Categorie: expoziții

Adio, arme

Tarbes, 2019

Mă interesează sursele de inspirație ale designului vestimentar, astfel că, în cel mai militar oraș din Franța, am ales să văd Muzeul de uniforme Placide Massey, dedicat în principal husarilor.

Armata a furnizat modei un nesecat izvor pe care l-am admirat la Vivienne Westwood, Jean-Paul Gaultier, John Galliano, Alexander McQueen, la cei șase din Anvers, în colecțiile văzute prin muzee sau magazine.

Am intuit multe dintre creațiile lor printre cele o sută cincizeci de uniforme expuse aici, pe lângă alte obiecte reprezentative, în contextul istoric al nemiloasei lor necesități, pe timpuri de vrajbă.

Desfășurată în vitrine mari într-un circuit riguros întocmit, expoziția permanentă de costume de husari descrie patru sute de ani de istorie în care uniformologia ocupă locul principal, încadrată de fotografii și accesorii provenite din treizeci de țări între secolele 16 și 20.

Întâlnim aici cavaleri din armată din toate epocile și continentele, eroi curajoși și necunoscuți. Colecția a fost începută în 1955, în virtutea prezenței regimentelor de husari în garnizoanele din Tarbes și a cailor anglo-arabi din dotare și conține 15.000 de obiecte.

Acest corp de armată legendar a fost creat în 1545 în Ungaria, s-a răspândit peste tot în Europa, iar în secolul 18 chiar în câteva țări din cele două Americi.

Primul regiment de husari din Franța a fost înființat în 1720 de către contele maghiar Bercheny cu toți proscrișii maghiari din diaspora, pe care i-a comandat pâna în 1751, misiune preluată de către cei doi fii ai săi până când revoluția din 1789 i-a desființat.

Regimentul său a luptat eroic pe mai multe fronturi dintre care cele mai recente, în perioada colonială franceză, au fost în Maroc și Algeria.

Detașamentele care au părăsit Algeria în 1961 s-au instalat direct la Tarbes și, de aici, au furnizat sprijin în conflictele din războiul din Golf, din ex-Iugoslavia, Liban, Coasta de Fildeș, Afganistan.

Pentru husari, uniforma are un rol determinant în imaginea lor publică și le zgândără orgoliul militarilor de peste tot, astfel că treizeci și patru de țări adoptă această ținută pentru uniforma cavalerilor săi.

În secolul 19, fascinația uniformei se manifestă din plin și în domeniul civil, mai ales asupra publicului feminin, fapt care stârnește ciudă în rândul ofițerilor de alte arme.

Pe plan internațional, husarii au pus umărul în bătălii celebre. Cei comandați de Sobieski au salvat Viena din mâna turcilor, alături de bravii soldați români, fără de care capitala Austriei ar fi devenit poate pașalâc.

Dovadă a dinamicei participări și a curajului românesc din salvarea Vienei stă și ansamblul arhitectural Cazarma Husarilor din Oradea, construit în secolul 18 de către armata imperială austriacă.

Husarii unguri nu se situează mai prejos, și ei au salvat Budapesta de sub papuc turcesc. Iar husarii ruși îi dau o lecție chiar și lui Napoleon în 1813 la Saint-Dizier. Din toate aceste fapte de arme, tragem învățăminte și îi respectăm pe eroi,

dar ar fi ideal ca uniformologia și tot ce ține de militărie să nu mai fie date jos din pod decât pentru a fi expuse și povestite, iar scopul pentru care au fost create inițial să nu se mai repete vreodată.

Film de drum:

Vladimir Rogovoy, Ofițerii (1971)

Dat în petec

Helmond, 2019

La întoarcerea din Tanzania, am constatat că-mi cumpărasem o cantitate insuficientă din materialul textil specific și popular folosit de africance în confecționarea veșmintelor, așa că am început să caut puncte de achiziție a acestei pânze ceruite printr-un procedeu special care în Europa e greu de găsit, mult mai scumpă și nu întotdeauna originală. Cea mai sigură mi s-a părut soluția de a căuta puncte de fabricație.

Fabrica Vlisco din Helmond e la doar zece minute de Eindhoven, orașul cu o universitate apreciată de design, datorită căreia dinamica imaginii urbane se numară printre cele mai atractive.

La Helmond, istoria manufacturii textile începe în 1844 în moara familială care adăpostea un atelier de prelucrare a bumbacului.

Tânărul întreprinzător olandez în vârstă de douăzeci de ani avea în plan să acceseze piețe internaționale cu același tip de produs ca englezii din Manchester, care intraseră deja, încă de prin 1826, pe piața țesăturilor de bumbac ceruite.

Ajutat de unchiul său care deținea o plantație de trestie de zahăr în Java, Indiile de Est, actuala Indonezie, tânărul a călătorit mai întâi în acest ținut ca să se inspire din manufacturile locale de pânză colorată folosite de localnice.

A trimis imediat eșantioane în Olanda, unde, în 1846, cu tehnologie avansată pentru acea epocă, s-a demarat fabricarea la scară industrială și exportul în Asia și Africa. În timp ce noi priveam prin magazin, am văzut clienți africani care cumpărau și comandau cantități și varietăți considerabile.

Intreprinderea a produs, de-a lungul vremurilor, materiale divese pentru piețe cu profil specific. Și în România, în casele boierești din trecut, lenjeria de pat și fețele de masă erau din olandă albă sau crem, de o finețe nemaiîntâlnită, semn distinctiv al educației îmbinate într-un anume fel cu bunăstarea. Însă, treptat, din cauza modalităților pretențioase de întreținere, pânza de olandă a dispărut odată cu scăpătarea clasei sociale care o folosea. Cine să-și mai permită servitorime pentru spălat cu mâna, în apă rece, și călcat astfel de finețuri ?

La magazin se ajunge simplu, intrebând portarul de la fabrică, iar prima impresie, odată ce mi-am văzut visul cu ochii, a fost că nu pot cumpăra nimic.

În primul rând, prețurile erau inaccesibile, apoi era dezorientarea legată de tipul de produs pe care aă fi dorit să mi-l confecționez, căruia nu știam ce material i-ar corespunde și în ce cantitate. Și, nu în ultimul rând, exista riscul de a cumpăra un material inadecvat. Odată cu meșteșugul, unchiul din Java i-a transmis tânărului antreprenor din Vlisco și codurile reprezentative ale fiecărui model, întrucât toate imprimeurile au o semnificație, cum ar fi un motiv nobiliar, altul care înseamnă un necaz, altul o naștere, altul că ești căsătorită sau nu, că îți cauți amorez și chiar cu mesaje mai picante.

Așa că am plutit printre toate aceste minunății până când, din fericire, sora mea a descoperit o cutie cu petece de o dimensiune acoperitoare de doi euro bucata dar deloc de doi bani, conform bugetului nostru și care ne-au rezolvat și celelalte probleme filosofice.

Pe punctul de a ieși pe ușă cu marfa plătită și ambalată, vedem că vânzătoarea se duce și umple din nou lada, rămasă aproape goală, cu marfă proaspătă, așa că ne-am întors croite și i-am cerut permisiunea să schimbăm câteva petece cu altele care ne plăceau mai mult. Vânzătoarea, poliglotă și foarte amabilă, ne-a lăsat să o luăm de la capăt cu răscolitul și cu datul în petec, experiență care s-a dovedit pe cât de amuzantă pe atât de fructuoasă.

Film de drum :

Sydney Pollack, Out of Africa (1985)

Ieșit din Umbria

Perugia, 2023

Maestrului i-a fost greu la începuturi să iasă din umbră și din Umbria părintească. Recunoașterea s-a lăsat așteptată, însă, atunci când unul dintre profesorii tăi se numește Botticelli, iar discipolul Rafael, desăvârșirea e atinsă. Pietro Vannucci, zis Perugino, ale cărui pânze sunt răspândite în muzeele și colecțiile particulare faimoase ale lumii, s-a întors acasă, la Perugia, unde poate fi văzut la Galleria Nazionale dell’Umbria până în 11 iunie 2023. Alături de el, au călătorit și alți pictori din anii 1500, cu tablouri pentru prima dată expuse în Europa.

Expoziția începe cu lucrarea cea mai enigmatică a anilor 1450, o suită de opt tablouri cu minunile Sfântului Bernardino, ale căror înțelesuri au rămas nedeslușite, în ciuda eforturilor depuse de exegeți și hermeneuți, care-i aparține parțial maestrului, fără a se ști cu precizie în ce masură a contribuit la execuția ei. Așadar, un debut de expoziție relevant pentru nivelul conceptului în care a fost gândită. Timpul se oprește în loc chiar de la primul pas.

Din Perugia a plecat târziu la Arezzo, abia la douăzeci de ani, a învățat o perioadă cu Piero della Francesca, și-a făcut ucenicia la Florența cu Verrocchio și Botticelli, iar în atelierul acestuia a primit vestea că e chemat la Roma alături de magistrul său și de Ghirlandaio ca să li se încredințeze, alături de artiști veniți din toată Italia, decorul Capelei Sixtine.

Cum era de așteptat, a urmat consacrarea deplină și, odată cu ea, o avalanșă de comenzi.

Motivul pentru care îmi place atât de mult Perugino este abordarea psihologică a protagoniștilor. Pictând un chip, o atitudine, el nu înfățișează personajul în ipostaza sa consacrată, cum îl cunoaște lumea, ci așa cum vrea el să pară sau cum a intuit el că ar fi într-adevar dincolo de aparențe și de ce susțin cărțile sfinte, ținând cont că majoritatea tablourilor reiau subiecte biblice.

Inclusiv pe sine însuși s-a reprezentat cu sinceritate, sigur de el fără a fi trufaș, cu o sclipire în priviri abia intuită de exigență și fermitate lipsite de aroganță, un profesionist care-și îngrijește fără compromisuri imaginea bazată pe o strategie pusă la punct în detaliu. Stă sprijinit de un pervaz, observând cu detașare, dar nu cu superioritate, spectacolul deșertăciunilor omenești.

Nu întâmplător, mai-marii epocii, Papa Sixtus IV și Lorenzo Magnificul, Isabella d’Este, Papa Julius II della Rovere fugeau după el, stăteau la coadă ca să le vină rândul la acceptarea unei comenzi și nu aveau încotro, erau nevoiți să aștepte isprăvirea operei inadmisibil de mult.

Și nici atunci nu ieșea cum voiau ei, pentru că pe Isabella d’Este a nemulțumit-o execuția tabloului, dar n-a mai avut ce să facă, doar să-i scrie o epistolă plină de reproșuri.

Începe să picteze portrete la maturitatea târzie, era și timpul, după ce-și îndeplinise comenzi și obligații, să le facă pe plac prietenilor apropiați.

Francesco delle Opere, realizat în stil flamand, înfățișează un artizan căruia bogătașii îi încredințau pietre prețioase spre a fi gravate pentru bijuterii, om de încredere, cu incontestabilă moralitate și forță de caracter.

Ține în mână un rulou de hârtie cu inscripția ,,Temeți-vă de Dumnezeu’’, în conformitate cu predicile lui Savonarola care influențau puternic opinia publică, și ar fi fost o nebunie să fii de altă părere.

Alături de el, vedem două tablouri ale ucenicilor săi Rafael și Lorenzo Costa. Necunoscutul lui Rafael nu-mi inspiră simpatie, cu privirea lui dezaprobatoare de intelectual plictisit și artist neînțeles, nu mi-ar veni să intru în vorbă cu el.

În schimb, culmea ironiei, Eleonora Gonzaga pictată de Costa seamană leit cu o prietenă de-a mea, tot Eleonora, foarte deșteaptă, sigură de ea, spirituală, cultivată și cu nasul pe sus.

Am stat mult în fața Artemisiei lui Beccafumi, care-și întrerupe treburile pentru o clipă ca să se întrețină răbdătoare cu străini veniți de departe.

În mediul artistic perugin, cel mai mare succes a fost tabloul cu Logodna Sfintei Fecioare, inițial încredințat altarului cu sfântul inel din catedrala orasului, San Lorenzo.

Tabloul a fost adus de la Caen, din Normandia și reprezintă sinteza filosofiei maestrului, în care duce la perfecțiune toate motivele experimentate de-a lungul carierei, peisaj, portret, expresie, arhitectură, perspectivă, lumină, mișcare, contur, culoare.

În opera sa predomină o mare diversitate de chipuri feminine, pentru că în ființele iubite a căutat, înainte de orice, o muză care să întruchipeze idealul frumuseții.

Madonele sale au fost inspirate în principal de soția sa Chiara Fancelli, care avea un stil personal în a-și aranja coafura, diferit de tot ce se văzuse până atunci, susține Vasari care i-a urmărit opera îndeaproape.

Melancolia delicată a femeilor, un dor inefabil, nemărturisit, poate o ușoară resemnare, dar și elanul de a îndeplini o vocație, de a duce la bun sfârșit o tainică însărcinare și o măruntă îndeletnicire sunt ipostaze pe care le descifrez în atitudinea și privirea lor. Între mine și ele se înfiripă de-a lungul parcursului o complicitate care nu dispare la ieșire.

Huzur

Turcia, 2022

De la Muzeul inocenței încoace, privesc muzeele ca pe un spațiu personal, pe care mi-l însușesc prin frânturi de amintiri, imagini și obiecte necunoscute sau uitate,

unde încerc să acumulez cunoștințe și informații în completarea celor de pe stradă, din cărți sau conversații. Personajul cărții lui Pamuk străbate lumea doar ca să viziteze muzee, spre a căuta în ele tămăduire. În cele din Turcia, eu am reînvățat cum e să te lași în voia unei odihnitoare contemplări.

Vă invit în câteva dintre ele, în ordinea în care le-am descoperit urmând, vreme de-o lună, cursul unei călătorii inițiatice.

1.Safranbolu, a cărui istorie poate fi aprofundată în nobilul muzeu de istorie al orașului inclus, datorită conacelor care i-au creat faima, în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea muzeului pare ceva mai mult decât un conac tradițional, e chiar un mic palat.

2.La Sinop, fostă capitală regională cu două porturi încă din antichitate și două comunități, elenă și romană, conviețuind pacific, cu evenimente răsunătoare și zei debarcați din toate zările, avem ce vedea în muzeul de arheologie. Am reținut o piesă notabilă, sarcofagul lui Cornelius Arrianus cu un relief înfățișând două vapoare.

Pe o astfel de ambarcațiune se bănuiește că ar fi călătorit apostolii.

3.Amasya reprezintă primul popas pe consacratul drum al mătăsii, segmentul principal, inconturnabil, știind că traseul implică și variante. Zeus Stratios, căpetenia zeitățior pontice, avea aici un templu și pe el s-a clădit reputația orașului întemeiat, după cum spun legendele, de însuși Hermes, zeul relațiilor și al comerțului. 

Din vechea acropolis edificată în perioada elenistică și din mormintele celor cinci regi pontici care au condus cetatea ne-au parvenit multe și valoroase vestigii, la fel și de pe urma romanilor care au capturat orașul în anul 70 î.Hr.

4.Erzurum, considerată dintotdeauna cea importantă etapă în plin drum al mătăsii, păstrează întreg magnetismul istoriei care i-a aparținut, cu prestanță, demnitate, omenie și comori culturale. Aici am simțit că mă aflu într-un loc special, unde îmi doresc să revin.

În dimineața plecării, am văzut cele trei muzee, printre care cel de artă și istorie, o puternică revelație.

5.Diyarbakir, capitala comunității kurde, m-a entuziasmat din prima clipă, dar, din întreg complexul muzeal din incinta castelului, era deschis doar muzeul de arheologie, înființat în 1934. Printre exponatele provenite din istoria hittită, asiriană, bizantină, romană, otomană, am întâlnit o gingașă făptură, vestigiu al feminității,

celebrare fragilă și singuratică a unui fior care se estompează văzând cu ochii.

6.Mardin, cel mai magic oraș din Turcia, are ca punct de temelie, în antichitate, un templu al soarelui din care i se trage pesemne strălucirea și prosperitatea de care se bucură astăzi. Mai târziu, în vremea romanilor, împărații Anastasius și Justinian au contribuit la dezvoltarea comercială, cum vedem în ambele muzee, bogate ca tot ce se află aici.

Creștinismul a rămas activ într-un număr mare de biserici și mănăstiri, iar limba folosită în comunitate este aramaica, aceeași vorbită de Iisus cu apostolii săi.

7.Șanliurfa m-a primit cu blândețea binecuvântată a unei destinații de pelerinaj și mi-a destăinuit secretele celor două muzee remarcabile. Primul, de arheologie, dedicat sitului de la Gobekli Tepe,

cuprinde și o secțiune de vestigii hittite, asiriene, babiloniene. Celălalt muzeu adăpostește creații de mozaic provenite dintr-o fostă vilă cu băi fastuoase,

de unde v-o prezint pe irezistibila amazoană Melanipi.

8. La Gaziantep am pașit aproape solemn, ca într-un templu, într-unul dintre cele mai faimoase muzee de mozaicuri din lume.

Zeugma în grecește înseamnă pod și el lega cele două maluri ale fluviului Eufrat, pe granița dintre Turcia și Siria.

Pe vremea romanilor, aici fusese construit cel mai sudic pod pe Eufrat, foarte trebuincios strategic ținând cont că vestita legiune Scythica s-a stabilit aici.

Toată decorațiunea din mozaic dezvelită în vilele romane din secolele 1-3 d.Hr. o regăsim în muzeu. Însă vă recomand și muzeul de arheologie și pe cel al războiului cu francezii.

9.Antiohia, cetatea întemeiata în anul 300 î.Hr., cu o istorie recentă dureros de dramatică pe care n-aș fi prezis-o în zilele însorite petrecute pe străzile ei, mi-a rămas în minte cu forfota sa cosmopolită.

Am admirat în muzeul de arheologie imense dispuneri de mozaic, păstrate din secolele 2-3,

cu scene din viața comunității, peisaje, monumente.

10.Ankara e capitala cu freamăt discret, cu oameni educați, primitori, serviabili și deferenți, cum rar am întâlnit într-o metropolă de asemenea talie.

Am văzut mai multe muzee, tot ce a fost posibil în două zile, însă mi-a mers la suflet muzeul de artă, de unde am preluat și cele două tablouri din preambul.

11.Bursa, vechea capitală a Imperiului Otoman între 1326-1365, și capitală a mătăsii până în zilele noastre, mi s-a părut cel mai puțin oriental din tot ce am vazut în Turcia, poate fiindcă l-am vizitat la sfârșitul călătoriei, când deja parcursesem toată Anatolia. Mi-a plăcut un mic muzeu de artă islamică, în care se reflectă un strop din grandoarea celorlalte monumente clasate UNESCO.

De la capăt

Chetumal, 2019

Am nostalgia marginilor de imperii și a capătului de lume și le caut ori de câte ori se ivește prilejul. Știu că numai acolo găsesc revigorante semne ca să o iau din nou de la capăt. Fie în cursul unei călătorii, fie pe plan spiritual, atingerea fizică a unei margini, a unei granițe, presupune inevitabil un nou început, un nou teritoriu de explorat, un alt mal al fluviului.

În Mexic, granița cea mai de sud-est, cu statul Belize, e trasată la Chetumal, un mic oraș de trecere. Departe de circuitele bătătorite, turiștii cu resurse de timp și răbdare, care se încumetă să parcurgă ținutul pe șosele înguste și incomode, preferă să se oprească în laguna Bacalar, la câțiva kilometri de marginea orașului, vestită pentru culorile mării.

Pentru esteți singuratici, având ca punct de pornire Chetumal, se pot organiza circuite de o zi spre zone arheologice izolate din această parte a peninsulei Yucatan. Alegerea de a rămâne două nopți la Chetumal s-a dovedit ideală ca să putem străbate jungla printre ruine mayașe după placul inimii și să încheiem zilele cu plimbări prin oraș, iar serile cu un veritabil ceviche.

Într-un modest și aproape invizibil punct pe hartă, cu avenide largi și case cubice așa cum văzusem doar în filme, începe firul subțire, dar atât de solid care leagă nordul și sudul Americilor, cu agitația sa necontenită și dinamismul călătorilor, cu frenezia schimbării pe care o generează și curiozitățile pe care le stârnește.

Vechiul oraș a fost făcut una cu pământul de capriciile nestrunite ale naturii tropicale. În 1955, un ciclon a devastat așezarea întemeiată în 1898, cu fragile căsuțe de lemn.

Totul a fost reconstruit de la zero și astăzi ne putem delecta doar cu decorul urban funcțional caracteristic anilor șaizeci. Vă recomand reperele mele principale, pe care le-am văzut cu premoniția adeverită că pasul următor mă va purta spre ceva și mai frumos.

1.Muzeul de Antropologie, o excelentă sinteză despre cunoștințele acumulate până azi asupra lumii Maya, pusă în scenă și în lumină cu un design elaborat.

Un arbore al vieții traversează etajele muzeului reprezentând dispunerea pe verticală specifică universului Maya.

Explicațiile furnizate susțineau, ca în toate muzeele din branșă, repetabilitatea evenimentelor conform circuitului planetar și influența pe care o au asupra oamenilor interacțiunile dintre astre. O întreagă filosofie care convinge călătorul că n-a ajuns aici întâmplător.

2.Pe țărmul mării, o promenadă de șapte kilometri, din care n-am parcurs decât vreo trei,

construită cu dale învechite, cu vegetația de un farmec devastator care răzbătea năvalnică de peste tot.

3.O cină la restaurantul Almina.

În orașul croit cu străzi paralele și perpendiculare unde nu te puteai pierde, după ora optsprezece se lăsa o liniște desăvârșită.

Nici mașini, nici pietoni nu tulbură căutările drumețului descoperitor. Departe de traseele comerciale, am găsit aici momentul de lejeritate și echilibru de care ai nevoie pe parcursul unei lungi călătorii. Cu cât mergi mai departe și mai în pustiu, cu atât afli mai multe, a fost concluzia acestui ocol.

Flower Power

Parc Botanique de Haute Bretagne Le Chatellier, 2022

Vreți să vedeți grădina celor O Mie și Una de Nopți, Labirintul, să ne rătăcim prin junglă, să ne amețim cu exotism,

să dăm ocol unui iaz închipuindu-ne că e ocean,

iar parcul unde vă conduc să fie lumea în chip floral ?

Debarcăm lângă Fougères,

pe tărâmul care trasează vecinătatea dintre Bretania și Normandia,

un spațiu de frumusețe pură, armonie și oameni primitori. De la bun început, geografia parcului mă incită, amenajarea e somptuoasă și se parcurge într-un traseu optim de două ore, fără a pune la socoteală pauzele.

Pășim în lumea antică descrisă de Homer,

spațiu împărțit de cele patru fluvii care brăzdează Paradisul pe direcția punctelor cardinale unde, înconjurate de o incintă, se grupează patru grădinițe alegorice.

În versiunea lor bretonă, gasim marul, pomul cunoașterii binelui și răului,

rodiul, arbore al vieții care poartă fructele nemuririi, migdalul, chezaș pentru reînnoirea naturii.

Sunt sigură că ați avut până acum ocazia să vă rătăciți într-un labirint, mai mult sau mai puțin imaginar,

însă eu vă conduc printr-unul alcătuit din patru sute optzeci de specii de camelii care înfloresc pe rând,

tot timpul anului dar, pentru a ne desfăta cu cele mai multe varietăți, e preferabil să alegem luna martie.

Spațiul următor e descris într-un haiku despre bambuși care freamătă în prospețimea zglobie a ploii, cu stropii atingând frunzișul intr-o sonoritate de smarald. Bambușii îmi dau elan, oriunde m-aș afla îmi aleg locul în preajma lor.

Se pare că acest parc e plăsmuit pentru intimitate, inspirație, poezie, îmi spun pășind în grădina secretă desenată după model medieval,

ca un cabinet botanic împrejmuit cu gard viu impenetrabil format din două terase.

Geometria grădinii prevede să respirăm armonia asfințitului într-un adevărat altar vegetal, locul ideal, așa cum se menționează în panoul explicativ, unde ne putem bucura de priveliște sub cerul înserării în mireasma bujorilor.

Din ritmul pitoresc al naturii nu putea lipsi dionisos, zeul viței de vie și al serbărilor.

Nimerim pe domeniul său, anticameră a văii poeților iluminată de magnolii asiatice.

Filosofia acestei grădini dedicate prospețimii zorilor de zi constă în amenajarea celor trei spații poetice complementare.

Primul, o reprezentare miniaturizată a universului cu arbuști, plante și pietre în forme rotunjite,

al doilea un locșor zen lipsit de flori care ar putea distrage gândurile lăsate să-și urmeze netulburat cursul.

Al treilea, grădina de ceai cu un arbore din care se recoltează ceaiul servit o singură zi, în opt aprilie, de aniversarea lui Buddha.

O punte semnifică trecerea din lumea omenească la cea abstractă a naturii în care sublimul are menire purificatoare.

Pe măsură ce ne apropiem de iaz, aerul se schimbă, se încarcă de esențe exotice obișnuite cu blândețea înmiresmată a unui climat tropical.

Facem escală într-o mică Thailandă, pentru o clipă fermecată.

Dau târcoale sihăstriei printr-un deșert presărat de cactuși,

nu prea frecventat de plimbăreți și realizez că fiecare segment de peisaj deține intensitatea unei opere de artă.

Dar să nu zăbovim, că ne apropiem de toamnă, mai precis de spațiul dedicat ei, ideal de contemplat sub brumele limpezi, când arborii desemnați special acestui sector se îmbracă în ținuta galben-arămie.

Spre ieșire, in fața palatului din 1836, a fost amenajată gradina izvorului albastru,

cu vegetație favorabilă visării, adusă din depărtări.

Irișii de Siberia îmi trezesc dorința de a porni la drum, dar alături, grădina reveriilor unei seri de vară mă ține-n loc.

Cum e și firesc, promenada se încheie în grădinița soarelui-apune,

cultivată cu vegetale având inflorescențe din paleta de culori a acestui moment al zilei, trandafiri, rododendroni, azalee.

Poteci înguste șerpuiesc spre orizont, ademenitoare, și tot atâtea căi de urmat.

La bani mărunți

Paris, 2022

Descinse de pe drumul mătăsii, al mirodeniilor și condimentelor, al piraților, al cruciaților și pelerinilor, al curioșilor, al nomazilor de tot felul, al căutătorilor printre care mă rătăcesc și eu, inestimabile monede strălucitoare din aur, expuse generos la Institut du Monde Arabe, îmi poartă gândurile spre Orient.

Ca și oamenii, cu ei și prin ei, în spiritul musulman banii sunt meniți să circule neostenit.

Ei înfiripă relații, stârnesc conversații, pecetluiesc legături comerciale, dau chip oricărui vis.

Nu-i lăsați să stea. Orice ban ținut deoparte poate pricinui opreliști, lipsuri, tăcere, singurătate.

Banul care muncește dă semenilor de lucru, îi adună laolaltă.

Unii pot mai mult, alții mai puțin. În Coran, bogăția e considerată ca o încercare crucială deopotrivă pentru cei care o câștigă și pentru cei care o pierd.

Conform sistemul economic musulman, în fiecare an cei cu dare de mână au datoria să doneze 2,5 la sută din câstigurile lor, de preferință sub formă de proiecte generatoare de locuri de muncă.

Profetul spune: Chiar și când aveți de mâncare, nu vă săturați. Nu vă încredeți în viața ușoară pentru că nu duce nicăieri.

Mai spune că poți împrumuta bani doar dacă ești cu adevărat la strâmtoare, iar cel care dă cu împrumut să nu ceară dobândă, întrucât se consideră întrajutorare.

După Alexandre Dumas, banul e un servitor bun dar un stăpân rău, iar atitudinea musulmanilor față de avere îi dă dreptate. Ca sa aflu mai multe, am privit cu luare-aminte câțeva piese rare încercând să descifrez istorii. Nomadă, am reînchipuit traseele pe care au circulat.

1.Un galben provenit din prima emisiune de monede otomane din aur cu denumirea de sultani, din care se cunosc doar cinci exemplare, aparută pentru prima dată în nomenclatorul puterii oficiale în 1394, când Bayazid I a solicitat să i se confere acest titlu, în mod formal, de către califul abasid refugiat la Cairo.

2.Domnia lui Soliman Magnificul marchează apogeul Imperiului Otoman în termeni militari, economici și artistici. Celebrul corsar Barbarosa face legătura între regența Algerului și Imperiu, alianță reflectată în moneda batută la Alger în 1520.

3.O piesă otomană din 1730 caligrafiată după regulile artei cu numele sultanului Mahmud I.

4.Un dinar din 1266 emis la Alexandria, în Egipt, al căror sultani, tată și fiu, au introdus primul motiv heraldic bătut pe o monedă, în cazul de față o panteră sau leopard, unicul cunoscut.

5.Piesă unică bătută în 1814 cu ocazia vizitei Șahului într-una din cetățile sale de apărare din vestul Iranului, unde există mausolee de personaje sfinte.

6.Emblema imperială a Iranului, un leu ridicând o sabie în fața unui soare strălucitor ornează o monedă rară.

7.Un ashrafi fără dată emis la Mardin înainte de anul 1478, exemplar unic cunoscut. În muzeele din Mardin, cetate fermecată, am văzut multe alte minunății.

8.O emisiune de monedă din 1854 cu bustul oficial al Șahului, în stilul portretelor care apar la curte sub influența picturii europene.

9.Un mithal cu numele Sultanului din Delhi, fără dată, probabil din 1211, din primul stat musulman implantat în 1197 în India. Fapt neobișnuit, Sultanul o numește pe fiica sa urmașa tronului, care va domni patru ani. Vedem o efigie de cavaler trecând spre stânga, rar întâlnită la acea dată pe o monedă musulmană.

10.Un galben din secolul 13 înfățișează un cavaler ridicând o sabie trecând spre stânga, înconjurat de o legendă în nagari, alfabetul care servea la transcrierea mai multor idiomuri indiene.

11.Un mohur cu portretul Împăratului mogul stând așezat pe jos, ținând în mână o cupă.

Se spune ca arabii, mari călători în deșert, aveau un simț neobișnuit al orientării după astre și constelații care se reflectă și în lumea materială în câțiva dinari zodiacali printre care am identificat chivernisita Balanță,

risipitorul Leu,

nepăsătorul Gemeni,

strângătorul Taur,

cumpătatul Săgetător,

cheltuitorul Berbec,

darnicul Pești.

Dar să ne oprim aici și să ridicăm privirea spre cer, mai importantă e visarea.

Oameni și zei

Paris, 2023

Iubitorii de pictură italiană se vor delecta cu expoziția dedicată maestrului venețian Giovanni Bellini și anturajului său artistic la muzeul Jacquemart-André.

20230304_105947

Mi s-a părut exaltantă punerea nespus de armonioasă în dialog a Maestrului cu prestigioșii săi contemporani în tablouri aduse din muzee vestite și secretoase colecții particulare.

20230304_110857

Giovanni se bucura de o ascendență respectabilă ca fiu ilegitim al pictorului venețian Jacopo Bellini, în mare vogă prin 1435, și se formează cu fratele său, Gentile, în atelierul părintesc.

20230304_114640

În adolescență, ca urmare a căsătoriei surorii sale cu pictorul padovan Andrea Mantegna, stilul începe să i se schimbe sub influența celebrului cumnat.

20230304_113345

Secole-n șir, Veneția a fost partenerul comercial privilegiat al Imperiului Roman de Răsărit. Datorită prosperității sale și legăturilor cu Orientul, Serenissima devine unul dintre orașele cele mai cosmopolite ale lumii creștine.

20230304_111954

La începutul secolului 15, amenințarea puterii otomane prinde contur și în 1453, când cade Constantinopolul, mii de refugiați iau drumul Veneției cu toată agoniseala sub formă de manuscrise, icoane și relicve.

20230304_114520

Giovanni, desi interesat și atras de tehnici inovative, nu rămâne indiferent la farmecul arhaismului bizantin.

20230304_110134

Vom vedea cum Madonele sale preiau adeseori gesturile codificate ale icoanelor bizantine, cu misterioase caractere grecești, fundal aurit ori decorațiuni cu mozaic colorat.

20230304_111801

Tot în acea perioadă, datorită poziției sale strategice în circuitul comerțului, la Veneția ajung opere de artă din toate părțile Europei.

20230304_112850

Fără să fi întâlnit niciodată vreun pictor flamand, Bellini va lua cunoștință de tehnici și procedee specifice grație tablourilor cumpărate de venețieni.

20230304_113758

Așa se face că în pânzele sale încep să apară peisaje din Țările de Jos, realiste și poetice deopotrivă.

20230304_114848

Noutatea artei sale îi creează un renume printre credincioșii dornici de a-și constitui o ambianță intimă pentru rugăciune și meditație înconjurați de opere de artă, ale căror personaje se adresează doar lor.

20230304_114329

Legătura între imagine și spectator se intensifică datorită unui studiu aprofundat asupra privirii ca experiență specială de comunicare cu dublu statut, religios și artistic.

20230304_114755

Complicitatea artistică profundă cu un faimos confrate și mare călător, Antonello da Messina, se stabilește de îndată ce sicilianul debarcă la Veneția, atras de pictura lagunară.

20230304_113313

Bellini mărturisește a fi preluat elemente din tehnica lui Antonello, pe care-l consideră un model.

20230304_113012

Cum era și firesc, Maestrul a reprezentat el însuși o sursă de inspirație pentru pictorii din vremea sa, ca în cazul lui Giorgione cu un tablou căruia i s-au atribuit virtuți miraculoase. Pentru mine a fost o premieră absolută să văd într-o expoziție o operă considerată mult timp drept icoană făcătoare de minuni, căreia credincioșii veneau să i se închine și să facă donații la Scuola Grande di San Rocco.

20230304_115451

Din fiecare expoziție rămân cu ceva la care mă gândesc mult timp după aceea. De la Bellini, am rămas cu priveliștea. Arta sa preamărește frumusețea naturală a peisajului din spatele Madonelor, spații care îndeamnă la visare. Cu greu, răpită de acele zări, mă desprindeam de tablouri.

20230304_114231

Putem intui că reprezentarea planului secund nu se mărginește doar la crearea unei scenografii, citim în el gânduri, idei, aspirații. Peisajele nu sunt imaginare, ci reprezintă locurile pe unde a călătorit Maestrul, prin împrejurimile Veneției. Însă, chiar dacă el nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de Serenissima, i s-a dus vestea, iar cei mai reputați artiști nu stăteau pe gânduri să străbată Europa ca să-l vadă. Pentru Albrecht Durer, care l-a vizitat în atelier, Bellini e cel mai mare pictor al tuturor timpurilor.

20230304_115403

Giovanni Bellini și ai săi vor rămâne la Paris până în 17 iulie 2023, așa că dați fuga să-i prindeți !

Sincerely Yours

Paris, 2019

Ce s-a ales de perfidul Albion am avut ocazia sa văd cu lux de amănunte la Paris, Hôtel de la Monnaie, într-o expoziție nonconformistă, nonșalantă și picantă.

Când e vorba să pună degetul pe rănile din societatea britanică, pentru francezi nici un efort nu e prea mare.

Așa se face că lui Grayson Perry i s-au pus la dispoziție cele mai de fast încăperi din palatul monetăriei franceze ca să-și verse amarul pe beteșugurile din trufașul regat (dez-)unit.

Hôtel de la Monnaie se află pe cheiurile Senei, incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO, al căror peisaj mă încântă din orice perspectivă l-aș vedea.

De la ferestrele saloanelor unde se desfășoară expoziția mă pot bucura de aceeași vedere ca Francis Ford Coppola, care locuiște sezonier tot pe malul stâng al fluviului, un pic mai spre est, pe cheiul unde a avut atelier Picasso.

Peisajul ,,grège’’ inconfundabil de pe malul Senei, culoarea cotidiană a parizienilor din noiembrie până în martie,

o combinație între ramurile desfrunzite ale platanilor de nuanță bej care mărginesc Sena, cerul și apa în nuanțe diferite de gri, s-a impus de mulți ani în modă și în arhitectura de interior a capitalei.

În această ambianță, nimic mai potrivit decât năzbâtiile british policrome aduse aici din colecții particulare și din muzeele de peste Mânecă.

Autorul se exprimă fără menajamente în inimitabilul său stil anti-establishment pe subiecte politice, sociale, culturale, de artă,

despre tot ce-i bântuie pe englezi, cu seriozitate despre teme lejere și în derâdere despre lucruri grave.

Ca să știm de la început cu cine avem de-a face,

artistul își prezintă rochiile în care frecventează cele mai selecte sindrofii din fandosita Londră,

cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor și violențelor asupra sexului slab.

Ceramist, tapițer, pictor, grafician, scriitor și realizator de televiziune, autorul își împarte statutul de vedetă media cu soția lui, psiholoagă.

Sunt doar parțial la curent cu istoria recentă a moravurilor britanice și cu dedesubturile lor și n-am înțeles toate poantele,

pentru că multe din ce-i interesează pe ei pentru noi nu există și, mai ales, pentru că expoziția a fost concepută să creeze (sub)înțelesuri pentru publicul francez, amator să filozofeze pe socoteala sistemului british.

Cu greu mi-aș imagina o expoziție similară a unui francez, într-un spațiu la fel de exclusivist, facând haz pe seama alor lui, la Londra.

Încă o dovadă ca umorul britanic depășește prejudecăți, granițe și învinge întoteauna.

Lectură de drum :

Martin Amis, London Fields

Mobilă și durere

Paris, 2021

Regele-Soare obișnuia să-și plimbe cu el toate catrafusele de câte ori se muta de la un castel la altul.

Doar că, la un moment dat, și-a dat seama că încep să-i dispară din lucruri. A bănuit ce se întâmplă și, după investigații, s-a dovedit că unii dintre protejații săi se învățaseră să le împrumute ocazional pentru evenimente regale organizate în reședințele lor și uitau să le mai restituie.

Atunci a luat hotărârea să înființeze un sector de administrare a mobilierului, cu obiecte decorative cu tot, și să numească drept responsabil o persoană de mare încredere care să-i raporteze personal.

A dat dispoziția construirii unui sediu în Place de la Concorde, devenit astăzi Hôtel de la Marine, fost Minister al Marinei timp de două sute douăzeci și șase de ani.

Primul intendent, Monsieur de Fontanieu, a ocupat funcția șaisprezece ani, preluând responsabilități asemănătoare de la tatăl și bunicul său, și ei în slujba instituției regale.

Al doilea și cel din urmă, Thierry de Ville-d’Avray, a reținut mai mult atenția istoriei, deși a ocupat postul doar opt ani înainte de a fi executat de revoluționari în 1792.

Prim valet în camera regelui, Thierry de Ville-d’Avray își cumpără postul de intendent al mobilierului regal de la predecesorul său. Recent înnobilat și apropiat regelui Ludovic 16, nefericitul urmaș al Regelui-Soare, fiecare mișcare îi era pândită și comentată.

Regele sentimental îl păstrează în cercul său apropiat în virtutea faptului că valetul îl servise pe tatăl său și-l cunoștea de când se născuse.

Thierry aspiră la un rang mai înalt, își chivernisește veniturile și, atunci când se ivește ocazia, decide să cumpere onorabila poziție.

Ludovic își dă acordul și iată-l pe destoinicul valet instalându-se într-un palat pe cinste.

Soția lui, care ocupase până atunci titulatura de primă cameristă a Mariei-Antoaneta, își dă demisia ca să-l ajute pe Thierry în ambițioasa întreprindere.

Regele are în el încredere deplină, așa că Thierry nu va sta pe gânduri să îndrepte tot ce scârțâie în administrarea defectuoasa a mobilierului care se degradează pe zi ce trece.

Va avea misiunea sa cumpere, să depoziteze, să întrețină, să repare mobila regală, să comande piese unice, iar colecțiile să fie expuse publicului în saloanele palatului ca să-i impresioneze pe străini.

Programul său managerial începe prin reamenajarea instituției, cu statut de reședință personală, birou, depozit și muzeu. Parcursul oferit de palatul redeschis în 2021, ghidat după toate regulile artei, ne oferă o cronică a vieții sale zilnice.

Urcăm scara intendentului, traversăm un vestibul ca să ajungem în anticamera unde colaboratorii așteaptă să fie introduși în biroul său.

Cabinetul de fizică, etapă obligatorie a procesului de fabricație, îl ține la curent cu toate invențiile.

Dormitorul cu baia,

amenajate în camera fostului intendent, fac trecerea în partea comună a locuinței.

Cu soția nu se întâlnește doar ca să ia masa în sufragerie, ci și, conform uzanțelor mondene, în salonul de companie, unde cei doi soți își petreceau serile ținându-și de urât.

Dormitorul doamnei a fost amenajat un pic mai departe ca să nu fie deranjată de activitățile soțului.

Activități printre care, în treacăt fie spus, se număra și cea desfășurată în cabinetul oglinzilor, indispensabil iatac de întâlniri galante, decorat cu picturi în care duduile sumar îmbrăcate au fost transformate de către Ministerul Marinei în îngerași durdulii, fără să strice oglinzile.

După ce ieșea revigorat din iatac, intendentul putea trece direct în cabinetul aurit, spațiul oficial de primire al oaspeților de seamă.

Întreprinzător, celelalte odăi le-a organizat ca pe un muzeu de arte decorative, deschis publicului o dată pe lună, cel dintâi din Europa de acest profil, expunând chiar și bijuteriile coroanei care, direct din vitrine, urmau să fie furate de revoluționari în 1789.

Toate aceste inițiative adăugate noului său statut suplimentar obținut după revoluție, de primar al orașului Versailles, primul post de acest fel creat după căderea monarhiei, atrag invidia anturajului.

Ca urmare, i se inventează niște acuzații fantasmagorice care-l trimit în 1792 pe eșafod, după ce instituția trecuse deja în proprietatea statului. Cum au ajuns marinarii în această clădire ?

Tot prin intermediul său deoarece, ca să rămână în familie, îi propusese unui văr apropiat, secretar de stat la Ministerul Marinei, să închirieze jumătate din palat. Dar, în momentul când se va înfăptui acest proiect, el nu va mai fi acolo.