Categorie: Pelerinaje

Jos pălăria !

Caudebec-en-Caux, 2019

Monarhiile trec, dar pălăriile rămân după un tipar sau altul, confecționate de secole în această comună de pe malul Senei frecventată de pasionații de istorie.

În regiunea traversată de Sena, în nordul Franței, de la est spre vest, peisajele liniștite, poetice, mă invită la o încetinire a freneziei descoperitoare.

Construită în amfiteatru, menționată documentar încă din secolul 11, reputația comunei s-a creat mai cu seamă datorită modei,

printr-un accesoriu indispensabil, o pălărie meșteșugită de modiștii locali, devenită simbol al cochetăriei la curtea regală în secolul 16, care s-a bucurat de continuitate multe dinastii pe capul măriilor-lor și al supușilor.

Însă monumentul principal pentru care am venit este catedrala Notre-Dame, considerată de Henric 4 cea mai frumoasă biserică din regatul său.

Și, întocmai ca Flaubert, care mărturisește că a găsit aici inspirație pentru Legenda Sfântului Julien rugându-se în fața statuetei, aspir cu smerenie la un semn însuflețitor.

Ridicată pe vechea amplasare a bisericii care deservea abația merovingiană pentru femei numită ,,a Lojei’’, a fost construită în trei mari etape, din secolul 11 în 1426.

Vedem azi o biserică de stil gotic flamboaiant fără transept, fără partea transversală care-i dă aparența unei simple capele supradimensionate cu bolta și nervurile servind ca element arhitectural, ingineresc și decorativ simultan.

În timpul conflictelor religioase din secolul 16 și la revoluția franceză a suferit multe pagube, însă, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a înregistrat un fapt special

atunci când enoriașii au refuzat să evacueze biserica într-o duminică, au ținut în continuare serviciul religios și, în ciuda bombardamentului, au scăpat teferi.

Impresia de grandoare, din orice parte privesc, se datorează clopotniței, înaltă de cincizeci și patru de metri, amplasată lateral, și săgeții de mare finețe, copiată ulterior de catedralele din satele vecine.

Însă-mi atrage privirea un element decorativ deosebit căruia i s-a dus vestea, cele trei coroane reprezentând floarea de crin, simbolul regal francez.

Porticul original era decorat cu scene religioase și din activitățile zilnice ale comunității din Evul Mediu, cu un total de 333 personaje care s-au mai șters la intemperii și la intervenția calviniștilor.

Dintre vitraliile din secolul 15, să le notăm pe cele patru de factură englezească, cele mai vechi, oferite de căpitanul unei garnizoane engleze în timpul războiului de o sută de ani.

Celelalte vitralii reprezintă sfinți care patronau diverse branșe profesionale comandate de corporațiile meșteșugărești din urbe.

Vitraliile din secolul 16 sunt și mai prețioase, cu scene din Vechiul Testament.

Tot pentru prima oară am văzut și un baptisteriu din lemn sculptat, cele mai multe le știam din piatră.

Orga datează din 1542, este socotită printre cele mai valoroase instalații renascentiste din Franța și a servit recent la înregistrarea unor piese muzicale rare.

Amenajarea estuarului rivalizează în frumusețe cu vechile monumente. 

Ca peste tot pe malurile fluviului, o ușoară pâclă se ridica ușor, un abur ca de Dunăre, cât să ofere privirii inspirația de a percepe priveliștea în plenitudinea ei.

Osânda

Trogir, 2022

La plecarea din Split, să ne abatem printr-un orășel cu abia treisprezece mii de locuitori inclus pentru centrul său istoric în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asemenea multor locuri sfinte din perimetrul creștin apusean, mai ales de influență italiană, catedrala a fost închinată Sfântului Laurențiu, martir roman din secolul 3, dar este cunoscută pe plan local drept a Sfântului Ioan de Trogir, episcop care a sfârșit apărându-și-o, în 1170, în fața regelui ungur Coloman, doritor să-și extrindă teritoriul.

Edificarea lăcașului actual, pe locul vechii biserici, s-a întins din secolul 13 până în 17, iar portalul principal, terminat în 1240, elementul cel mai bine păstrat al ansamblului și cel mai surprinzător, a fost sculptat de maestrul Radovan, un artist din localitate. Întreaga operă cu personaje și figuri e un întreg univers care încadrează venerabila ușă.

Pe cei doi lei, străjeri de nădejde ai intrării, sunt cocoțați Adam și Eva, osândiți la părăsirea paradisului, temători, stingheri, neștiind pe ce lume se află.

Nu știm de ce artistul n-a ținut cont că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, întrucât a dotat-o cu buric.

Plină de înțelesuri mi s-a părut dispunerea personajelor pe direcție ascensională. Pe treapta cea mai de jos îi întâlnim pe cei cărora le-a fost impusă osânda susținerii întregului edificiu, evreii și musulmanii,

ca să vadă toată lumea cât de inferior le e statutul. Ei duc tot greul și, ca să fie primiți în rândul lumii, le revin corvezile cele mai umilitoare.

Pe de altă parte, văd că pe umerii lor se sprijină coloanele și arcadele acestui așezământ respectabil care ilustrează ideea de credință creștină, și atunci cum să nu-i consider drept cele mai de încredere pesonaje ?

Până să ajung în vârf, unde tronează reprezentările superioare, am de străbătut o gamă întreagă de munci și zile ilustrative pentru secolul 13.

Pe coloanele exterioare recunosc apostolii, pe cele din mijloc, cele patru anotimpuri, cu specificul lor, vânătoarea,

tăiatul porcului,

prepararea de mezeluri,

scene cotidiene medievale, alternând cu o sumedenie de viețuitoare. Pe frontispiciu, ca în toate catedralele, au fost redate scene din Noul Testament.

Pe fațadă, o nișă adăpostește statuia Sfântului Laurențiu, purtând grătarul martiriului său. Cum a ajuns aici ? Nu suntem prea departe de Roma, unde, în calitate de diacon al unui sălaș creștin al anilor 250, își asumă dreptul de a refuza să predea mai-marilor orașului tezaurul bisericii.

În schimb, spre consternarea concitadinilor săi, îi adună pe săraci în fața autorităților și declară că ei sunt adevărata comoară a urbei. A fost un act temerar, în proaspătul înfiripat creștinism, ca responsabilitatea  sacerdotală, corectitudinea, grija față de un obiect material încredințat spre păstrare să fie mai importante decât puterea vremelnică. Așa că romanii l-au osândit la moarte prin ardere de viu pe un grătar, obiect care i-a devenit atribut iconografic. În zorii creștinismului, adepții săi credeau cu tărie în viața veșnică, în defavoarea celei pământești, efemere, și își permiteau astfel de gesturi de sfidare. Ca să-i fie onorat sacrificiul, la roma i s-au consacrat nu mai puțin de patruzeci de biserici, în virtutea statutului comparabil cu Sfinții Petru și Pavel, iar cultul i s-a răspândit în Spania și Franța unde îi sărbătorim praznicul la 10 august.

In interior, mi-a atras atenția un amvon octogonal cu capiteluri fin sculptate din secolul 13,

crucifixul pictat, altarul surmontat de un baldachin de piatră.

Lucrate cu finețe, stalurile din 1439 de lemn sculptat în stil gotic venețian se continuă cu o decorațiune murală în sacristie.

Bolta a fost realizată folosind pietre tăiate și îmbinate prin înclinare, astfel încât se susțin reciproc ca să poată suporta împreună greutatea structurii.

Exemplu arhitectural și de viață, acest stil reflectă o filosofie pe care oamenii au fost siliți de împrejurări să o aplice adesea.

De treci codrii de aramă

Domodossola, 2018

Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.

Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,

intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.

La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,

sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.

Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.

Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,

înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.

Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.

O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez

care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.

Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,

în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.

Liniștita arhitectură de munte,

cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,

privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.

Only the Brave

Sigüenza, 2020

O catedrală mult prea mare pentru un oraș atât de mic, de numai patru mii patru sute de locuitori, la ce bun ? mă întreb.

S-au strâns multe averi în Sigüenza din 1124 încoace, când francezul Bernard d’Agen, recucerind cetatea de la mauri, a pus temelia catedralei ridicată după un plan cistercian pe ruinele unui lăcaș vizigot sau mozarab și ispravită în 1495.

Succedându-i, cărturarii perindați pe scaunele episcopale au știut cum să-i convingă pe suverani să le acorde mărinimia lor, așa că au tocmit cei mai iscusiți meșteșteri și artizani ca să desăvârșească opera închinată Sfintei Marii, ocrotitoarea cetății.

A rezultat un amestec de stiluri obișnuit pentru această regiune a Spaniei, dar nemaivăzut pentru călătorul de aiurea.

Roman, gotic, mudejar, plateresc, renascentist și baroc alternează și fuzionează dintr-un spațiu al edificiului într-altul, fiecare element al vizitei mă încântă cu un stil diferit, revelat pe măsură ce parcurgem, pe neobservate, lunga timpului cărare.

Fațada îmi dă impresia unei fortărețe cu turnuri zimțate pe margini, cu metereze, dar rozeta și ferestrele în stil romanic cu vitralii medievale îi atenuează un pic severitatea.

Din Turnul Cocosului, înălțat în secolul 14, la origine un turn de observație militar, se trimiteau mesaje codificate spre a fi recepționale în deal, la castel.

În interiorul de optzeci de metri lungime și treizeci și unu lățime, liniile sobre și naosul central inspiră mai mult putere decât credință, poate datorită amețitoarei înălțimi a bolților sprijinite pe stâlpi masivi compuși, fiecare, din câte un mănunchi de douăzeci de coloane subțiri, care despart cele trei naosuri.

Sunt obișnuită cu biserici care au un singur altar, dar aici sunt cinci, unul mai semeț ca altul, toate consfințite în secolul 12, însă terminate de echipe succesive de meșteșugari pe durata mai multor generații.

Vastul interior găzduia în evul mediu dependințele monastice în care locuiau călugării a căror principală ocupație era copierea și traducerea de manuscrise vechi din arabă și ebraică în latină. În claustru e ascunsă cea mai veche capelă din catedrală, San Valero.

În capela Bunei-Vestiri sunt suprapuși, ca decor, pilaștri renascentiști, arabescuri și figuri geometrice mudejar segmentate de arcuri gotice, însă, spre deosebire de această împodobire opulentă, capela din deambulatoriu, chiar dacă deține propria ei sacristie, mai mică decât cea principală, adăpostește discret una dintre operele de artă cele mai valoroase,

un Christ de lemn denumit al Misericordiei din secolul 16. Știam că în toate așezămintele este amenajată doar o singură sacristie, aici sunt două, și tot două amvoane de alabastru, unul gotic, altul renascentist.

Toate catedralele din evul mediu erau orânduite sub protecția unui sfânt ale cărui relicve le și păstrau la loc de cinste.

De aceea, Bernard d’Agen le-a adus din Aquitainia pe cele ale martirei Wilgefortis din secolul 4, depuse într-un prețios mausoleu, măiastră împletire de arhitectură, sculptură și pictură, într-o urnă de argint protejată de un grilaj de fier în partea superioară a monumentului.

Aflăm mai multe despre Sfânta Wilgefortis în altarul conceput de Covarrubias din marmură galbenă și roșie, ca un retablu, având în nișa centrală panouri pictate relatând viața cuvioasei și a celor opt surori ale sale născute, conform legendei, în aceeași zi. La ea vin dintotdeauna să se roage femeile cu mariaj nefericit și care doresc să fie eliberate de povara căsătoriei.

Poarta de porfir din secolul 16 dă acces în claustrul din marmură multicoloră, în stil gotic, înconjurat de capele în stil plateresc.

Expoziția din sala capitulară prezintă cărți, manuscrise, tapiserii flamande din 1668 cu teme mitologice, dar ca să vedem toate comorile artistice trebuie să vizităm și muzeul de artă sacră deschis în altă aripă a catedralei.

Opera principală se găsește în Capela Doncel și a familiei sale, cumpărată de la o altă familie nobiliară pentru a amenaja sepulcrul lui Doncel, titlu însemnând un fel de paj-cavaler în slujba casei regale.

Monumentul a fost comandat de Isabella Catolica pentru tânărul demoazel favorit, căzut în bătălie în 1486.

Executat în alabastru, înfățișat sprijinit în cot, se pare că, la capitolul monumente funerare, este prima reprezentare a unui personaj masculin citind. Crucea Sfântului Iacob pe piept îi indică apartenența la ordinul lui Santiago, iar fața lui tristă și resemnată, privirea adâncită în lectura unei cărti lumești, pentru că, la cele religioase, poziția corpului este diferită, îl îndeamnă pe călător să-l privească într-o tăcere netulburată nici măcar de gânduri.

De mama focului

Baku, 2023

Parțial, călătoria mea în Azerbaidjan s-a intersectat cu cea întreprinsă de Alexandre Dumas în 1858 și, printre obiectivele care au coincis, mă opresc la sanctuarul focului Ateșgah.

La momentul vizitei, gândul îmi zbura în altă parte, erau locuri în care voiam neapărat să ajung, adică nu, îmi doream neapărat să ajung undeva, dar nu știam unde.

Așa cum zeii le potrivesc întotdeauna pe toate, am aflat care era acel loc nebănuit abia în ultima zi, la ultima oprire, dar mai e până atunci. Asta ca să improvizez o explicație că nu m-a impresionat prea mult acest templu și că mi s-a părut mult mai pasionant povestit de Dumas în cartea lui despre Caucaz decât văzut la fața locului. Să pășim pragul venerabilei porți îndreptată spre Răsărit.

Monument unic, amenajat într-o curte triunghiulară înconjurată de ziduri, complexul zoroastrian din secolul 18 are în interiorul sanctuarului central un altar.

O flacără ce părea veșnică, alimentată de un zăcământ de gaz natural, a ars până în 1969, după care a fost nevoie să se racordeze la sistemul cartierului.

În patru puncte care înconjoară altarul ard alte focuri mai mici, aprinse doar de sărbători. Lipite de zidurile împrejmuitoare, au fost adăugate celule hărăzite discipolilor zoroastrieni sosiți din Iran și India să se retragă în asceză și rugăciune. În unele era săpată o nișă pe al cărei pervaz odihneau idoli indieni.

Discipolii, spre deosebire de oaspeții ocazionali, erau îmbrăcați foarte sumar, și doar în timpul exercitării ritualului când, în zori, așezați în cerc, aduc ofrandă focului fructe, flori, pâine și lapte. Altminteri, soarele n-ar mai răsări.

Preoții acestui cult se numeau magi și, spune Dumas, pe lângă ei se mai aciuaseră și ghiauri scăpați de prin Turcia și Egipt, fugind de persecuții, care găsiseră aici un mediu tolerant pentru orice cult religios.

La început, mai trăgeau și negustori din tot spațiul indo-persan, între două caravane pe drumul mătăsii, care, în schimbul povețelor căpătate de la asceți spre dobândirea înțelepciunii, contribuiau la funcționarea sanctuarului.

Pentru adepții cultului, focul însemna începutul și sfârșitul creației, cu puteri ambivalente, purificatoare și distrugătoare. Rezidenții permanenți practicau forme de pioșenie uneori extreme, petreceau mult timp încremeniți într-o poziție supărătoare sau legați cu lanțuri grele.

Dumas a asistat la o celebrare a serviciului sacru care consta într-o psalmodie cu voce joasă, a unui cânt pe două-trei tonalități în care numele zeului Brahma revenea des.

În toată mănăstirea mai rămăseseră să locuiască permanent doar trei adoratori ai soarelui, veniți din India.

Din când în când, oficiantul se prosterna cu fața până la pământ, iar diaconul lovea unul de altul două talgere cu sunet puternic, marcând trecerea de la o etapă la alta a serviciului terminat cu împărtășania enoriașilor care au primit fiecare de la călugăr câte un cubuleț de zahăr. După slujbă, a vizitat curtea, s-a uitat cu luare-aminte la puțuri, s-a aplecat să privească în adâncul lor nesocotind interdicția, întrucât vaporii degajați pot să-l facă pe curios să-și piardă simțirile.

Cel mai adânc are șaizeci de metri, e împrejmuit de un parapet și, pe vremuri, se scotea apă din el, ce-i drept tulbure.

Într-o bună zi, apa a secat, iar oamenii au aruncat o torță în adâncuri ca să lămurească ce s-a întâmplat. Atunci a izbucnit o vâlvătaie care nu s-a mai ostoit. Alte puțuri, mai mici, se găsesc la chiar nivelul solului, acoperite doar cu un grilaj. Templul a avut o importanță specială pentru adepții indieni Șiva și Ganeșa, însă călătorii menționează în însemnările lor multe alte divinități cu tot atâtea ritualuri ale încălzirii corpului produse, în lipsa focului, și printr-o alimentație foarte condimentată, atestată încă de la vracii și magii culturilor primitive.

Devoții hinduși au fost dintotdeauna cei mai numeroși, cu pleiada lor de zeități și, de aceea, nu s-a urmat niciodată cu precizie un anume ceremonial, fapt pe care îl consider convenabil pentru că fiecare trăiește sacralitatea urmându-și propriile intuiții.

Ghidul îmi spune că Dumas ar fi dormit două nopți în turnulețul de la intrare. Nici pomeneală.

În jurnalul său de călătorie, scriitorul povestește cum comandantul garnizoanei ruse îl invită la un ceai, chipurile, acasă la el, în satul cu sanctuarul, însă, când ajunge cu însoțitorul său, prefectul Baku-ului, descoperă uimiți că, de fapt, ofițerul întinsese masă-mbelșugată într-o odaie dichisită, cu paturile gata făcute pentru ca musafirii să petreacă noaptea acolo după ospăț. Dar, fiind așteptat, Dumas a preferat să se întoarcă la Baku imediat dupa cina compusă din pilaf, frigărui, pere, struguri, lubeniță, cât să ne facă poftă de o călătorie în Caucaz.

Luminătorii

Izamal, 2019

Toate diminețile mexicane au o strălucire specială, însă, în Izamal, plenitudinea luminii vine din îngemănarea, consfințită în timpuri vechi, a soarelui cu luna.

Mărturie stau rămășițele celor cinci piramide dispuse pe un larg perimetru, pe amplasamentul unui mare centru religios maya din perioada pre-columbiană, locuit neîntrerupt din anul 750 î.Hr.

Începând din anul 1000 și până la colonizarea spaniolă, a fost cel mai vestit centru de pelerinaj din regiune.

Arheologii au identificat până azi o sută șaizeci și cinci de structuri diverse de jur împrejurul centrului istoric.

Principalele sale temple erau închinate soarelui și, ca urmare, azi orașul e cunoscut sub denumirea de ,,orașul galben’’, datorită culorii în care sunt zugrăvite toate imobilele, cu mici inserții de alb.

Argintiul discret al lunii și auriul stăpânitor al soarelui semnifică sincretismul care, în Mexic, îi înfățișează peste tot pe Maica Domnului sub simbol lunar, iar pe Iisus sub simbol solar, în continuitatea zeilor la care se închinau indigenii înainte de colonizare.

În secolul 16, când au pus piciorul în Izamal, primul lucru pe care l-au făcut spaniolii a fost construirea unui mic sanctuar creștin în vârful celei mai înalte piramide.

La temelia sa, franciscanii au fondat așezământul Sf.Anton din Padova sub auspiciile lui Diego de Landa, al patrulea episcop al Yucatanului, care a trăit aici și a adus imaginea unei Sfinte Fecioare guatemaleze.

El a rămas în istorie pentru atitudinea sa controversată în privința indigenilor. Înflăcărat contestatar al idolatriei, a dat ordin în 1562 să fie distruse în totalitate manuscrisele de religie, cultură și civilizație maya.

După aceea, mânat de remușcări, a reunit într-o culegere cele mai prețioase informații asupra obiceiurilor locale, devenind primul specialist din istorie care a încercat să descifreze scrierea maya.

Lui i se datorează mănăstirea, faimoasă în lumea catolică pentru imensul atrium mărginit de o galerie adăugată în secolul 17, a cărei strălucitoare culoare galbenă a fost adoptată ulterior de toată așezarea.

Terminat în 1561, atriumul e al doilea din lume ca amploare după cel al Vaticanului.

La construirea sanctuarului s-a folosit piatra piramidei în jurul căreia a fost amplasat și al altor edificii maya, strategie aplicată de spanioli la scară largă.

M-a impresionat simplitatea înduioșătoare a mănăstirii, contrastul dintre renumele ei și interiorul care a dorit aproape cu îndărătnicie să rămână modest, apropiat de sufletul pelerinilor veniți în căutarea unei alinări.

Cred că în acel moment am avut o, nu știu dacă revelație, mai degrabă impresie, că nu folosește la nimic ornamentația exagerată și opulentă în cazul locurilor de cult și, de fapt, în nici un alt caz.

Oricum, spaniolii n-au reciclat aurul și comorile indigenilor pe plan local, ci le-au luat acasă.

După sanctuar, s-au edificat zidurile cetății și porțile sale, încă vizibile, pentru ca, în scurt timp, Izamal să devină cel mai important așezământ marial din Yucatan, frenezie manifestată în fiecare an de 15 august.

În 1961, primarul a dat dispoziție să se văruiască tot orașul în alb și galben, ca și cum s-ar fi pregătit încă de pe atunci pentru vizita, treizeci de ani mai târziu, a Papei Ioan Paul II, care i-a adus în dar Maicii Domnului o coroniță de argint.

În împrejurimile orașului, cea mai înfloritoare s-a dovedit industria de agave, una dintre plantele sacre din Mexicul prehispanic, din care localnicii au fabricat sfoară și fire pentru țesături până în anii 1960, când tehnologia americană a luat locul manufacturilor,

dar și mezcal, un fel de țuică mexicană produsă artizanal în distileriile de la fața locului. În Europa, această varietate de cactus crește, pe zone mai restrânse, în Italia și în Canare.

Izamal continuă să rămână și azi un centru prestigios de pelerinaj în Yucatan pentru miracolele care s-au împlinit aici,

datorate mai multor sfinți ale căror imagini aduc nădejde credincioșilor.

Și în acest loc, ca peste tot în Mexic, în toate sanctuarele vizitate, am apreciat că nu se aplică, nici măcar în timpul slujbei, constrângerea ținutei vestimentare.

Se pare că, aici, sfinții nu țin cont de aparențe și cred că au perfectă dreptate. Dacă nici ei nu pot citi în sufletul omului, atunci cine ?

Dosarul Pelican

Tinos, 2023

Lumea a fost creată pe o insulă, ,,ada’’ în limbile turcice, spun lingviștii, iar primul său locuitor a fost Adam.

Toate insulele păstrează în ele ceva primordial, însă cele grecești au pentru mine o încărcătură unică de sacralitate, senzație pe care o regăsesc intactă, regenerantă, la fiecare nouă debarcare, în orice detaliu, oricât de neînsemnat. Și, atunci când mi se scot în cale dovezi din care desprind înțelesuri, am certitudinea că mă aflu în locul potrivit.

Socotită insulă binecuvântată prin numărul mare de capele și biserici, peste o mie două sute, prima plimbare, într-o duminică dimineață, a fost spre una dintre acestea. Mi se aranjase, fără să știu, o întâlnire cu un mesager special.

Am ajuns în plină ședință foto și am așteptat la rând după doamna care se grăbea să surprindă instantanee înainte ca protagonistul să se plictisească.

Pelicanul, pasărea din pustie, pasărea singuratică, pasărea pescar, simbol consacrat al lui Iisus, simbol al martiriului, al reînvierii, al sacrificiului, poposise pe balustrada din pragul vechii catedrale ortodoxe a insulei, biserica Taxiarhilor, construită în 1759 pe locul unui vechi edificiu venețian. Înainte de a-l fi întâlnit în trecut pe insule aflate peste mări și țări, pelicanul a fost dintotdeauna pentru mine un simbol al Dunării, dar, pe parcurs, i-am descoperit conotații în toate sferele spirituale.

Se menționează însușirea acestei păsări de a nu se hrăni decât cu cantitatea de mâncare necesară supraviețuirii și de a destina tot ce e în plus celor neajutorați. Folosit ca efigie în blazoane aristocratice, e descris într-un dicționar al nobleței ca simbol al iubirii prințului pentru comunitatea sa. Emblemă a tandreței părintești, își adună în gușă provizii de pește pentru a-și hrăni puii după cum mi-am dat seama din mirosul degajat de la câțiva pași.

Dante evocă în Divina Comedie similitudinea cu Iisus în timpul Cinei, când Sf. Apostol Ioan se apleacă punând capul pe umărul sau la pieptul lui Iisus.

Nu departe de locurile sfinte, la egipteni, era o vietate de agrement care se plimba pe lângă heleșteiele din grădinile palatelor, iar într-un alt spațiu religios, musulmanii l-au venerat întrucât contribuise la construcția Kaabei, la Mecca. N-a scăpat nici de alchimiști, care îl folosesc ca pe o imagine a purificării. Și pentru a încheia procesul instruirii, pelicanul figurează pe mantia francmasonilor când are loc ceremonia de consacrare a unui postulant la treapta supremă, cea de mare maestru, odată cu desăvârșirea ierarhiei inițiatice.

Însă eu am preferat teoria că pelicanul simbolizează axioma tratată de învățați din cele mai vechi timpuri după care, în căutările noastre, descoperim doar ceea ce deținem deja înlăuntrul nostru, nimic altceva, iar o călătorie ne îndrumă spre tot ce posedăm fără să ne dăm seama.

Odată ca niciodată

Antiohia, 2022

Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.

Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.

Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.

Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.

Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.

O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.

Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.

Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,

ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.

În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.

Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.

În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.

Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.

O liniște de nepătruns domnește acum peste toate.

Coloana infinitului

Paris, 2022, 2024

Pătrund în Saint-Severin, cea mai veche biserică de pe malul stâng al Senei, cu un motiv bine întemeiat, de a mă apropia cât de mult cu putință de coloana care păstrează în ea energiile divine ale credinței întemeietorilor acestui lăcaș.

Severin este numele celor doi sfinți care au contribuit la elevația acest loc, contemporani cu regele Clovis al francilor, la sfârșitul secolului cinci și începutul celui de-al șaselea.

Unul dintre ei, pustnic care-și încropise un modest oratoriu chiar pe acest loc, îl întâlnește pe Cloud, un nepot al regelui. Ca urmare a întâlnirii, tânărul se hotărăște să intre în ordinul călugăresc, devenind mai târziu Saint-Cloud. În tablou, figurează îngenuncheat, tuns, întâmpinat în pragul unui așezământ religios de către Severin.

Cel de-al doilea e abatele unei mănăstiri din Elveția, care, în 504, e chemat la căpătâiul lui Clovis răpus de o boală necunoscută. Abatele Severin își întinde anteriul asupra bolnavului, care prinde puteri și se vindecă.

În camera de la palat, îi stă alături soția sa Clotilde, cu un rol major în convertirea soțului ei la creștinism, Clovis devenind primul rege botezat din religia catolică.

Ca o legătură peste timp cu un alt cuplu legendar din istoria Franței, în acest lăcaș s-a oficiat căsătoria religioasă a președintelui François Mitterand cu aleasa lui, Danielle, în 1944.

În materie de vindecări, biserica a fost, în 1474, teatrul unei operații în premieră.

În acest cadru, s-a încercat, experimental, o scoatere de pietre la rinichi, în cazul disperat al unui deținut, cu promisiunea de a fi eliberarat dacă supraviețuiește intervenției, ceea ce s-a și întâmplat.

În secolul 11 a avut loc prima acțiune de reconsolidare a modestei construcții și, imediat după inaugurare, în noua capelă va fi predicată plecarea și ridicat stindardul celei de-a patra cruciade.

În secolul 12, povestea miracolelor se perpetuase deja prin enoriașii care frecventau așezământul și, întrucât acest cartier din jurul universității din Paris se dezvolta intensiv, în secolul 13 s-a decis amplificarea construcției așa cum o vedem azi, în stil gotic flamboaiant. Clopotul, printre cele mai vechi din Paris, a fost executat în 1412.

Interiorul se aseamănă cu al catedralei Notre-Dame și conține cinci nave oblice terminate prin capele. Avem de traversat rânduri întregi de scaune dispuse înstelat și mă pierd în vastitatea creată de această amenajare neobișnuită, printre stâlpii în formă de palmier, în misterioasa dublă galerie interioară care o înconjoară.

Vitraliile frumos colorate din secolele 15 și 19, cu scene biblice și cu reprezentări care omagiază generozitatea donatorilor, se desfașoară grandios în spațiul înalt de șaptesprezece metri.

Picturile murale din capele descriu scene din viața sfinților care au interferat cu istoria Parisului, cum ar fi chiar ocrotitoarea sa, Sfânta Genoveva, surprinsă aici în exercițiul funcțiunii, adică scăpând capitala de o epidemie generată de intoxicația cu alcaloizi din cornul secarei.

Ce am văzut aici deosebit de alte biserici:

-Orga de stil franco-germanic având disimulat în spate, vizibil ca o formă de inimă, cel mai vechi vitraliu al construcției.

-Puțul în adâncurile căruia încă oglindește apă, aflat în spatele altarului,

lângă coloana purtătoare de energie miraculoasă,

la doar câțiva metri de statuia Maicii Domnului, delicată operă de artă.

-Stâlpul de susținere în formă savant răsucită, cea mai veche coloană din biserică, a cărei atingere se dovedește că îl încarcă pe credincios cu energie spirituală vindecătoare, se află în aliniere milimetrică la crucifixul din centrul altarului.

Coloana unei biserici, afirmă teologii și constructorii de catedrale, pornește din străfundurile pământului și se termină în cer. Partea vizibilă e doar un fragment lumesc, neînsemnat, prin care am încercat să intersectez doar o fărâmă din energiile sale infinite.

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966