Cea mai fericită fată din lume

În atâtea și atâtea zile de vineri i-am adresat, intenționat sau nu, un mic semn de venerație celei care se bucură de o considerabilă putere și influență în galeria zeităților greco-romane.

IMG_3895

Am nădăjduit să mă învețe cele mai infailibile metode de seducție,

IMG_0744

să mi le confirme pe cele deja știute,

DSCN7859

să-i împărtășesc secrete extravagante

20210713_164128

și am hărțuit-o prin muzee,

IMG_2868

în cărți

IMG_0729

și pe cer.

IMG_0959

Cititorii în stele deslușiseră odinioară,

IMG_0963

în Mesopotamia,

IMG_0964

că interacțiunea ei fastă cu alte astre ne dăruiește forță, înflăcărare, elan, entuziasm, dorințe.

DSCN7182

Am petrecut mult timp cu Afrodita/Venus, chiar dacă, uneori, conversația se lega cam greu,

IMG_2676

mai ales dacă se nimerea ca ea să aterizeze prea de departe, din preistorie.

IMG_0967

Însă cele care parcurg cale lungă au povești de neînchipuit.

IMG_2973

Planturoasa de la Lespugue, din sudul Franței,

IMG_0956

a străbătut douăzeci și șase de mii de ani.

DSCN3916

Printre admiratorii ei declarați se numărau Picasso și Giacometti, cărora le-a fost muză.

IMG_2823

Mai aproape de vremurile noastre, grecii și romanii luau foarte în serios auspiciile ei în subiecte amoroase și o căutau tot timpul pentru povețe, sprijin, favoruri.

20170503_160706

Mergeau la ea împovărați sub greutatea ofrandelor ca să-i atragă bunăvoința în virtutea cultului pe care îl respectau neclintit, slăvind-o ca guru, coach, trend-setter, influencer, egerie.

IMG_2653

Într-una dintre cele mai cochete reprezentări, cea din muzeul din Pythagoreio, Samos, o surprindem pe insulara Afrodită punându-și sandalele într-un fermecător echilibru coregrafic.

20170620_122430

Fragilitatea e arma ei secretă.

DSCN8828

Amorul nebunesc și nebunatic al oamenilor era iscat și întreținut de ea.

IMG_1071

În istoria artei europene, Afrodita a fost prima reprezentare a unui nud feminin, sub forma unei serii de sculpturi realizate de atenianul Praxiteles în secolul 4 î.Hr., influențând pentru totdeauna imaginea standard din arta occidentală, de la Tizian, Renoir până la Dali,

DSCN8827

care s-a hârjonit adeseori cu ea și n-a ezitat să o cam ia peste picior, oare nu i-o fi îndeplinit vreun hatâr ?,

DSCN8829

iar farmecul ei a marcat profund estetica occidentală și convingerea că dragostea învinge totul.

DSCN8856

Doar Artemis cu minijupa care-i permite să alerge nestingherită poate să rivalizeze cu Afrodita la grație, o grație castă, însă mult mai de temut. Dar despre ea vorbim altă dată.

20161223_144026

Lectură de drum : Lawrence Durrell, Reflections on a Marine Venus

Muzică de drum : https://www.youtube.com/watch?v=V-ft8zw5AKI

Je t’aime, moi non plus

Cairo, Luxor, Abu Simbel, 2018

Dedesubturile relațiilor amoroase ale faraonilor au fost întoarse pe toate fețele de către egiptologi, iar eu am încercat să deslușesc în priviri și gesturi, cu ajutorul cărților citite înainte și după călătoria în Egipt, pasiunea, dorința, nerăbdarea, tristețea, încrederea, speranțele.

Faraonul nu ducea lipsă de companie. Demoazele grațioase, drapate minimal în veșminte fine apar în basoreliefurile sculptate în temple,

în grupurile statuare din exterior, în postările murale din străfundurile monumentelor funerare, pe elemente de mobilier,

pe partea interioară a sarcofagelor,

în scene de natură să-i inspire pe mai-mari în lumea de apoi.

Îl vedem adeseori alături de marea soție regală,

de cel puțin trei soții principale, secundare, de concubine, favorite, fiice și soții de notabili, fiice de căpatenii străine trimise la curte în scopuri diplomatice, care-l ajutau să profite în modul cel mai rafinat posibil de plăcerile simțurilor.

Din prevedere, demnitarii cu soții frumoase se fereau să le scoată în lume.

Haremul era o puternică instituție regală care deținea proprietăți și beneficia de serviciile unui personal numeros de scribi, funcționari și slujitori.

Să nu ne închipuim că fermecătoarele doamne din harem stăteau cu mâinile-n sân așteptând vizita stăpânului lor.

Ele se îndeletniceau cu tot felul de treburi utile, fiecare la ce se pricepea, țeseau intrigi, urzeau comploturi, aprindeau gelozii.

Pe lângă alte nimicuri domestice, nu șovăiau să recurgă la tot felul de șiretlicuri ca să ajungă cât mai în preajma faraonului atât în cotidianul pământesc, cât și dincolo.

Se pare că Ramses II a beneficiat de serviciile celui mai amplu harem, care-i fusese dăruit de tatăl său încă de la vârsta de zece ani.

Mai la bătrânețe, trei dintre fiicele sale i-au devenit soții, deși incestul era condamnat, însă legislația îl scutea pe faraon de respectarea oricărei reguli pentru că avea statut de zeu.

Cu toate acestea, Nefertari, principala lui soție, căreia i-a ridicat un templu, se bucura de onoruri speciale.

Silueta ei sveltă, în rochii străvezii de in alb, împodobită cu bijuterii, sfidează timpul.

Caut, prin muzeul din Cairo, unul dintre cuplurile unite printr-o rară complicitate, Akhenaton și Nefertiti, răsfățații egiptologilor.

Deși apar nedespărțiți în nenumărate basoreliefuri, fidelitatea faraonului este discutabilă.

Una dintre trimisele diplomației străine, fiica unui suveran din Mitanni (sud-estul Anatoliei) a reușit să-l seducă pe Akhenaton.

S-au găsit înscrisuri doveditoare ca frumoasei Kiye i-au fost atribuite, ca proprietăți, trei capele în două sanctuare și un domeniu viticol.

Într-o reprezentare unde îl slăvesc pe zeul Aton, tânara este conturată în aceeași proporție ca Akhenaton, indiciu al importanței pe care o avea.

Unii egiptologi susțin că ea l-ar fi adus pe lume pe însuși Tutankhamon.

Unul dintre rolurile reginei era să-l slujească pe zeu, adică pe faraon, prin intreținerea energiei sale creatoare.

În primul mileniu (î.Hr.), în majoritatea templelor se oficia mitul originar al demiurgului,

complex cultual bazat pe un ceremonial îndeplinit de către o preoteasă care, atunci când regina se eschiva, putea fi o membră a haremului, ,,divină adoratoare’’ a zeului-Soare, numită ,,mâna zeului’’, în rolul sacerdotal de arhetip al erosului feminin.

Pentru această titulatură, concurența era îndârjită, iar canditatele se întreceau să aducă ofrande zeilor.

De la pământ la cer, la cel de-al nouălea, par ele să spună, calea nu e așa de lungă.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon (1966)

Apoi s-au născut legende

Cairo, 2018

Explorând cotloanele vechiului Cairo, am dat și peste rămășițe ale civilizației mameluce, pentru care merită să te abați de pe traseul turistic convențional.

DSCN2499

Mamelucii erau sclavi provenind de pe țărmul nordic al mării Negre, din Caucaz și Asia Centrală.

DSCN2468

Cu timpul, s-au eliberat și au devenit garda apropiată a sultanului, înainte să-l asasineze, în 1250, ca să preia atât de râvnita putere, pe care au păstrat-o aproape trei secole.

DSCN2479

Au fost alungați de otomani abia în 1517, după ce se stabiliseră deja în aria vechiului cartier islamic. Celebrele case El-Suhaymi, trei locuințe lipite una de alta, este o mărturie a acestui stil.

20181203_111338

Prima, cea mai veche, din 1648, a aparținut unui profesor universitar, următoarea unui bijutier și ultima unui croitor celebru, un fel de Christian Dior cairot. În general, casele tradiționale aveau trei etaje și adăposteau familia lărgită a proprietarului, adică toate soțiile, fiecare cu apartamentul ei. Partea rezervată exclusiv femeilor, la etaj, avea pe fațadă un panou din lemn lucrat cu model dantelat, astfel încât ele să se poată uita în curte fără să fie văzute din exterior.

DSCN2517

Am vizitat pe îndelete complexul El-Ghuri, o altă reședință celebră. Sultanul mameluc El-Ghuri a construit o moschee madrasa (cu școală), un mausoleu și o wakala (conac) la început de secol 16. Mai întâi intrăm într-o curte interioară cu vedere de ansamblu asupra decorațiilor sculptate ca o dantelă.

DSCN2465

La parter se află salonul de vară, cea mai răcoroasă parte a casei.

DSCN2473

Plafonul din lemn e decorat somptuos, cu motive florale și cu versete din Coran.

DSCN2477

Podeaua este o compoziție din marmură de toate culorile, cu diverse modele orientale.

DSCN2478

Toată decorațiunea originală a fost perfect renovată, însă lumina capricioasă de decembrie, când puternicul soare egiptean luminează pe orizontală, amestecă iluzia cu realitatea.

DSCN2481

La etaj putem ieși pe una din terase, unde avem o imagine asupra străzii principale din souk. Înainte de zece dimineața e încă liniște.

20181203_100422

Clădirea era un adevărat labirint cu holuri, scări secrete, coridoare de trecere când acoperite, când sub cerul liber, cu patios și balconașe.

DSCN2480

Toate au fațada sculptată cu farafâstâcuri de nedescris. Palatul a servit de caravanserai, han unde trăgeau negustorii cu tot cu mărfuri. Curtea interioară este un patio cu arcade unde se înșiruie numeroase cămăruțe.

20181203_094224

Acum sunt buticuri și ateliere de artizani. Mausoleul formează cu moscheea din față unul dintre peisajele urbane cele mai cunoscute ale cartierului islamic cairot.

DSCN2483

Curtea interioară e dominată de grandoarea mausoleului. Ca să intri, treci de un grilaj realizat în timpurile de început ale construcției.

DSCN2470

Rămășițele sultanului nu se află în mausoleu pentru că el a fost ucis în Siria, iar corpul său a dispărut. Aici odihnesc doar soția și fiii sultanului. Pe pereți, de jur împrejur, văd inscripții în stil sufic.

DSCN2471

Mirhabul are un decor cu nuanțe de albastru, culoarea plină de conotații filosofice a cerului și infinitului. Mă gândesc la adorația egiptenilor pentru turcoaze, piatra pe care o luau cu ei în lumea nevăzută.

DSCN2475

În stânga mihrabului se află dulapul unde se păstrau coranele pentru serviciul religios. În sala de lectură a credincioșilor, cupola e lucrată din lemn de cedru din Liban. Tavanul e cizelat de un artist renumit.

DSCN2469

Mausoleul găzduiește, în perioada Ramadanului, spectacole de muzică clasică tradițională, cânturi religioase, muzică sufică și specialități de tambur nubian.

DSCN2474

În madrasa, vedem camera unde a funcționat școala religioasă, în care acum sunt primiți copii săraci ca să fie ajutați la lecții. Luminoasă și senină.

Lectură de drum :

The Mamluks: The History and Legacy of the Medieval Slave Soldiers Who Established a Dynasty in Egypt, Charles River Editors

Albă ca zăpada

Sevilla, 2018

Abia în 2016 s-a deschis pentru public Palacio de las Duenas, reședința Casei de Alba, ilustră familie nobiliară spaniolă.

Identific cu greu intrarea, printre numeroasele edificii imaculate sclipind în lumina de ianuarie în contrast cu verdele intens al vegetației andaluze.

Palatul gotic-renascentist cu influențe în stil plateresc și mudejar construit în secolele 15-16 a preluat numele mănăstirii de călugărițe care, prin tradiție, asigurau serviciile religioase ale reginelor și aristocratelor de rang înalt.

Urmașă a acestora, Cayetana de Alba, ducesa descendentă a regelui catolic al Scoției, Angliei și Irlandei, James Stuart, a locuit în palat toată viața, până în 2014.

Înaintașii ei pasionați de călătorii au contribuit la realizarea unei admirabile colecții de obiecte de artă din toată lumea, parțial expuse.

Doar câteva încăperi și grădinile pot fi vizitate, pentru că reședința este încă locuită.

Înaintez și descopăr că palatul este compus din mai multe clădiri separate prin patios, grădini cu flori și aranjamente de havuzuri.

Inițial proprietatea era imensă, dar, pe măsură ce timpurile se schimbau, a cedat părți din grădini unor instituții religioase din vecinătate.

În spațiul de primire de la intrare intuiesc fostul manej dincolo de care se pătrunde tot mai adânc în intimitatea portocalilor și palmierilor.

Mă desfăt îndelung cu aerul înmiresmat și înfloriturile fără seamăn în miez de iarnă și nu mă trage ața deloc să intru în palat, într-atât de frumos e afară.

Și, într-adevăr, interioarele arată așa cum mi-am închipuit, previzibil concepute pentru a cuprinde una dintre cele mai mari colecții de obiecte de artă, mobilier vechi și antichități din Spania.

Tapiseriile de Flandra din secolul 16 și tablourile prețioase de maeștri olandezi sunt usor de anticipat știind că unul dintre ducii de Alba a fost guvernator al Țărilor de Jos.

Însă cele mai valoroase lucrări din pinacotecă au fost duse la Madrid, la palatul Liria, care aparține tot casei de Alba.

Chiar și în lipsa atâtor prețiozități, sau poate tocmai de aceea, palatul mi s-a părut mai degrabă un ascunziș, un refugiu care, ca toate castelele din Spania, se dovedește gazda ideală a iluziilor deșarte.

Alchimistul e întotdeauna singur

Tarbes, 2019

M-am întrebat adeseori dacă unele locuri stârnesc într-adevăr inspirație literară și dacă privilegiații aleși de zei știu criteriile după care să le poată recunoaște.

Cu lăcomia înfrigurată a căutătorilor de comori, debarc la Tarbes într-o seară de ianuarie. Undeva, la periferia liniștită a orașului, Paulo Coelho locuise câțiva ani, care s-au dovedit cei mai prolifici din cariera sa.

Alegerea n-a fost întâmplătoare pentru că scriitorul brazilian, catolic practicant, dorea să fie în apropierea sanctuarului de la Lourdes. Bine, m-am mirat, dacă dorea să fie atât de aproape, de ce nu s-a instalat chiar la Lourdes ?

A doua zi, am parcurs tot orașul în căutarea unor indicii.

1.Tradiția militară perpetuată începând din anii 1720, când aici s-a instalat un regiment de husari, a favorizat ordinea, corectitudinea și siguranța urbei, prestigiul și calitatea nivelului de trai.

În peisajul arhitectural, cele mai impunătoare clădiri, autentice palate, aparțin tribunalului și jandarmeriei.

Un mare personaj al istoriei militare franceze, mareșalul Foch, este originar din Tarbes. Casa unde s-a născut e semnalată printre obiectivele importante.

2.Vocația botanică și horticolă care înfrumusețează peisajul urban și păstrează aerul respirabil se datorează unui celebru botanist, directorul grădinilor de la Versailles.

Parcul deține rarități la capitolul plante și arbori încă de la înființare, în secolul 19.

Mi-a atras atenția un cedru din Liban cu diametrul de aproape trei metri, varietate a cărui vârstă poate atinge două mii de ani.

În mijlocul parcului se află muzeul de artă Placide Massey, la care voi reveni. Cu dezinvoltură paradisiacă, păunii defilau țanțoși pe alei și peluze.

3.Datina gastronomică ilustrată cu vârf și îndesat prin produsele regionale din hala agroalimentară,

amenajare jovială cu standuri care propun preparate din vestita viețuitoare a sudului gastronomic hranită doar cu ghindă, cu denumirea de origine controlată ,,porc noir de Bigorre’’.

4.Vinul produs în partea locului se numește Madiran și este reputat pentru acordul perfect cu produsul definitoriu al orașului, fasolea albă de Tarbes, marcă înregistrată.

Deși francezii n-au prejudecăți în potrivirea vinului roșu la pește, acest vin puternic, corpolent și aspru ar fi de evitat la produsele marine.

Însă iscusiții bucătari din regiune au recurs la un subterfugiu ca să împace pe toată lumea. Ca soluție de compromis, combină felurit jambonul local cu produsele pescărești, mariaj pe care, verificându-l, l-am considerat desăvârșit. Iar alchimia acestor elemente mi s-a părut îndeajuns de convingătoare.

Lectură de drum:

Paulo Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur 

Citadela sfărâmată

Alexandria Troas, 2018

Din micul port Geyikli unde am debarcat venind din Bozkaada, am luat-o spre sud unde, în scurt timp, am identificat, de o parte și de alta a șoselei, rămășițele metropolei Alexandria Troas, întemeiată de un general din armata lui Alexandru Macedon.

Sfântul Apostol Pavel a poposit aici de două ori între anii 50-57,

în cea de a doua și a treia misiune de creștinare a populației din Asia Mică și este menționat faptul că s-a îmbarcat chiar din acest port, cel mai notabil din vestul Asiei Mici, spre Macedonia, cu destinație precisă Kavala.

După încheierea celei de-a treia misiuni, a revenit pentru o săptămână ca să predice localnicilor credința crestină și menționează într-una din epistole că aici i s-a deschis, în vis, o ușă.

Un fapt anecdotic legat de participarea la serviciile religioase s-a înregistrat, în premieră, în timpul unei slujbe prelungite oficiată de Sf.Apostol Pavel, când s-a notificat primul caz al unui enoriaș adormit, din nefericire, într-un loc nepotrivit -pe un pervaz mai înalt, de unde a căzut găsindu-și sfârșitul.

Progresul cetății s-a datorat poziției strategice, lângă strâmtoarea Dardanele, și convenienței pentru transportul mărfurilor din Asia spre Macedonia și apoi mai departe, spre Roma.

În timpul romanilor, a câstigat statutul de oraș liber și autonom, cu o populație de o sută de mii de locuitori și o prosperitate crescândă,

cum dovedesc numeroasele statuete din lut ale zeiței Cibele (Afrodita Asiei Mici) și Eros, drept confirmare a principalelor preocupări.

Zilele de glorie ale cetății s-au consemnat în timpul domniei împăratului Hadrian,

când au fost edificate cele mai semețe clădiri,

un apeduct, teatre și băi,

astfel că, în secolul 4, împăratul Constantin a luat în considerare instalarea capitalei aici, datorită infrastructurii.

Ceva mai târziu s-a răzgândit în favoarea cetății Byzantium, viitorul Constantinopol, care, pe măsură ce se dezvoltă, pune în umbră Troas.

În primele secole creștine, a fost menționat în diverse documente până prin anii 700, când nu se mai pomenește nicăieri.

Portul s-a înnisipat, iar în secolele 16-17, blocuri de piatră din edificii iau drumul capitalei ca să fie folosite în construcția moscheilor.

Din istoria medievală, s-au păstrat mărturii ale călătorilor care, apropiindu-se de țărm,

credeau că falnica cetate Troas este chiar Troia și că ruinele aparțin palatului regelui Priam.

Lucrările arheologice au început în 1993 și vor continua mulți ani de aici încolo. Ruinele se întind pe o suprafață amplă și năpădită de vegetație, proporțională cu dimensiunea cetății de odinioară.

Cu polonicul

Bologna, 2019

Multă vreme am crezut că zuppa inglese este chiar o supă de-adevăratelea, introdusă în meniul italienilor din regiunea Emilia Romagna în secolul 19, pe vremea când aristocrația engleză își făcea turul inițiatic obligatoriu în această parte de lume.

Vedeam în meniu denumirea și de fiecare dată îmi închipuiam că îmi aduce într-un bol o zeamă cu ingredientele decretate de establishmentul englezesc.

Până când, la un agriturismo cu meniu fix n-am avut altă alegere și, cu sufletul strâns, a trebuit să accept măcar să gust, cum a zis gazda, consternată că fac mofturi la zuppa inglese. Așa am aflat ce este.

De atunci, multe din traseele mele italiene se configurează abil în jurul acestei specialități.

Însă, odată ajunsă în capitala gastronomică a nordului italian în principal pentru degustarea asa-zisei supe, m-am văzut nevoită să înfrunt o sumedenie de alte pofte culinare.

Vă prezint câteva.

Tortellini, cea mai răspândită specialitate, are o poveste picantă.

Se spune ca un hangiu, uitându-se pe gaura cheii la o clientă nobilă care-și schimba hainele, a găsit în buricul apetisant al doamnei inspirație pentru o nouă formă de a modela aluatul.

Preparatul rezultat cântărește doar două grame și este umplut cu un amestec de parmezan, mortadella, suncă, ou și nucșoară.

Cantitățile sunt acreditate oficial în rețeta depusă la camera de comerț municipală, prin urmare orice preparat similar servit în afara acestei regiuni se consideră imitație.

Parmezanul, un produs pomenit în regiune încă din secolul 14, are o savoare specială pentru că aici se ține la învechit timp de minimum 24 de luni, ca să-și păstreze parfumul, comparativ cu 12 luni în alte regiuni.

Localnicii îl consumă ca ,,mise en bouche”, tăiat în feliuțe fine, cu un strop de oțet de Modena siropos și ulei de măsline.

Mortadella, cel mai popular dintre mezeluri, emblematic pentru prestigiul ținutului bolognez, datează din epoca romană și se obține prin operațiuni complicate, pe bază de carne de porc tocată fin, amestecată cu grăsime și mirodenii, coaptă îndelung la temperatură scăzută.

Varianta pe care o prefer este mortadella cu trufe, pe care o servesc cu ciabatta încălzită în prealabil la cuptor.

Cel mai des întâlnit produs, în toate băcăniile, este jambonul, degustabil chiar la botul calului.

Fiindcă nu mă pricep să le deosebesc, într-atât de subtile sunt diferențele între preparate,

le dau crezare prietenilor italieni care mi-au recomandat culatello, de o calitate reflectată întotdeauna în preț.

Batând străzile cu ochii la toate aceste ispite, gândul îmi zboară la reîntâlnirea cu îmbietoarea zuppa inglese ce urma să se petreacă seara la cină.

Un An Nou delicios !

Recomandare de drum:

https://video.repubblica.it/rubriche/parole-in-corso/stefano-massini-parole-in-corso-buon-appetito/386915/387640

A șaptea pecete

Bologna, 2019

În plin centrul Bolognei, înconjurat de palate renascentiste, complexul Santo Stefano, ferit miraculos de agitația urbană, reunește un ansamblu de șapte edificii religioase, toate clădite pe apropieri istorice cu fapte din Orientul de mijloc.

Ocrotită de Sf.Ștefan, primul martir creștin condamnat la moarte de autoritățile din Ierusalim, edificată de Sf. Petroniu, protectorul orașului și episcop, prima din cele șapte biserici s-a ridicat între 431-450 pe locul unui templu.

În amintirea pelerinajului înfăptuit în Țara Sfântă, episcopul a năzuit să întemeieze aici un Ierusalim bolognez, sub forma unui parcurs religios menit să reproducă locurile patimilor Mântuitorului.

Celelalte șase din jurul ei au fost isprăvite, reînnoite, modificate în secolele următoare. Între 700 și 1388, prima biserică din cele șapte dobândise statutul de cel mai important lăcaș de cult al orașului. În 1388, când vremurile s-au schimbat, mai-marii au decis să confere acest privilegiu catedralei Sf.Petroniu, proaspăt inaugurată în Piazza Maggiore.

Din incintă, voi fi călăuzită mai întâi în biserica Crucifixului, vechea catedrală a Lombarzilor, renovată în secolul 11, apoi trec în biserica Sfântului Mormânt, din secolul 12, de formă poligonală, amplasată exact în perimetrul vechiului templu, care a adăpostit până în anul 2000 rămășițele Sfântului Petroniu. S-au păstrat încă elemente arhitecturale din templul antic dedicat lui Isis, din anul 100, transformat în baptisteriu și instalat în biserica actuală. Urmăresc altoreliefurile în formă de vultur, taur, cal înaripat, prezențe teriomorfe cu semnificații puternice în vechiul Egipt.

Urmează biserica patronată de Sfinții Vitale și Agricola, din secolele 8-11, cea mai mică și intimă. Se intră apoi în curtea lui Pilat și, de acolo, în biserica Sfintei Treimi, în care fuseseră transferate corpurile unor martiri.

Din curtea lui Pilat, pășesc într-un claustru roman cu un mic muzeu.

Spațiul mistic și misterios, cum îl vedem azi, se datorează restaurărilor din perioada 1870-1930.

Tot aici se află o scenă a Nașterii Domnului din secolul 13, cea mai veche din lume după criteriul reprezentărilor cu statuete din lemn sculptat.

Un alt claustru din secolele 12-13, al benedictinilor, prezintă două niveluri de logii,

iar în acest perimetru, în centrul unei ferestre, sub un portic, un cocoș de piatră din secolul 14 primenește gândurile călătorului.

Zis și cocoșul Sfântului Petru, aluzie la renegarea lui Iisus din partea lui Petru, are harul de a mă trezi la realitate. Ies înapoi în piațetă și abia atunci realizez că răspântia la care mă aflu a fost o etapă dintotdeauna a pelerinilor, în drumul lor spre Ierusalim ori spre Compostella.

Lectură de drum:

Italo Calvino, Orașele invizibile

Jogging

Paris, 2021

Bonjour, Madame ! îmi răspunde jandarmul deschizând larg poarta din fier forjat a grădinii Luxemburg. Unul dintre ritualurile mele pariziene este jumătatea de oră de alergare dimineața la răsăritul soarelui, în grădina publică a Senatului francez, parc sulptural, botanic, floral, muzeal, livadă de pomi fructiferi, spațiu de activități sportive, sală de lectură, zi și noapte păzit de jandarmii din garda republicană.

Intru dinspre cafeneaua le Rostand, iar faunul dănțuitor din 1850 îmi dă binețe exuberant.

Încep cu exerciții de încălzire în fața unor tufișuri bogate, apoi o zbughesc să dau ocol parcului în direcția intrării în Senat.

Imediat ce trec de fântâna Mariei de Medicis, ies de pe aleea exterioară, prea aproape de mașini, și o iau pe poteca dintre boscheți.

În fața Senatului, mă delectez cu florile din grădinița lor. Și, ca să profit de toate aranjamentele horticole, mă îndrept spre heleșteul cu fântâna arteziană.

Aici pot îmbrățișa cu privirea palatul

unde regina de origine italiană s-a mutat după ce soțul ei Henri IV a fost asasinat.

După dispariția ei, reședința a trecut de la o generație la alta, iar dintre faimoșii săi locatari să nu-l uităm pe Napoleon Bonaparte.

Ajung la colțul palatului și cotesc la stânga, intrând pe aleea mea fermecată, care mărginește muzeul.

Când e înnorat și când plouă, se aprind luminile, iar frunzișul strălucește.

Trec pe lângă fântâna cu bustul pictorului Eugène Delacroix, ușor de recunoscut după inseparabila sa eșarfă, un mare aventurier care a călătorit cu nesaț în Orient, l-a iubit și l-a pictat.

În preajma fântânii încetinesc, pentru că e un spațiu magic, ca și cum pictorul ar păstra încă vibrațiile orientalismului care l-a bântuit. Conturul aleii mă poartă până lângă muzeu, unde trebuie să fac un ocol incomod pentru că aici au construit recent o clădire complet nelalocul ei blocând pasajul. Mă încadrez din nou pe traseul clasic unde aleargă cei mai mulți, dar după câțiva pași mă adâncesc spre interiorul parcului, unde nu aleargă nimeni, ca să dau ocol rondourilor de flori și statui.

Cea a Libertății e una dintre preferate, iar aici vegetația se schimbă și ajung pe alt continent. Și desenul grădinii s-a modificat, a pierdut din rigoare și a devenit mai prietenos. Printre copacii stufoși, îl zăresc pe Beethoven și mă gândesc Daniel Barenboim.

Puțin mai departe e și Verlaine și mă gândesc la decadență.

Trec pe lângă o clădire aparținând asociației apicultorilor, bănuiesc că Senatul produce și miere.

Un pic mai departe, m-am distrat să-i văd pe Baudelaire

și pe Sainte-Beuve, care au polemizat cu înverșunare, așezați aproape cot la cot.

Mă pomenesc în secțiunea de parc englezesc. Așa de repede ? Îmi dau seama unde mă aflu după scenografia scaunelor și mă gândesc la Ionesco. E vorba despre spectacolul asfințitului, deloc absurd, vizibil doar din acest perimetru. Și mă gândesc la secvența din Miracolo a Milano, când necăjiții își organizau și ei vederea apusului pe un teren viran.

Parizienii din cartier nu ezită să se prezinte din vreme, cu eleganță, ca să-și ocupe un loc bun.

Teii abia se scuturaseră, dar parfumul încă persistă, mai ales după ploaie.

Pe toată suprafața parcului se întindea, înainte de revoluția franceză, domeniul monastic din ordinul Cartusian (Chartreuse). Din livada lor s-a păstrat doar o parcelă pe care Senatul Franței a continuat să planteze sortimente variate de meri, peri, pruni, piersici, zmeură și mure. Cât mă uit la pomișori, îmi trag sufletul fiindcă terenul urcă ușor în pantă.

Imediat după gradină, începe spațiul de tranziție spre zona oficială, așa că o cotesc înapoi în istoria Franței. Aici nimeresc în cercul celor douăzeci de regine, sfinte și femei ilustre reprezentate sculptural între 1843 și 1846, admirate pentru devotamentul și smerenia lor.

Mă îndrept spre ieșire, pe o alee cu vegetația lăsată dinadins în legea ei,

dar nu înainte de a trece să-l revăd pe cavalerul meu preferat, actorul grec care declamă din 1868.

Sau să mai fac o tură ? Voi ați obosit ? îmi place să alerg în locuri unde, privind, uit de oboseală, iar această grădină îmi e pe placul inimii, nu-mi vine să mai plec. Văd mai departe o statuie grațioasă pe care n-am pozat-o.

Acum mă îndrept finalmente spre bambușii de unde îmi refac provizia de energie și gata turul.

A plus !

Muzică de drum:

Restul e tăcere

Vicoforte, 2018

Întotdeauna am socotit că tihna piemonteză se datorează numărului mare de sanctuare la care poți să faci popas uitând, pentru o clipă, graba de a ajunge la destinație. Mă urmați într-unul dintre ele?

Am ales Vicoforte, cu bazilica sa începută în 1594 la comanda prințului Carlo Emanuele I, care năzuia să transforme acest loc de cult în panteon al Casei de Savoia.

Dar numai patru membri ai dinastiei, printre care ducesa Margareta de Savoia, fiica întemeietorului, și-au aflat odihna aici.

Mă strecor până în altar, să văd icoana adusă din pădure după ce, în 1592, un vânător a împușcat-o, neîndemânatic. Din susul coloanei, unde era așezată într-un modest tabernacul improvizat, se spune că au picurat stropi sângerii.

Chiar și azi se poate distinge urma rănii, fapt care o îndreptățește a fi considerată o îndrăgită destinație de pelerinaj.

Peste un milion de credincioși trec anual pragul sanctuarului în semn de venerație pentru icoana făcătoare de minuni.

Basilica se numără printre puținele din lume, de această amploare, săvârșită pe durata a patru secole, din temelie până la turnuri, în trei stiluri arhitecturale distincte.

Complexitatea proiectului a încetinit considerabil edificarea. Baza, construită în secolul 16, este în stilul Renașterii, partea superioară, din cărămidă, realizată un secol mai târziu, aparține stilului clasicist, iar domul în stil baroc, finalizat abia în secolul 18. În cele din urmă, la sfârșit de secol 19, în 1891, sunt adăugate cele patru campanile.

Elementul impresionant al bazilicii este domul eliptic cu diametrul de 37 de metri și cu înalțimea de 84 de metri, al patrulea ca mărime din lume, după San Pietro, Santa Maria del Fiore, mausoleul indian Gol Gumbaz.

Cupola cuprinde o frescă de șase mii de metri pătrați, cea mai vastă realizată până acum, închinată Maicii Domnului.

Amplitudinea din interior se dovedește prielnică retragerii în sine, ca pe o insulă a gândurilor binefăcătoare.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Pajul ducelui de Savoia