Categorie: plajă

Ce, ție nu-ți place ?

Paris, 2024

Nu se mai pomenise o așa cutezanță când Heim a creat acest ansamblu de plajă, în 1948, adică să stai sumar îmbrăcată, în văzul tuturor, fără ca măcar să te scalzi ca să ai o justificare a goliciunii.

Să sperăm că zilele călduroase se vor întoarce și, în așteptarea lor, dacă nu-mi permit să-mi reînnoiesc garderoba de plajă, nădăjduiesc să găsesc o idee de improvizație prin expoziția văzută în vara 2024 la Palatul Galliera care poate inspira orice pretențios, credeți-mă.

Apariția pe plajă e reglementată prin lege, regulamentul e afișat la vedere în anii 1918 în lăudata stațiune cost-azureană Cannes, și stipulează că accesul la plajă și scaldă e permis doar în afara perimetrului portuar,

cu condiția ca domnii să poarte costum de baie,

iar doamnele pantaloni și bluză cu mânecă lungă.

Cine dorește să intre în apă se va schimba în cabine sau corturi instalate special în acest scop, la adăpost de privirile indiscrete.

Erau departe vremurile, în 1900, când îți era permis să vii pe plaja să faci cură de soare, sau la băi, doar într-o costumație specifică, din molton sau serj, strămoșul treningului nostru. Turistele sau, mai precis, curistele printre care se număra și george sand, își comandau din cataloage ținuta potrivită fiecarei stațiuni, cea din vitrină este specifică localității balneare Mont-Doré, din Auvergne.

Treningul a deviat în 1923 de-a dreptul în pijama de plajă, nu exista un cuvânt ca să desemneze costumația în care stai pe plajă fără să intri în apă.

Până la această temerară transformare, pijamaua era rezervată doar intimității propiei locuințe, iar pentru excentrici, dineurilor șic, nu știau ce sa mai inventeze.

În anii 1930, confecționată în mătăsuri prețioase, pijamaua devine ținuta indispensabilă balneară și de croazieră.

Confortul e garanția succesului. Marii croitori au adaptat modele de seară la rochii de stat la piscină, cum ar fi Madame Grès în 1966.

Din toate năzdrăvăniile expuse, mi-ar fi plăcut să port un model cu cireșe Hermès 1962.

Domnii au fost dintotdeauna răsfățații soartei, costumele lor de baie erau ca azi, doar materialul diferit, în anii 30 tricotaj de lână, cu imprimee mai poznașe prin anii 60.

Dar nici cutezătorii de azi nu dau înapoi să se înveșmânteze cu un ansamblu de plajă cu capă Christian Dior din 1996,

care bănuiesc că a fost creat pentru plajele răcoroase de la ocean, nu-mi închipui cum s-ar potrivi în vreo insulă grecească sau la tropice un astfel de personaj extravagant, poate iarna.

Dar iată că, la 5 iulie 1946, ireparabilul se produce.

La sărbătoarea apei de la piscina Molitor din Paris, în cadrul concursului de costume de baie, Louis Reard prezintă în premieră mondială modelul bikini, după numele unui atol situat în Pacificul de sud, unde americanii tocmai făcuseră un discret eseu soldat cu explozia unei bombe atomice.

Nici una dintre manechine nu a acceptat să prezinte modelul împricinat, așa că se apelează la o dansatoare fără prințipuri de la Cazinoul din Paris, Micheline Bernardini.

Produsul e descris drept ,,costumul de baie mai mic decât cel mai mic din lume, și, în bikini, fata are un efect exploziv, proclamă publicitatea cu subînțeles și mândrie că a găsit, datorită bombei, formula cea mai justă. Succesul e asigurat.

Vara-i ici, Grecia-i departe

Grecia, 2023, 2024

Prima călătorie de care am luat cunoștință într-o vară din copilărie, buchisită în cort la Borsec, a fost cea a lui Odiseu apărută în varianta prescurtată la Biblioteca pentru toți și numaidecât am purces să mă visez pe urmele sale.

De îndată ce am avut posibilitatea să călătoresc în Grecia, ulisesc din insulă-n insulă, câte o zi-două, rareori mai multe, cu vapoarele cele mai lente, întocmai ca eroul meu.

Niciodată de două ori la același țărm și, de fiecare dată, mă redescopăr ca ferventă căutătoare de nou. Mă mulțumesc cu puțin, pentru că astfel am totul.

Plutirea lentă mă eliberează de preocupări deșarte și îmi stârnește inspirația, identifică aspirațiile și țintele de atins. În pauzele lecturii, explorez vapoarele, de preferință cât de mari, cu punți exterioare și locuri variate pe care să le pot schimba de câte ori poftesc, după soare, umbră, vânt sau liniște.

Cel mai nostim a fost într-o călătorie de la Kavala la Kos, când un cuplu de germani cititori veneau de fiecare dată unde mă instalam eu, în diverse cotloane discrete de pe punte, fugind, cu cărțile după ei, de grupuri zgomotoase.

Pe un vapor mare, opțiunile sunt variate și aici respir adevărata călătorie, în aer liber, acolo unde gândurile pot zbura.

Și pentru mine, la fel ca pentru Ulise, arhipelagul devine o inițiere în cautarea drumului spre casă, în cazul meu o casă metaforică de care uneori mă rătăcesc sau pe care pesemne nu am găsit-o încă. O caut în toate peisajele elene, prin orice sit antic cu ruine încă pline de mister pentru arheologi, în orice ivire de semne provocatoare, purtătoare de superstiții oferite spre descifrare călătorului și îmi reamintește că o incursiune în insule trebuie minuțios pregătită, fie și numai prin strădania de a-i înțelege pe zei.

Nu uit că grecii au inventat labirintul, s-au descurcat să iasă din situații fără ieșiri, și nu doar într-un singur caz, cel cunoscut de toată lumea. Îi admir și încerc să învăț de la ei.

Tot ce am aflat din cărți, întâlnesc aici, în arhipelagul elen, spațiu de pelerinaj spre Ierusalim, pe care, în Evul Mediu, nobilii emancipați, cărturarii cosmopoliți și prelații îl parcurgeau cutezători.

Mulți pelerini erau nevoiți să facă popas în vreo insulă din cauza intemperiilor, a piraților, a bolilor, a defecțiunii ambarcațiunilor.

Erau convinși că voința lui Dumnezeu îi împinsese spre aceste locuri necunoscute și primeau aceste descoperiri ca pe un dar divin.

Zeii îi luau numaidecât în primire, iar pelerinii uită de pelerinaj, își aduc aminte de Ulise și încep un alt soi de căutare.

Povestiri mai pragmatice ne oferă neguțătorii care brăzdează Egeea începând cu secolul 15 și care-și fac cunoscute peripețiile în manuscrise parvenite doar fragmentar, și, mai târziu, în publicații jurnalistice de circulație citadină mai largă.

Mulți erau anticari tocmiți de înalte familii italiene ca să obțină manuscrise orientale presupuse deținătoare de secrete, aflate doar în inima jinduitului nostru Orient.

Din Levant, traficanții furnizează te miri ce. Căpitanii de vapoare înșiși, mici uliși, încearcă să-și facă escalele cât mai profitabile, iar unii colportează informații de cea mai mare însemnătate ca să convingă vreun mecena să le finanțeze următorul voiaj.

Nici diplomații nu ocolesc arhipelagul, au tot făcut naveta într-o perioadă, trimiși de Francisc I, primul rege occidental care și-a stabilit ambasadă la Constantinopol, în virtutea înțelegerilor lui secrete cu Soliman Magnificul, a cărui expansiune în Europa a susținut-o, dar nu e treaba Greciei.

Despre cele mai extravagante și mai neobișnuite peripeții am citit într-o voluminoasă antologie de peste o mie o sută de pagini, reunite cronologic de o editură franceză. Pe măsură ce citesc despre elenism și nu numai, tânjesc să aflu tot mai multe și pornesc într-o alta odisee, cea a căutării de cărți.

În Elada, mai mult ca în oricare altă țară, călătorul se deosebește de turist. Îi putem identifica lesne și astăzi. În vremuri uitate, era bărbat, rareori se aventurau femei pe astfel de tărâmuri lipsite de confort.

Pionierii trebuiau să fie temerari, robuști, optimiști, comunicativi și descurcăreți, sunt scormonitori din fire, nu stau locului, explorează, iar cultura le facilitează conexiunile.

În majoritatea aventurilor, eroii noștri aflaseră de Ulise și, în ce mă privește, mă uit uneori pe vapoare, sperând să-l recunosc.

Un surâs în primăvară

Talinn, 2024

Povestea povestită nu e povestea adevărată, însă eu am preferat varianta imaginară, străveche, pentru această întâlnire neașteptată cu un personaj drag din mitologia slavă, Rusalka.

Versiunea reală a subiectului acestui monument se referă la un tragic naufragiu din 1893, așa cum s-au întâmplat multe în acest mare oraș portuar, iar Memorialul a fost ridicat în amintirea celor pieriți.

Prima statuie din Estonia realizată de un sculptor local, inaugurată în 1902, a devenit simbolul celei mai populare plaje din Talinn, în ciuda indiciilor că apa nu e curată din cauza apropierii vapoarelor.

Promenada nouă, de câțiva kilometri, care leagă cele două parcuri muzeale ale capitalei, se bucură la sfârșit de mai de mireasma florilor de liliac plantat din belșug în părculețul care o înconjoară pe zâna apelor transformată într-un fel de spirit protector, în calitatea ei de ondină, nimfă, duh al apelor, câmpiilor și pădurilor, atât de potrivită cu natura Estoniei.

În jurul meu, prezența linistită a unor doamne elegante, cu pălăriuțe de soare, se asortează cu povestea din care au izvorât opera lui Dvorak din 1901, piesa de teatru din 1837 de Aleksandr Pușkin, scurt-metrajul din Rusia Imperială realizat de Vasili Goncharov în 1910.

Legenda spune că fiica unui morar, Natașa, trăită toata viața pe malul Niprului, se îndrăgostește de un cneaz care venea adeseori să se scalde în apropiere, nesocotind povețele tatălui ei care nu vede cu ochi buni mica lor aventură.

Fata nu-l ascultă și inevitabilul se produce, cneazul o anunță că trebuie să se despartă la dorința părinților lui care-l sortiseră unui mariaj aranjat. Îi lasă Natașei o diademă, un colan de nestemate, iar morarului o pungă cu galbeni.

Cneazul nu se lasă înduplecat nici măcar când fata îi mărturisește că este însărcinată, dar îi promite că va reveni să vadă copilul. Deznădăjduită, Natașa se aruncă în Nipru.

La nunta cneazului, vocea ei răzbate, fantasmatic, din străfundurile apei și va tulbura fericirea mirelui și antrenul alaiului. După doisprezece ani, cneazul revine pe malul fluviului, singur, disperat că nu are urmași, și dă peste bătrânul morar în zdrențe care-și pierduse mințile, îngrijit, după micile-i puteri, de nepoțica lui.

Prin ea, Rusalcele au purces a transmite pe pământ o vrajă de nedezlegat din împărăția apelor, iar prințul va rămâne pentru totdeauna tânjind după o iubire imposibilă.

Ascult adeseori opera lui Dvorak care se petrece nu chiar aici, la Talinn, dar pe undeva pe-aproape, în lumea noastră slavă, și are ca punct de plecare povestea lui Hans Christian Andersen, Mica sirenă.

Și ea se îndrăgostește, zâna apei, și aspiră să fie ca prințul, să devină altceva, atunci când își dă seama de marginile condiției sale. Dorință de neîmplinit, tragică, filosofică și atemporală.

Muzică de drum:

Un joc secund, mai pur

Pythagoreio, 2017

În secolul 11 î.Hr., emigranții din Argos s-au stabilit în insula Samos și, cinci secole mai târziu, aici se năștea Pitagora, filosof și matematician pasionat de misticism și metempsihoză, ale cărui principii și teoreme fundamentale în matematici le-am învățat cu toții.

El dat numele celei mai pitorești așezări, un sat de pescari devenit capitală a insulei, unde încerc să redescopăr vestigiile centrului urban din antichitate.

Valoarea istorică a portulețului inclus azi în Patrimoniul Mondial UNESCO provine, după cum susținea Herodot, din trei elemente: Heraionul, considerat una din cele șapte minuni ale lumii, din ingeniosul sistem de aducțiune a apei și din zona antică a portului cu solidul chei antic, azi disparut.

În secolul 6 î.Hr., două diguri formau o dană bine păzită care asigura ambarcațiunilor protecție împotriva furtunilor, toate înfăptuite pe vremea când la putere s-a aflat tiranul Polycrate.

Despot luminat, mare amator de poezie și filosofie, el a încurajat mult creația intelectuală.

Situat strategic între Orient și Occident, Samos devenise o putere comercială și navală de temut. Situarea ei geografică s-a dovedit în istorie plină de riscuri, pentru că insulița s-a trezit prinsă la mijloc în diverse conflicte, cu fiecare nou ocupant care încerca să-și impună identitatea, când atenienii, când otomanii. Abia în 1913, Samos dobândește statut grecesc.

Insula beneficia de apă potabilă datorită unui sistem riguros considerat de istoricul Herodot o minunăție a acelor timpuri, proiectat de arhitectul Eupalinos.

El a conceput în anul 530 î.Hr. un tunel săpat simultan din ambele părți ale muntelui Apelos, ca să canalizeze sursa. Astfel s-a dezvoltat sistemul și, totodată, capacitatea de a rezista asalturilor inamice.

Comandă a lui Polycrat, acest apeduct de 1350 de metri, din care nu se vizitează decât cincizeci de metri, pe care nu i-am putut parcurge integral din cauza frigului din străfunduri, asigura alimentarea orașului principal cu apă potabilă. Construcția finalizată în 524 î.Hr. a servit și ca adăpost locuitorilor când au fost atacați, fapt care survenea frecvent pentru că, la mijlocul secolului 6 î.Hr., micul stat insular devenise deja o puternică forță maritimă.

La muzeu și în curtea lui pustie, privesc, strivite de soare, vestigii ale băilor publice, fragmente de coloane, capiteluri cu motive animaliere tipice pentru băi, basorieliefuri. În interiorul familiar, mă regăsesc în complicitatea unor imagini revigorante.

Călătorul pasionat se oprește în Samos și pentru istoria care leagă această insulă de Sf.Cristofor, gigantul anatolian sortit să piară decapitat pe acest tărâm.

Concetățean al lui Pitagora, tot de aici a plecat și Epicur, fondatorul școlii care susținea filosofia conform căreia scopul vieții e să acumuleze plăcere și fericire. Faimoasa lui școală funcționa într-o grădină luxuriantă la marginea Atenei, ilustrativă pentru conceptul de ataraxie promovat de cercul său.

Centrul e compus dintr-o singură stradă, cu o piațetă unde mă opresc la biserica Metamorphosis și la castru.

Ambele se află pe o esplanadă inundată de alb, un spațiu în care, așa cum se întâmplă în Grecia, îmi primenesc gândurile.

În apele mele

Ciclade, 2024

Clipele grecești solare, poleite cu aur, au o intensitate irepetabilă, pe un țărm, la umbră sub aromele uscate ale unui pin, când șoaptele mării îmi împărtășesc ceea ce am așteptat un an întreg. De la o vară la alta, timpul meu este ritmat de așteptarea ajungerii în Grecia.

1.Mikonos

Știam bine ce reputație are Mikonos, deloc potrivită pentru căutările mele, și n-aș fi bănuit că mi se va face dor de insulă încă dinainte de a o părăsi, cu dorința de a fi stat mai mult. În străfulgerarea unei clipe îți dai seama că așa va fi, iar scurta ședere de numai două zile îmi revine în minte cu energia unui nou început.

Plaja hotelului Artemis din Agios Stefanos, pe care am frecventat-o, în zori la alergare pe firul apei și la asfințit pentru scăldat, se bucură de toate darurile zeilor, cu toate că aici am avut parte de o întâmplare neplăcută, cu urmări pe parcursul următoarelor zile, cauzate de un val puternic stârnit de un vapor în trecere din cauza căruia am aterizat forțat pe țărmul acoperit de pietriș zgrunțuros.

2.Delos

Sub semnul exaltării solare apolinice am parcurs, în miezul strălucitor al zilei, insula cea mai divină a arhipelagului.

Pe suprafața de mare întindere a sitului arheologic, grupurile de turiști se răsfiră, astfel încât, în liniște deplină, am deslușit murmurul zeilor. Insulă sacră și oraș cosmopolit al antichității, locul de obârșie al lui Apollo și sanctuar al Greciei atrage pelerini din cele patru zări. Și aici se poate face plajă, dar numai cu aprobarea celor de sus.

3.Paros

Destul de greu de găsit o plajă umbroasă și nepopulată, pentru că urbanizarea e vraiște, amenajările au ocupat cele mai pitorești colțuri care sunt luate cu asalt, iar muzica zgomotoasă se propagă până departe.

Șederea în Paros a fost vântoasă, iar nisipul ridicat din toate direcțiile îmi zvântură paginile cărții, dar plimbările prin șarmantul oraș și, mai ales, descoperirile gastronomice, au șters micile inconveniente meteo.

4.Milos

Așa cum m-am așteptat, Milos a fost cea mai aglomerată insulă din arhipelag, dar plaja Zefiros aflată la marginea orașului era pe cât de încăpătoare, pe atât de confortabilă și frumoasă.

Le-am trecut în revistă și pe cele recomandate în cărți, unice datorită specificului marmorean din solul căruia a luat ființă Venus. În Milos, am avut sentimentul călătorului neputincios confruntat cu o armonie supremă care se întreabă cum va fi întoarcerea în banala rutină zilnică.

Cât de mult îmi va lipsi frumusețea pe care o văd acum în jur ?

5.Folegandros

Uneori se întâmplă să știu dinainte care e specificul unei insule, alteori prefer să descopăr la fața locului, iar Folegandros m-a descurajat prin asprimea ei, văzută și resimțită. Cea mai ascetică, abruptă și mai golașă insulă, lipsită de așezări, de călători, dar și cea mai puțin prietenoasă, are o istorie specială asupra căreia mă voi opri mai cu luare-aminte.

Am fost mulțumită că am stat doar de pe-o zi pe alta și nu mai mult, pentru că nu m-am simțit în largul meu aici, dar o plaja pitorească am găsit totuși la marginea portului, lângă casele construite chiar pe mal.

6.Sifnos

Pe fiecare plajă grecească mă bucur de răgazul de a mă gândi la tot felul de lucruri, unele avuabile, altele nu. Dar, pentru că de-a lungul atâtor ani, am ajuns destul de intimi, vă voi mărturisi unde-mi zburau gândurile pe frumoasele dar agitatele plaje din Sifnos, fie că alergam în zori pe cea de nisip fin din oraș, de lângă hotel,

fie că mă răcoream după-amiezele pe oricare colț de nisip ales la întâmplare.

Cel mai mult, mă gândeam la răsfățul gastronomic al specialităților locale, la ce savurasem până atunci și la ce pofteam pentru mai târziu, neașteptate rafinamente în concurență cu spiritualitatea și solemnitatea acelei insule surprinzătoare.

Emmenez-moi au bout de la terre

Tarifa, 2018

Cunoscut drept orașul european care se bucură de cel mai mare număr de zile însorite pe an, am rămas peste noapte la Tarifa, pe Costa de la Luz, a luminii, după debarcarea de la Tanger.

La îngemănarea Mediteranei cu Atlanticul, incert tărâm pradă vânturilor, plajele se întind la infinit, largi, grandioase, și, spre deosebire de restul Spaniei, fără dezvoltări imobiliare.

Iarna, oceanul are solemnitate și liniște, iar lumina de ianuarie cred că se potrivește cel mai bine sudului Spaniei, e intensă și contrastantă, înserarea e prelungă și înflăcarată de culorile soarelui, iar nopțile andaluze sunt misterioase și poetice.

Punctul concret de întâlnire a vânturilor levante și poniente favorizează un microclimat însorit trei sute de zile pe an.

Se spune că, iarna, Tarifa este cel mai călduros oraș din Europa, însă mi s-a părut ca briza, chiar și moderată, intensifică senzația de răcoare.

Deși numele orașului, atestat la cucerirea islamică din 710, provine de la un general arab, aici a dăinuit mult timp o așezare romană, uitată de lume și de imperiu.

Cu o expunere largă, sub amenințarea permanentă a unor neașteptate atacuri, jafuri și răpiri de pe țărmul opus aflat la doar paisprezece kilometri dincolo de strâmtoarea Gibraltar,

cetatea n-a fost niciodată excesiv de populată, deși, prin anii 1300, după recucerirea creștina, regii madrileni i-au acordat o listă întreagă de privilegii care să compenseze pericolul potențial care-i păștea necontenit pe localnici.

Treptat, statutul Tarifei s-a restrâns la funcția sa militară, de prim bastion al țărmului european, din care vedem azi castelul din secolul 10.

Conotațiile arhitecturale de ordin militar se reflectă și în Puerta de Jerez, masivă strajă citadină, ce deschidea în timpuri medivale calea spre Maroc, singura ieșire spre mare decupată în împrejmuirea vigilentă a zidurilor.

Printre prăvălii cu produse artizanale, buticuri alternative, de artă, principala biserică a orașului, San Mateo, din secolul 17, ascunsă într-o piațetă retrasă, completează încântătoarea intimitate provincială a micii urbe.

Cel mai sudic oraș din Spania beneficiază de reputația de capitală de windsurf și kitesurf și mă așteptam să o găsesc luată cu asalt de practicanți, dar era cu desăvârșire pustiu în miez de iarnă, cu excepția familiilor marocane aflate între două vapoare.

Primăvara și toamna, iubitorii de natură vin aici să parcurgă parcul natural din jurul orașului pentru observarea păsărilor migratoare care poposesc de două ori pe an, când trec strâmtoarea ca să-și petreacă iarna în Africa ori să revină.

În apropiere, un reper istoric militar faimos este Capul Trafalgar, unde a avut loc celebra bătălie navală din 1805, în care uciderea amiralului britanic Nelson de către un ofițer francez a fost imortalizată în ultimul roman al lui Dumas.

Lectură de drum:

Arturo Perez-Reverte, Regina Sudului

În ce ape mă scald

Ciclade, 2023

Abia după ce ajung în Merditerana apuseană îmi dau seama cât de dor îmi e de apele curate ale Egeei, neasemuite și unice. Scaldatul în insule se aseamănă cu îndeplinirea unui ritual antic, săvârșit întotdeauna la debarcarea de pe vapor cu preocuparea și atenția cuvenită, înainte de orice altceva. Înviorător și răcoros sub soarele amiezei, când soarele coboară spre asfințit dobândește intensitatea poetică a clipelor pe care vrei să le ții în loc pentru că le știi irepetabile. Nu mai așteptați, urmați-mă într-un scurt dar irezistibil periplu de trei insule, pentru că i-am convins pe zei să mă îndrume spre cele mai cristaline ape.

1.Prima insulă a acestei veri a fost Syros, iar prima plajă mi s-a părut ca un dar de bun-venit după patru ani, cea mai frumoasă din câte am văzut în Grecia.

Din parcare, o potecă șerpuiește printre fierbinții ciulini, mărăcini, scaieți și ierburi uscate, până la tufișurile formate de pini pitici, ca niște umbreluțe care apăra călătorul de arșiță.

Mă amețește mireasma vanilată a vegetației îngemănată cu cea marină în aerul când torid când răcoros. Scaldatul nu era prea comod, pentru că intrarea în apă era un pic îngreunată de galeți. Aici am avut sentimentul că marea îmi înlătură din minte orice grijă și o poartă spre larg, departe.

2.În Tinos, fuga la marginea orașului la doar trei kilometri de port.

Apa e mai caldă ca în Syros, pentru că expunerea e diferită. Din apă observ un delușor care formează relieful tipic al insulei.

Vapoarele plutesc unul după altul spre port, imense, liniștite, visătoare și nu-mi trebuie nimic mai mult.

În schimb, cea mai lăudată plajă din Tinos nu mi se potrivea deloc.

Populară și aglomerată, cu toată gama de jocuri în apă și lângă apă, aici n-am rezistat decât jumătate de oră, de-ajuns pentru o pauză răcoritoare.

Peisajul era frumos, dar agitatia din jur crează o ambianță prea comercială.

3. Andros e o insulă vântoasă, dar să nu ne pierdem cu firea.

Primul loc de scăldat l-am ales după criteriul proximității de portul de debarcare, departe de capitala insulei, așa că nu e greu de dibuit un comod locșor de scăldat și dormit la umbră.

În ziua următoare am nimerit o plajă imensă, goală, deși cea mai frecventată din insulă, dar vântoasă și cu marea agitată.

Se pare că Andros are un litoral divers și capricios, iar soluția cea mai sigură e să întrebăm recepționista despre o plajă fără vânt.

Doar una singură există, ușor accesibilă, însă amenajată, fapt nu tocmai pe gustul meu.

Am ales cel mai izolat locșor, cel mai îndepărtat de potecă, lânga stânci, însă cu muzica n-ai ce face, se aude peste tot, asa că, profitând de ritmul antrenant, m-am zbenguit și dănțuit fără pauză cel puțin două ore.

Și tot pe această plajă am reușit ca, așezată pe stânci ca pe un șezlong, să citesc în apă, într-atât era de caldă.

Iar la plaja cea mai secretă unde te poți scălda la umbra pinilor care, de pe uscat, își revarsă umbra generoasă dincolo de firul apei, am ajuns la asfințit.

Un loc magic, deși nu foarte pustiu, însă vântos și răcoros, încărcat de spiritualitate prin vecinătatea unei bisericuțe.

Aici mi-am luat la revedere de la Ciclade, rugându-mă să revin.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Liman

Behramkale, 2018

Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,

la ieșirea spre Egee.

Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.

Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,

se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.

Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.

Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.

Plaja

Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.

Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.

În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.

Teatrul

Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,

cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.

Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.

Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.

Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.

Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.

Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.

În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.

Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.

E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.

Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.

Cafeaua

Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.

Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.

Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.

Templul Atenei

Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.

Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,

cu vedere grandioasă asupra mării Egee.

Restaurantul

Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.

Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.

Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.

Robinsonii 2.0

Tulum, 2019

Pe Riviera Maya, nisipul e fin ca un praf de aur și algele lacome iau în stăpânire țărmul.

Încă din secolul 6, micul port de pescari Tulum este menționat ca posibilă etapă pentru călători.

Mayașii, care se îndeletniceau pe-atunci cu pescuit, comerț maritim și viață religioasă, au trasformat treptat această neînsemnată așezare bântuită, după spusele lor, de vibrații magice, într-un înalt loc de spiritualitate.

Prin 1200, și-a luat avânt într-o perioadă tulbure marcată de lupta pentru influență între triburi, dar îi pierdem urma la 75 de ani după cucerirea spaniolă, printre ultimele cetăți Maya atestate documentar.

Pe o fâșie de șase kilometri de-a lungul Mării Caraibelor, mărginită de jungla tropicală, dezvoltatori de turism americani, englezi, canadieni au defrișat liziera vegetației de pe țărmul mării ca să construiască hoteluri, baruri, restaurante, magazine etno.

Plaja astfel privatizată și îngustată găzduiește în fiecare seară nunți și petreceri felurite.

Dincolo de ele, începe sălbăticia în care eco-paparazzi se pot delecta cu acrobațiile pelicanilor, grația cormoranilor și vioiciunea păsăretului tropical.

Oamenii vin aici să fugă de civilizație, să se reconecteze la vibrațiile naturii, dar ce te faci când la acest capăt de lume debarcă o puzderie de robinsoni ?

Principala ocupație a clientelei este concentrarea de a intersecta energiile universului : telurice, marine, de aer si foc, supervizate de specialiști acreditați pentru fiecare element în parte, după cum am văzut pe cărți de vizită și prospecte lăsate cu duiumul pe te miri unde.

Urmând aceleași principii de revigorare cu ajutorul elementelor naturii ca în Sedona (Arizona), ca să-ți încarci bateriile, obiectivul principal este să-ți trezești constiința de sine.

Înainte să ajung aici, străbătusem deja multe alte spații unde există șanse mari să-ți regăsești sinele ori să intersectezi energiile universului, înflăcărată de teoriile lui Umberto Eco.

Acum douăzeci de ani, lumea poposea pe această plajă în corturi, iar astăzi designul hotelier respectă modelul pe rotunjime al adăposturilor ancestrale care favorizează receptarea vibrațiilor naturii.

Ca să-și fructifice căutările, oaspeții hotelului au posibilitatea sa-și amenajeze câte un mic altar acolo unde fiecare simte energii.

Atmosfera mistică e întreținută în permanență de guru ori șamani, bioenergeticieni, instructori convingători de tehnici binefăcătoare și tot felul de alți adepți ai disciplinelor care se ocupă cu resuscitarea ritualurilor mayașe ancestrale. Multe vedete și celebrități se dau pe mâna lor ca să-și vină în fire.

În majoritatea hotelurilor amenajate sub formă de campinguri cu bungalouri minimaliste, apa curentă se încălzește de la soare și nu există aer condiționat, televizor și internet. În schimb, m-am bucurat să găsesc în cameră o mică etajeră de carți printre care am recunoscut câteva scurt-listate la Man Booker.

Tot ca măsură ecologică strictă pentru a proteja marea și bariera de corali de impuritățile chimicale de pe piele, înainte de a purcede la scaldat, clientul este rugat să facă duș folosind săpun sau gel bio, pentru ca loțiunea de plajă să nu afecteze natura.

Această etapă din turul mexican mi s-a părut o experiență nostimă pentru o zi-două, din care câteva ceasuri am dedicat sitului arheologic, dar nu am simțit vreo energie. Pesemne nu eram pregătită.

Au fost alte locuri în Mexic unde am intersectat vibrații, dar fără să fi știut dinainte că există și se manifestă în vreun fel. Le simți și gata.

Lectură de drum:

Eleanor Catton, The Luminaries

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.