Palme d’Or

Elche, 2016

În anonimatul unui ținut dedicat mai mult agriculturii, la doar șaizeci de kilometri de Murcia, Elche invită să te scufunzi în oceanul unui parc natural de palmieri strămutat cu precizie din Africa și desemnat cel mai mare din Europa.

Grație transferului peisagistic desăvârșit de la un continent la altul, a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Adaptarea acestor ierburi gigantice aduse pe sol european s-a înfăptuit de-a lungul multor secole.

Istoria grădinii povestește cum palmierii au fost plantați de către fenicienii care încărcau cutiile de curmale pe vapoare și le trimiteau în largul mării să-i aprovizioneze pe marinari.

Mai târziu, arabii care au ocupat Spania între 711-1492 au amplificat plantația și au îngrijit-o după regulile artei.

Se pare că azi cuprinde mai mult de două sute de mii de palmieri răspândiți pe o suprafață de treisprezece mii de metri pătrați, cu un sistem de irigații sofisticat.

Din varietatea celor o mie de specii de palmieri, majoritatea curmali, produsele lor își găsesc utilitatea pe tot parcursul anului.

Palmierii femelă permit recoltarea curmalelor toamna, iar frunzele celor masculini, datorită fiabilității, folosesc în artizanat și la procesiunile religioase de Florii, dar numai după ce, în prealabil, se țin o perioadă la întuneric ca să se albească.

Mă așteptam să văd numai palmieri, dar amploarea bolții pe care ei o formează, umbroasă, păstrând umiditatea optimă, favorizează și evoluția altor vegetale.

În parcele delimitate de bazine și canale fine, se dezvoltă, ca la ele acasă, și alte specii de arbuști și plante, agrume, grenadieri, măslini, smochini, cactuși.

L-am vizitat în toiul iernii și m-am desfătat în microclimatul care garantează, prin hățișul tropical, o temperatură cu două-trei grade mai ridicată comparativ cu norma regiunii.

În centrul parcului destul de labirintic se ascunde, cum e și firesc, o oază, o grădină rafinată care se numește Huerta del Curo, în memoria unui preot care și-a consacrat toată viața ca să o îngrijească.

Aici s-a păstrat o compoziție de specii rare, o varietate rară de curmali, cactuși aclimatizați din Mexic, plante tropicale unice în Europa.

Regii și împărații care au vizitat grădina și-au oferit numele câte unei plante semețe.

Palmierul imperial a fost dedicat reginei Elisabeta de Austria, Sissi, care a vizitat Elche în 1894.

Palmierul cu șase trunchiuri a împlinit vârsta de 167 de ani, iar unicitatea sa i-a atribuit statutul de monument al naturii.

Lectură de drum:

Jose Ortega y Gasset, Studii despre iubire

Exodos

Grecia, 2016, 2017, 2018, 2019

Zeii protectori ai străinilor, Atena Xenia și Zeus Xenios, cântați de Homer, îmi arată indicatoarele spre cele mai frumoase clipe ale verii, petrecute în răsfăț, lene și toropeală pe o plajă grecească, unde m-am oprit adeseori să privesc, să mă răcoresc, să citesc, să fantazez. În Elada, cel mai mult mă reconfortează decorul țărmurilor. De pe orice plajă, vezi undeva în zare un alt mal ademenitor și nu nesfârșitul vid al oceanului. Să pornim spre ele.

Chios

Prefer continentul, deși îl înșel adesea cu insule, spunea o prietenă scriitoare.

20170617_152050

Cu insule din Egeea răsăriteană, în ce mă privește, unde dominanta nuanțelor de alb-azuriu a naturii maritime elene este cea mai intensă și unde prind la radio posturi turcești care-mi permit să mă scald în sincretismul orientului.

Corfu

Capitala, al cărui centru vechi este listat în patrimoniul UNESCO pentru conservarea istorică impecabilă, oferă din loc în loc mici breșe spre apă.

20180615_123728

Fiindcă a fost mult timp o citadelă de cucerit, ieșirile spre larg le intuiesc timide.

Dion

Mă opresc pe o plajă sălbatică din apropierea templului unde Alexandru Macedon a mers să aducă ofrande înainte de a porni să cucerească lumea.

20160617_151352 (1)

Templul îi este dedicat lui Zeus, se-nțelege, pentru că megaeroul nostru nu se închina oricărui zeu. Pentru mine, arheologia este punctul de pornire al unei aventuri intelectuale. Am fost răsplătită.

Egina

Nu în zadar Elada e privită ca un spațiu polimorf al credințelor și superstițiilor. Duhuri, farmece, divinație, credință viețuiesc în propriul meu lăuntru când mă aflu sub influența spațiului grecesc.

DSCN0560

Și în iunie și în octombrie apa mării e primitoare.

DSC01959

Am poposit aici de două ori.

Eleusis

Dacă deconstruiești Grecia, vei vedea că rămân în final un măslin, o viță de vie și o barcă, spune Odysseus Elytis.

IMG_4097

Țărmul din această mică localitate unde s-au celebrat în antichitate mistere greu de pătruns are o componentă sacră care nu există în alte parți pe conturul Mediteranei. Pe plaja din capătul străzii cu situl arheologic, m-am ambiționat să încerc marea cu degetul.

IMG_1839

Glacială în octombrie.

Eubeea

Recitind fragmente de Lawrence Durrell dintr-o antologie dedicată Eladei, mă reîndrăgostesc pe negândite de Grecia,

IMG_1907

lungă poveste cu neînțelegeri, împăcări, despărțiri și regăsiri, cu tot ce ține de iubire.

IMG_4519

Mi-am reproșat că nu am explorat îndeajuns Eubeea. M-am limitat la cele două orașe principale,

IMG_4680

Chalkis și Eretria

IMG_4532

cu situl răscolitor de frumos despre care voi scrie cândva. The best is yet to come.

Kalymnos

Dificil de nimerit, după ce am traversat munții pe șerpuite drumeaguri prăfose, plaja are ca punct de atracție un restaurant de familie care ne aștepta cu un prânz bun.

20170624_125346

Am petrecut acolo o jumătate de zi cu familia și prietenii din SUA și Germania, reuniți în golfulețul unde ancoraseră iahturi și veliere turcești.

Kefalonia

Una dintre insulele în care se presupune că Ulise ar fi făcut escală în periplul spre Ithaca natală aflata în vecinatate.

20180613_210110

Mai mult ca pe orice alt mal mediteranean, mă simt parte integrantă din posesivul sintagmei mare nostrum.

20180613_205909

O vagă boare apuseană se bănuiește în umblet.

Kos

Mă întâmpină la tot pasul biserici și temple care își dispută sacralitatea.

20170623_102115

Pe plaja Agios Stafanos, închinătorul pricepe de ce soarele era zeificat.

20170623_113953

Soarele elenistic e cel mai stralucitor, iar în Kos Town am găsit țărmul cel mai azuriu și apa cea mai turcoaz.

20170619_114153

Nu întâmplător, în apropiere a fost înălțat un templu dedicat lui Apollo.

Keramoti

A fost plaja unde am trăit un eveniment epifanic.

20160619_151520

De obicei, mă uit cu nostalgie spre corăbii, visând să mă îmbarc spre noi și necunoscute limanuri. Nu si aici.

20160619_153602

Am celebrat unicul moment când, privindu-l, un vapor nu-mi stârnește dorul de ducă.

Rafina

A fost un țărm tomnatic de tranzit, intersecție universală unde, la răsăritul lunii, am stat îndelung ca să privesc luminile vapoarelor care intră sau ies din radă și avioanele care decolează sau aterizează.

DSCN9885

Tot acest trafic intens îmi confirmă că apele Eladei sunt matriciale, aparțin omenirii în esența ei.

Samos

Cu întinderi vaste de plajă pe care le-am explorat în trei zile pline.

20170620_110740

Având ca punct de pornire Kokkari, unde natura se confundă cu asprimea și gravitatea finisterului, am regăsit șarmul întremător al arhipelagului în Agios Constantinos și la maginea cartezianului Pythagoreio.

20170623_103453

Mi-am amintit de experiența de catharsis când soarele cade vertical și topește totul fără cruțare, din povestirea Insula la amiază de Julio Cortazar.

20170619_151554

În apropiere de Heraion mi-a tihnit cel mai mult pentru că am intuit aici un loc de întâlnire cu zeii, oricare ar fi ei.

Tesalonic

Prima carte din copilărie pe care am citit-o integral a fost Legendele Olimpului, iar zeii au devenit prietenii mei imaginari.

20180618_191849

Promenada tesaloniceană o percep ca pe o plajă citadină improvizată, unde cel mai mult îmi place să stau să privesc trecătorii și să le citesc privirile. Ceea ce aflu mă conectează la energia zeilor.

Film de drum:

Gabriele Salvatores, Mediterraneo, 1991

La vest de graniță, la sud de soare

Filippi, 2016, 2017

Granițele, atât interioare cât și exterioare, le trasez după bunul plac.

Fără nicio aproximație, antica cetate filippică se află, în geografia mea personală, pe frontiera dintre Tracia și restul lumii.

Vechea șosea care leagă Drama de Kavala traversează aria arheologică, îndeajuns de întinsă ca să te pierzi în gânduri.

Filip II al Macedoniei, tatăl marelui Alexandru, i-a dat numele său în 356 î.Hr.

În 42 î.Hr., cetatea devine teatrul unei bătălii între legiunile romane, în urma căreia devine colonie romană,

cel mai înalt rang pe care-l putea atinge un oraș din afara imperiului, privilegiindu-și cetățenii cu același statut ca al romanilor din Italia, așa cum a fost și Avignon, în Franța.

Cetatea va prospera în scurt timp, datorită amplasamentului pe Egnatia Odos și a îmbelșugatei câmpii trace cultivată cu tutun, bumbac, grâu.

În anul 49, Sf.Apostol Pavel a descins aici venind dinspre Kavala, abia debarcat din Asia Mică,

a întreprins aici prima sa predică și a botezat primii creștini europeni.

Ca urmare a unui denunț, a fost aruncat într-o temniță încă vizibilă,

în josul unei basilici, la nivelul străzii, fostă cisternă după tipicul celor construite de romani.

A scăpat ca să revină după șase ani, constatând cu satisfacție progresul creștinismului în zonă.

Azi putem vedea, clasate în patrimoniul UNESCO, vestigiile orașului roman marcate de zorii creștinismului.

Din vechea cetate macedoneană a rezistat doar teatrul și zidul împrejmuitor. Urbanizarea romană a modificat planul original și a impus schema ortogonală tipică orașelor din colonii.

Treptat, pe masură ce creștinismul prinde contur, centrul monumental al coloniei cu forum, temple, piață, palestre

a fost acoperit în secolele 6-7 de biserici creștine protobizantine, construite în plan octogonal ca San Vitale din Ravenna.

Se mai pot vedea încă urmele vestigiilor construite pe locul bisericii primitive a Sf.Apostol Pavel, ca și rămășițele unui baptisteriu și ale unui palat episcopal. Se ghicește ușor amplasamentul Forumului sub forma unui spațiu dreptunghiular cu trepte și portice.

Tot de-a lungul viei Egnatia mai intuiesc dispunerea unor fântâni, dar lăsăm închipuirea să reconstruiască tribune și monumente. Mai departe de drum, se aglomerau temple și clădiri administrative.

Identific în iarbă o masă ciudată de marmură cu scobituri de cavități de dimensiuni diferite care serveau drept măsurători în loc de cântar.

În apropierea unui alt templu, încă dăinuie coloanele și porticul bibliotecii publice.

În piață se înșiruie buticuri și spații comerciale segmentate de coloane.

În preajmă, terenul a fost, pare-se, nivelat în vederea edificării unei basilici respectabile, din care au fost ridicați doar stâlpii de susținere, pentru că nu s-a găsit soluția tehnică de a construi o cupolă de asemenea amploare.

Prin iarbă, zac sporadice rămășite sub forma unor capitele bizantine împodobite cu lucrături iscusite. În zona mai înaltă a sitului se află un templu elenistic. Grecii n-au renunțat așa ușor la zeii lor.

Mai sus, unde începe urcușul pe colina acropolei, se ajunge la teatrul vechi din secolul 4 î.Hr., reamenajat de romani în secolul 2 d.Hr.

Au mai rămas basoreliefuri pe stâlpii de la intrare, unul arătându-l pe zeul Marte și o Victorie, divinitate a jocurilor de circ,

indicând luptele gladiatorilor care aveau loc aici.

Pe terasa din fața muzeului, mă bucur de priveliștea câmpiei și a munților conturați în zare. Și mai sus, pe culme, aflu că timpul e doar metaforă.

Puterea poetică

Cairo, 2018

M-am descălțat și am pornit să traversez, ca un deșert flamboaiant, pavimentul de marmură albă,

am pătruns în desișul colonadei și, așezată jos pe covor cu spatele rezemat de un pilastru, regăsesc, în moscheea Al-Azhar, exact aceleași gânduri ca într-o biserică ori într-o sinagogă ori într-un templu buddhist.

Cel mai vechi monument musulman din Egipt în stare de funcționare a rămas până azi cea mai prestigioasă instituție de învățământ islamic din lume,

ardent centru de studiu al literaturii arabe, a cărui bibliotecă se numără printre cele mai vaste și valoroase.

Peste două milioane de studenți frecventează aici, în principal, discipline umaniste. Din 1961 au fost introduse și facultăți cu materii nereligioase, cum ar fi medicina și ingineria, și tot atunci li s-a permis și femeilor să se înscrie la cursuri.

Ridicată la comanda califului, în plină dinastie fatimidă, în anul 972, după planul unui arhitect creștin,

instituția se bucura deja, pe vremea lui Saladin și a cruciadelor, de un lăudat profil internațional.

Studenți din Orientul Mijlociu veneau să asculte maeștri de renume, printre care filosoful Moses ben Maimon (Maimonides) profesor de medicină și astronomie.

A funcționat ca școală mai întâi în domeniul literelor, filosofiei, retoricii, astronomiei, religiei,

devenind o respectabilă unitate de învățământ de tradiție șiită care își propusese inițial formarea de misionari.

După un scurt abandon, redevenind sunită, emerit templu al cunoașterii, a favorizat alcătuirea primei enciclopedii a Islamului,

iar mai târziu, în perioada post-otomană, a ajuns să depășească Istanbulul în domeniul expertizelor legale sunite.

Apoi sultanii mameluci au preluat moscheea și au înființat în incinta ei mai multe școli unde studiau Coranul și legile Islamului,

un prim pas către universitatea influentă care a devenit azi, cea mai mare din lumea musulmană, cu studenți din lumea întreagă, în special asiatici musulmani și, din Europa, tot mai numeroși francezi.

Are un cuvânt greu de spus și în calitate de centru de științe politice de tendință sunită, mai ales după ce președintele Nasser a ținut aici discursuri înflăcărate,

iar în 2014, liderul Al-Sissi a venit tot aici ca să îndemne poporul să reformeze religia musulmană, cerând ca discursul religios să urmeze transformările vremii.

Spațiul generos s-a extins la aproape un hectar după succesive modificări favorizate de stăpânirea otomană.

Cairoții se mândresc că, prin cele cinci minarete și trei sute optzeci de coloane, edificiul face concurență piramidelor, prin grandoare.

Decorațiunea fatimidă combinată cu elemente bizantine îmi amintește de Sfânta Sofia.

Mă rătăcesc în infinitatea de coloane, unele antice, din marea sală de rugăciune care, după etapa fatimidă, a tot fost marită, lăsând mihrabul izolat, întrucât constructorii nu au îndrăznit să se atingă de el.

Înăuntru domnește o curățenie neverosimilă pentru peisajul urban cairot.

E ca și cum aș fi pătruns pe tărâmul abstract al poeziei, la adăpost de tristeți sau melancolii.

De ochii lunii

Paris, 2019

Vă doriți luna de pe cer ? V-o dăruiesc. Solemnă și discretă, m-a invitat în sferele înalte ale unei expoziții la Grand Palais pentru că, știm bine, ea guvernează artele, inspirația și clarviziunea.

Cei care o urmăresc pas cu pas susțin că tot ea garantează eficacitatea actelor de magie, cum sugerează și Ivan Kramskoy,

are în grijă instinctele, e stăpâna dispoziției zilelor de luni si a intuiției feminine.

Istoria chipurilor sale începe odată cu egiptenii care susțin că zeul lunii, Khonsu, are cap de șoim.

În America latină, -Bolivia și Peru-, s-au imaginat semiluni creștine cu simboluri incașe,

dar în America centrală este, încă, patroana șamanilor.

În Japonia secolului 19, Soma se impune ca o zeiță respectabilă.

În hinduism, apare sub chipul tânărului Chandra, numele curent al lunii, aflată în grupul celor nouă planete importante care influențează soarta omului. Instalat pe un dispozitiv cu rotile care îi permite aceeași mobilitate ca a astrului, îl recunoaștem după cicatricea de pe frunte. Simbolurile sale sunt bastonul și floarea de lotus. Legenda spune că Chandra l-ar fi ironizat pe Ganesh și acesta s-a răzbunat rănindu-i fața (India de nord, secolul 19).

Luna preistorică din secolul 14 î.Hr. devine, în Mesopotamia, martora unei cesiuni de drepturi, așa cum atestă Kudurru din Nazimarutash, momentan în colecția Luvrului din Abu Dhabi. Inscripția consemnează donația unor terenuri din partea unui rege către un templu.

Pământenii traversează momente de cumpănă la fiecare eclipsă, când ea își manifestă puterea deplină și misterioasă.

Predicția eclipselor a fost dintotdeauna o provocare pentru astronomi. Johannes Muller de Konigsberg (Regiomontanus) a fost primul care a anunțat cu precizie acest obscur proces și l-a explicat științific în anii 1436.

Astrologii susțin că eclipsele sunt instrumentele prin care universul atrage atenția asupra nevoii de schimbare. Deciziile luate în timpul unei eclipse se dovedesc irevocabile, ca și cum trecem pe un pod care se surpă și nu ne mai permite întoarcerea. O eclipsă de lună e întotdeauna o lună plină care luminează intens evenimente, clarifică situații și marchează un punct culminant.

Astrul nostru are și îndatorirea să hotărască data unor sărbători religioase, cum vad în tabloul lui Etienne Dinet, în care credincioșii musulmani urmăresc încordați și neîncrezători apariția lunii noi odată cu apusul soarelui, semn sacru care indică începutul postului și al rugăciunii. Iar în calendarele laice, anul nou chinezesc debutează la a doua lună nouă dupa solstițiul de iarnă.

Luna cea mai tulburătoare o regăsesc întotdeauna în satul idealizat al lui Chagall, unde se mai rătăcește câte o căpriță, iar scripcarul pe acoperiș compune acorduri nostalgice. Fly me to the Moon, fredonează Frank Sinatra și, într-o altă lucrare, Marc Chagall pare să-i urmeaze îndemnul.

Dacă ne punem pe studiu, în orele de reverie îi vom încredința secrete cabalistice, ca Tim Nahum Gidal,

contemplând-o printre chiparoși, pe fundalul unui cer întunecat, la Meret Oppenheim.

Mă opresc în tabloul Love Under the Moonlight de Semiha Berksoy, adus dintr-o galerie din Istanbul, și încerc să rămân aici cât de mult.

Film de drum:

Lav Diaz, The Woman Who Left (2016)

16 dintr-o expoziție

Paris, 2019

Din cele douăzeci și șapte de mii de tablouri aflate în colecția muzeului Pușkin, la Moscova, două sute au călătorit pentru prima dată în Occident, la Fundația Custodia din Paris (rue de Lille, 121), un spațiu cu expoziții de calitate.  Colecția a aparținut aristocrației rusești și a intrat în posesia muzeului Pușkin prin naționalizările post-revoluționare. Am ales câteva compoziții rare de grafică, acuarelă și pictură semnate de mari maeștri, vi le prezint și vouă, cu mica lor poveste.

Ați întâlnit vreodată o sibilă ?

IMG_2948

Nu v-ar strica, pentru că sibila are darul profeției. Dar, vă previn, nu-i ușor să-i descâlcești vorbele. Cea de aici are o vârstă venerabilă, e din secolul 15 și e solitară. De obicei, ele se prezentau într-un grup de douăsprezece, nu întâmplător în perfectă simetrie cu cei doisprezece apostoli. Aceste personaje, precum și oracolele din cărțile sibilinice, au fost integrate în iconografia creștină.

Atracția Orientului se înfiripă în arta occidentală prin anii 1400, cu o întreagă hermeneutică pe care foarte puțini o înțelegeau.

IMG_2949

Un bărbat cu turban, probabil un meșteșugar, artizan sau esoterist desenat de Schongauer în Alsacia, parcă ar da de înțeles, prin asemănarea cu un alchimist, că urzește planuri de nepătruns.

Dintr-o fermă atribuită lui Bloemaert, de la sfârșitul anilor 1500, se degajă o melancolie tomnatică și rafinată.

IMG_2956

Subiectul, ferma în stare precară și cei doi păstori pe marginea drumului, e de o banalitate contradictorie. Detaliile, nu. Fiecare element are, separat, o forță care susține filosofia compoziției.

Pieter de Molijin din Harlem, unul dintre reputații peisagiști olandezi din secolul 17, este maestrul vântului și al ploii, specifice acestui ținut.

IMG_2954

Artistul se concentrează asupra efectelor atmosferice greu de stăpânit, care devin personaje incontrolabile. Furtuna, cu ploaia căzând în rafale pe diagonală, te integrează în vârtejul lor.

Este aici și Avercamp, marele maestru al peisajelor de iarnă.

IMG_2957

Un vapor încărcat de furaje lângă Ouderkerk. Câmpia neerlandeză fără sfârșit. Oglinda apei, bruma din aer. Când natura îți pune la dispoziție atâta poezie, totul pare simplu.

Olanda era vestită încă din anii 1600 pentru kermesele și moravurile lejere.

IMG_2951

De la Adriaen van Ostade primim un desen-acuarelă compus cu finețe și umor. O scenă din viața cotidiană a unei ferme din Țările de Jos. Am remarcat atenția acordată detaliilor scenografice, coregrafice și de costumație.

Întoarcerea din Egipt, de Rubens.

IMG_2952

O raritate și o capodoperă din 1614. Sfânta Familie este înfățișată într-un desen executat cu linii rapide, parcă schițat în viteză, respirând cu sufletul la gură nerăbdarea întoarcerii acasă. De fapt, autorul ne povestește un episod autobiografic. Rubens a trebuit să părăsească Flandra cu toată familia ca să scape de persecuția protestanților.

Un peisaj imaginar de Allaert van Everdingen.

IMG_2953

Suntem invitați să admirăm o fortăreață părăsită pe malul unui râu pe care plutesc diverse ambarcațiuni, în acord cu silueta unor turle de biserici și mori de vânt. Se pare că artistul s-a aflat toată viața în căutarea peisajului ideal. L-a gasit în Țările de Jos.

M-am întrebat dacă nu cumva e cam mult spus Kermesa din sat ca titlu al compoziției grafice a lui Jan van Goyen.

IMG_2958

Exuberanța și dănțuiala dionisiacă a sărbătorilor flamande pare destul de estompată și rezervată, mai ales că trăsăturile chipurilor sunt neclare. Ideea e mai mult de personaj colectiv într-o reuniune negustorească. Prin singularitatea lui, tabloul e dintre cele mai valoroase.

Esența vieții pastorale franceze este surprinsă de Charles-Joseph Natoire, artist din secolul luminilor (anii 1700),  într-o compoziție detaliată care justifică binecunoscutul dicton ,,heureux comme Dieu en France’’.

IMG_2955

În Franța rurală găsim de toate: un castel aristocratic, câteva așezăminte spirituale (colegială, mănăstire, abație) azi cu folosință culturală, fortificații, pășuni pe care pasc turme zdravene, localuri unde poți savura delicatese. Atunci, ca și acum.

N-a fost nevoie să citesc eticheta explicativă, pentru că personajele pictate din spate sunt marca lui Caspar David Friedrich.

IMG_2962

Cei doi domni ne invită la o clipă de contemplare și par foarte absorbiți în meditație sau în conversație. De la George Banu mi se trage pasiunea pentru sincretismul acestui subiect, m-am delectat cu albumul său, Spatele Omului.

O foaie cu o dublă acuarelă de Karl Briullov, destinată să ilustreze atlasul călătoriei în Grecia, din 1835, a lui Vladimir Davydov.

IMG_2967

Jurnalul lui Davydov ne dă indicii despre peisajele care au inspirat cele două acuarele. Prima reprezintă o furtună pe muntele Diaforti, considerat de către arcadieni ca fiind reședința lui Zeus. A doua redă același peisaj pe vreme însorită. Efectele dramatice sunt cu adevărat jupiteriene!

Îndrăgostit de spațiul oriental, pictorul francez Eugene Delacroix, maestrul desfășurărilor impetuoase, are și o faimă de mare călător.

IMG_2964

Acest Arab odihnindu-se în natură a fost produs în timpul voiajului său în Maroc și Algeria, în 1832. Personajul pare că abia aștepta să se lase în voia unei stări de moleșeală, indiferență, nepăsare. Nu contează cine e arabul, prezintă interes doar atitudinea definitorie pentru un stil de viață. E molipsitoare, nu ?

Altfel stau lucrurile cu Noapte (turcoaică adormită) de Karl Briullov.

IMG_2965

Ceaiul, papucii, ghiveciul cu florile pe pervazul străjuit de grilajul discret al ferestrei, broboada care îi servește ca șorț, turbanul au, fiecare, povestea lor. Considerat primul pictor rus de renume internațional, Briullov a întreprins o călătorie în Turcia și Grecia în 1835, după ce a studiat cincisprezece ani la Roma.

Dimineață grecească la Miraka, tot de Karl Briullov.

IMG_2966

În 1835, pictorul îl însoțește pe Vladimir Davydov, nepotul contelui Orlov, într-o călătorie în Grecia. Aristocratul avea în plan să-și publice impresiile sub forma unui atlas ilustrat. Această acuarelă reprezintă singura scenă populară din jurnalul lui Davydov, preocupat în general doar de monumente și situri arheologice.

De mult aștept o retrospectivă Odilon Redon, filosof și pictor esoterico-mistic, rar întâlnit în muzee.

img_2970.jpg

Tablourile sale cu ambianță ocultă, de care abia că mă pot desprinde, sunt răspândite în colecții private peste tot în lume. Mai ales când e vorba despre o creație neobișnuită, deși, în cazul său, toate sunt neobișnuite. Avem aici Proiectul paginii de titlu al revistei Balanța. Știind care sunt temele sale predilecte, vă confirm că este vorba de zodie. Revista era editată în Rusia la începutul secolului 20 și analiza realitatea invizibilă și spațiul oniric. Redon era idolul lor.

Selecția de mai sus acoperă doar jumătate din expoziție. Celelalte tablouri vă las plăcerea să le descoperiți singuri, oriunde se vor fi aflând.

Sentiment italian

San Giovanni Rotondo, 2019

Un architect se simte acasă pretutindeni, spune Renzo Piano, iar eu mă simt acasă în lucrările sale.

Cale de o zi din Genova unde s-a născut, a învățat, a predat și a construit, am ajuns la una dintre ele.

Basilica San Pio a fost inaugurată în 2004 și are capacitatea de a primi treizeci de mii de pelerini. Măslini, chiparoși și toți arbuștii specifici regiunii puglieze o înconjoară de pe marginea esplanadei.

Apropiindu-mă, observ construcția cu acoperișul său de aramă de un verde luminos sprijinit pe arcade și îmi imaginez cum acele semicercuri formează un întreg în lumea nevăzută.

Mă pierd în vastitatea interiorului cu structură circulară, ritmată de același model de arcuri de sprijin care înlesnesc dinamismul peregrinării și favorizează  contemplația. Șantierul a durat treisprezece ani, răstimp în care Renzo Piano a câștigat Pritzker Prize pentru alte proiecte, dintre care cel mai familiar îmi este, până acum, Centre Georges Pompidou.

De jur-împrejur, deslușesc scenele decorațiunilor murale din mozaic strălucitor și colorat create de Marko Ivan Rupnik, în stilul celor realizate de artistul sloven la Vatican sau la sanctuarele de la Lourdes și Fatima. Și în Romania a lucrat, pe o suprafață mai restrînsă, într-o biserică ortodoxă din Cluj.

Ca teolog format la înalte școli iezuite, colajele sale din mozaic cuprind o întreagă filosofie a imaginii, pornind de la magnetismul neobișnuit al privirii personajelor care au chipuri alungite, nas prelung ca să accentueze structura verticală a persoanei pe dimensiunea divin-umanitate, și gura mică afirmând că ființa spirituală reduce senzualitatea la un indiciu neînsemnat.

Sub bazilica principală se află locașul cu dispunere identică unde este expus corpul păstrat intact al lui Padre Pio, spre care se îndreaptă toți pelerinii. Calugăr din ordinul fraților minori capucini aparținând ordinului franciscan înființat în 1209 de Sf.Francisc din Assisi, Padre Pio a făcut legământ să-și ducă viața în rugăciune, sărăcie, ascultare, fraternitate.

Miracolele înfăptuite de el atrag mulțimi nesfârșite încă din anii 1919, iar după trecerea în neființă, în număr tot mai mare, atrași de promisiunea pe care a făcut-o credincioșilor de a-i ajuta în nevoile lor mai mult decât a reușit să o facă în timpul vieții. Însemnat cu stigmatele christice ca Sf.Francisc din Assisi, înzestrat cu odoratul de sanctitate ca Sf.Polycarp din Smirna, cu harul bilocației și recunoscut pentru vindecările inexplicabile științific, a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002.

Pe masură ce pleacă pelerinii așezați pe băncile din fața mea, îmi tot schimb locul, să pot ajunge cât mai aproape de vitrina de sticlă unde odihnește Padre Pio.

De această dată, nu-i mai cer nimic, am venit doar să-i mulțumesc.

La poalele vulcanului

Teotihuacan, 2019

Aztecii susțin că al cincilea soare ar fi cel pe care-l vedem strălucind peste lumea de azi, creată chiar aici, la Teotihuacan, în succesiunea unor lumi imperfecte, guvernate de alți patru sori.

E ultimul ciclu solar înainte de sfârșitul lumii, zic ei.

Construit de muncitori de pe tot continentul sud-american, însuflețiți de convingerea că întemeiau cetatea zeilor, orașul a atins apogeul între anii 100-650 și părea că nimic nu-i poate opri expansiunea.

Metropolă multietnică, cel mai amplu loc de pelerinaj din America Latină, cea mai redutabilă putere economică era greu de crezut să fi fost plămădită de oameni.

După anul 200, vecinătățile rivale îl atacă, dar iese victorios din confruntări. Pentru că suveranii maya veneau din îndepărtate provincii ca să fie încoronați aici, i s-a dus vestea că ar fi originea universului.

Ca destinație de pelerinaj, motivul principal era apa.

Datorită înălțimii, templele din vârful piramidelor se situau îndeajuns de aproape de zei încât rugămințile să fie auzite.

Ne dăm seama ușor, parcurgând întinderea sitului, că aici s-a ctitorit viața urbană din Mesoamerica datorită unui proiect de organizare socială fără precedent, în contextul economiei dezvoltate din comerț, agricultură, capturi de război, exploatarea zăcămintelor de obsidiană.

Centrul cosmopolit de 125.000 locuitori se întindea în anul 500 până la frontierele cu zona Maya.

În 550, triburile au incendiat centrul de ceremonii și atunci s-a considerat că voința zeilor îi impinge spre declin.

Primele săpături, mult spus arheologice, au fost făcute chiar de azteci în 1675.

În vreme ce în toată Mesoamerica populația trăia în bordeie, aici s-au edificat două sute de locuințe solide, individuale sau colective, mai mici sau mai opulante, după ierarhie.

Rezidențele colective urmau un plan labirintic alcătuit din curți, săli, portice.

Nu aveau ferestre, iar ușile erau micuțe și rare. Planul urbanistic standardizat se baza pe repetiția aceluiași modul arhitectural, oglindind ordinea neîntâmplătoare a cosmosului, sistematică, structurantă, așa cum o percep în curtea palatului zeului Quetzal.

Cele două piramide, a Soarelui și a Lunii, dintre care una dedicată Șarpelui cu pene, erau simbolul noii ere, al unui nou șef.

Vulcanii înșiși, ca niște piramide fumegânde, serviseră ca model arhitecților.

În centrul de ceremonii dedicat Șarpelui cu pene, realizez că toată armonia spațiului, provenită din integrarea naturală a construcțiilor gigantice în peisaj, răspunde căutărilor care mă purtaseră până aici.

Verzi și uscate

Zanzibar, 2018

De la hotel la ferma de mirodenii unde ne aștepta Ray, Tariq conduce cât poate de încet, pentru că-i place să vorbească. Prelegerile lui, în engleză, se dovedesc mult peste nivelul postului de șofer pe care-l ocupa, pesemne ca îndeletnicire temporară, vocația sa fiind neîndoios academică.

M-am hazardat să-l întreb despre influențele lingvistice occidentale în swahili, iar răspunsul lui, care conținea și exemplele adecvate, mi-a luat piuitul.

Așa am înțeles de ce localnicii se așteaptă, la numai câteva zile de când aterizezi, să începi să o rupi pe swahili, o limbă foarte simpatică, formată din combinația dintre vocabularul băștinașilor est-africani și cel al negustorilor veniți de peste tot.

Nu știu dacă vizita acelei plantații de mirodenii, fructe și condimente ar fi avut aceeași noimă cu un alt ghid.

De obicei, persoana care mă însoțește într-un loc necunoscut și nebănuit îmi influențează percepția. Ray, ghidul desemnat de agenție pentru acea incursiune, de formație profesor, făcea parte, și mai mult decât Tariq, dintre cei profund însuflețiți de vocația didactică. L-am păstrat pe Ray și pentru circuitul în Stone Town, două zile mai târziu.

Întreaga insulă, recunoscută drept cel mai mare producător mondial de scorțișoară și cuișoare, e o fermă imensă, împărțită în parcele. Sătenii lucrează care în turism, care în agricultură. Vegetația crește spontan, nimic nu e plantat și nici udat. Ploile din lunile martie-aprilie-mai asigură toată cantitatea de apă necesară. Am văzut cafea, păstai verzi crocante de vanilie,

avocado, banane galbene și roșii,

țeposul jackfruit,

oropsitul durian, piper rosu și negru,

mango, papaya, lămâi verzi,

cocotieri, tamarind, singuraticul ananas, câte unul pe fiecare tulpină,

cardamom, ginger, aloe vera, frunze de curry, de lipstick, ale cărui fructe, considerate sulimanuri, au virtuți coloristice.

Asistentul lui Ray s-a ocupat de toate aspectele practice ale demonstrației.

Fiecare parte componentă a unei plante, recoltată într-un moment precis, își are utilitatea ei, însă localnicii nu le cunosc pe toate în detaliu și nu le consumă de capul lor.

Când apar diverse afecțiuni, merg la vraciul din sat ca să le prescrie leacul potrivit, cum ar fi, din câte-mi aduc aminte, rădăcina de scorțișoară pentru răceli.

M-am ales și cu sugestii culinare : avocado cu miere și scorțișoară de mic dejun, ginger, cardamom și miere subțiate cu apă, de sete și energie, iar câteva eșantioane din fructe de sezon am degustat la plecare.

Pe circuit sunt amenajate mici tarabe de la care am cumpărat cafea cu ginger și mango, flaconașe cu parfum de iasomie și ylang-ylang, drapându-mă în miresme pentru următoarea oprire, la Băile persane.

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.