Categorie: arhitectură

Într-un suflu

Paris, 2024

Ceea ce ne leagă, dincolo de limbaj, e tăcerea, spune arhitectul Bijoy Jain. Tăcerea are propriul ei sunet, suflul vieții, pe care-l ascultăm cu toții în interiorul nostru și care conectează toate ființele.

Liniștea, timpul și spațiul sunt veșnice, ca apa, aerul și lumina. Să plutim prin ele în spațiul magic creat de arhitectul indian la Fondation Cartier.

Cred că, dincolo de conotațiile filosofice care au creat baza conceptuală a expoziției, pentru mine e important ca locul unde îți tragi sufletul să fie creat ca un spațiu în care natura să fie predominantă, chiar dacă se află în interior, la adăpost de intemperii, întru totul ca în expoziția Le souffle de l’architecte deschisă până în 21 aprilie 2024 la Paris.

Îmi place liniștea, îmi place aerul înmiresmat de vegetație, iar plantele mele preferate sunt bambușii cu forța lor regeneratoare, celebrați de cultura asiatică datorită energiilor pozitive pe care le degajă, îmi place, în jurul meu, lume educată care vorbește încet și din a cărei conversație interceptez crâmpeie inspiratoare. Toate acestea au țesut o ambianță de care nu mă puteam desprinde.

Arhitectul indian cu un parcurs profesional impresionant, venind de la Mumbai, St.Louis, Los Angeles, Londra, profesor într-o universitate elvețiană, după ce a predat la Yale și Copenhaga,

ne comunică filosofia sa prin secvențe de viață indiene începând chiar din mesajul fotografiei de prezentare, desculț și îmbrăcat în stilul tradițional, simplu, al indienilor.

Cu limbajul minimal, sacru, al materiei, piatră și bambuși esențialmente, zămislește o simfonie a tihnei în armonie perfectă cu natura împrejmuitoare, inspirat amenajată de fundația pariziană.

Mă așez pe o băncuță confecționată din tije de bambus culese în padurea Dang din Maharashtra, îmbinate prin legături din fir de mătase,

și mă las în voia acelei stări ivite atunci când parcurg expoziții de calitate, unde privirea, visarea și meditația se contopesc.

Delicatețea sculpturilor de animale protectoare, semnificative în tradiția indiană, fațada unor locuințe populare sau fragmente dintr-un vechi ritual musulman șiit, elemente de mobilier ancestral creat în stil contemporan,

cu resurse financiare foarte limitate, ne conduc pe un tărâm îndepărtat, dar care devine intim.

Întâlnisem în incursiunile indiene ale lui Mircea Eliade evocarea unor fenomene senzoriale declanșate de străfundurile memoriei, hrănite de imaginație și intuiție,

configurate în vise provocatoare de visuri, și năzuiam să călătoresc pe urmele sale în India. M-a fascinat, în miez de iarnă pariziană, regăsirea materială, în plăsmuirile lui Bijoy Jain, a spațiului fermecat indian prielnic reveriei.

Toate expozițiile sunt experiențe emoționale, însă aceasta mi-a oferit în plus surpriza unui rar confort al spiritului, după care tânjisem îndelung.  

Odată ca niciodată

Antiohia, 2022

Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.

Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.

Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.

Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.

Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.

O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.

Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.

Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,

ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.

În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.

Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.

În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.

Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.

O liniște de nepătruns domnește acum peste toate.

Coloana infinitului

Paris, 2022, 2024

Pătrund în Saint-Severin, cea mai veche biserică de pe malul stâng al Senei, cu un motiv bine întemeiat, de a mă apropia cât de mult cu putință de coloana care păstrează în ea energiile divine ale credinței întemeietorilor acestui lăcaș.

Severin este numele celor doi sfinți care au contribuit la elevația acest loc, contemporani cu regele Clovis al francilor, la sfârșitul secolului cinci și începutul celui de-al șaselea.

Unul dintre ei, pustnic care-și încropise un modest oratoriu chiar pe acest loc, îl întâlnește pe Cloud, un nepot al regelui. Ca urmare a întâlnirii, tânărul se hotărăște să intre în ordinul călugăresc, devenind mai târziu Saint-Cloud. În tablou, figurează îngenuncheat, tuns, întâmpinat în pragul unui așezământ religios de către Severin.

Cel de-al doilea e abatele unei mănăstiri din Elveția, care, în 504, e chemat la căpătâiul lui Clovis răpus de o boală necunoscută. Abatele Severin își întinde anteriul asupra bolnavului, care prinde puteri și se vindecă.

În camera de la palat, îi stă alături soția sa Clotilde, cu un rol major în convertirea soțului ei la creștinism, Clovis devenind primul rege botezat din religia catolică.

Ca o legătură peste timp cu un alt cuplu legendar din istoria Franței, în acest lăcaș s-a oficiat căsătoria religioasă a președintelui François Mitterand cu aleasa lui, Danielle, în 1944.

În materie de vindecări, biserica a fost, în 1474, teatrul unei operații în premieră.

În acest cadru, s-a încercat, experimental, o scoatere de pietre la rinichi, în cazul disperat al unui deținut, cu promisiunea de a fi eliberarat dacă supraviețuiește intervenției, ceea ce s-a și întâmplat.

În secolul 11 a avut loc prima acțiune de reconsolidare a modestei construcții și, imediat după inaugurare, în noua capelă va fi predicată plecarea și ridicat stindardul celei de-a patra cruciade.

În secolul 12, povestea miracolelor se perpetuase deja prin enoriașii care frecventau așezământul și, întrucât acest cartier din jurul universității din Paris se dezvolta intensiv, în secolul 13 s-a decis amplificarea construcției așa cum o vedem azi, în stil gotic flamboaiant. Clopotul, printre cele mai vechi din Paris, a fost executat în 1412.

Interiorul se aseamănă cu al catedralei Notre-Dame și conține cinci nave oblice terminate prin capele. Avem de traversat rânduri întregi de scaune dispuse înstelat și mă pierd în vastitatea creată de această amenajare neobișnuită, printre stâlpii în formă de palmier, în misterioasa dublă galerie interioară care o înconjoară.

Vitraliile frumos colorate din secolele 15 și 19, cu scene biblice și cu reprezentări care omagiază generozitatea donatorilor, se desfașoară grandios în spațiul înalt de șaptesprezece metri.

Picturile murale din capele descriu scene din viața sfinților care au interferat cu istoria Parisului, cum ar fi chiar ocrotitoarea sa, Sfânta Genoveva, surprinsă aici în exercițiul funcțiunii, adică scăpând capitala de o epidemie generată de intoxicația cu alcaloizi din cornul secarei.

Ce am văzut aici deosebit de alte biserici:

-Orga de stil franco-germanic având disimulat în spate, vizibil ca o formă de inimă, cel mai vechi vitraliu al construcției.

-Puțul în adâncurile căruia încă oglindește apă, aflat în spatele altarului,

lângă coloana purtătoare de energie miraculoasă,

la doar câțiva metri de statuia Maicii Domnului, delicată operă de artă.

-Stâlpul de susținere în formă savant răsucită, cea mai veche coloană din biserică, a cărei atingere se dovedește că îl încarcă pe credincios cu energie spirituală vindecătoare, se află în aliniere milimetrică la crucifixul din centrul altarului.

Coloana unei biserici, afirmă teologii și constructorii de catedrale, pornește din străfundurile pământului și se termină în cer. Partea vizibilă e doar un fragment lumesc, neînsemnat, prin care am încercat să intersectez doar o fărâmă din energiile sale infinite.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

La Grande Belezza

Lecce, 2019

Am plonjat cutezătoare în scenografia barocă unde m-au întâmpinat îngerași rotofei, figuri cu expresii mirate, zâmbete poznașe încremenite în piatră.

Ghicesc că am nimerit într-o capitală a privirii, unde totul e la vedere și cărțile se joacă pe față.

Nu e nimic de ascuns, fapt care mă descumpănește un pic, pentru că nu am de căutat subînțelesuri și nici de dezlegat mistere.

Înconjurat de pacifice livezi de măslini din toate părțile, Lecce e animat de energii împietrite în imagini din care se hrănesc lacom turiștii.

Centrul istoric, cu toate monumentele strânse în interiorul unui zid din secolul 16 din care se văd încă rare vestigii, e ca o imensă scenă, de unde citadinii au dat bir cu fugiții ca să se refugieze în cartierele noi de la periferie.

Palatele transformate în prozaice b&b, parterele clădirilor de patrimoniu devenite butice de suveniruri și-au devoalat secretele și, pregătite să primească masele, își pun sufletul pe tavă.

Am ajuns în Lecce fără să știu dinainte prea multe detalii și fără să am vreo conexiune specială cu ținutul,

însă disponibilă din prima clipă să aflu cât mai multe despre tot ce a însemnat devenirea sa.

Cel mai mult m-au uimit, pe traseele monumentale, trimiterile la tumultul invaziilor și al schimbărilor de putere și oglindirea lor în impetuosul decor urban.

Foarte rar am întâlnit succesiuni politice atât de rapide, oarecum pașnice și tot atâtea împăciuitoare resemnări, ca o punere în scenă de vodevil.

Istoria e o farsă, par să-mi confime personajele încremenite pe fațade care ne scrutează de câteva secole cu aluzii viclene.

Vocația comercială ghicesc că orașul și a dobândit-o în calitate de fostă colonie grecească, iar ca urbe romană cunoaște înflorirea sub Hadrian, care, conform obiceiului împărătesc și gustului artistic, o dotează numaidecât cu un teatru și o conexiune cu portul.

Ar fi greu să ghicesc semnificațiile vreunui chip fără să-i cunosc istoria și influențele, pentru că, observ, aici tot timpul s-a nimerit câte cineva care să le strice socotelile, așa că s-au obișnuit ușor și cu stăpânirea bizantină timp de cinci secole, dar au avut de suferit ca victimă a invaziei și jafurilor practicate de ostrogoți, lombarzi, slavi, huni și sarazini.

După cucerirea normandă în secolul 11, urmează o perioadă svaba și angevină, și, ca tot restul regiunii Puglia, se transformă treptat într-un nod comercial important în secolul 15 sub tutela regatului aragonez de Napoli care îi conferă privilegii.

Pitit în interiorul uscatului, e ferit de ambiția turcilor, dar se bucură totodată de rețeaua de schimburi comerciale ale Adriaticii.

În curând, va fi asaltat de floarea negustorimii genoveze, florentine, venețiene care vom vedea în detaliu cum s-a manifestat.

A mai rămas cineva să nu fi trecut pe aici ?

Nu putea lipsi din peisaj amenințarea otomană, care face o tentativă de cucerire în ciuda fortului și brâului de metereze din dotare.

Victoria navala de la Lepante din 1571 va stăvili o perioadă atacurile survenite din Orient și va inaugura o perioadă norocoasă pentru oraș,

care se grăbește să se împopoțoneze urbanistic cu somptuoasele palate baroce pe care le vedem azi.

Doar epidemia de ciumă din 1656 va pune capăt vârstei de aur a elanului edilitar.

La începutul anilor 1800, avântul religios se domolește din cauza suprimării ordinelor religioase prin voința lui Napoleon

și încep să fie construite la periferie noi cartiere în stil neoclasic și neogotic.

Religia nu și-a mai regăsit de atunci puterea și influența de odinioară, dar bisericile, în Lecce, sunt cele mai vizitate obiective.

Vă voi oferi un tur amănunțit cât de curând.

Învățătură de minte

Cracovia, 2019

Îmi plac universitățile pentru înălțimea spirituală pe care o presupune învățătura de acest nivel și întotdeauna, după vizita unui astfel de așezământ, resursele sufletești pe care le acumulez persistă multă vreme, așijderea celor dintr-un pelerinaj religios.

La Universitatea Jagiellonă, centru universitar vechi și consacrat, emoția a fost sporită de tăcerea momentului ales,

în singurătea din toiul sărbătorilor de iarnă când totul e închis,

de întunericul lunii decembie care coboară prea devreme și consfințește solemnitatea încremenită a unei istorii neobișnuite.

Înființată în 1364 de Cazimir III, regele Poloniei, se edifică în plin centrul Cracoviei, acum în Patrimoniul mondial UNESCO, cea mai veche instituție de învățământ superior din Polonia și a doua din Europa Centrală după cea din Praga, dar și printre cele mai vechi din lume, decană fiind socotită cea din Constantinopol, fondată în 425.

Ambițios, regele a pus bazele universității mânat în primul rând de nevoia de a întemeia un sistem legislativ instrumentalizat de juriști, la nivelul altor țări europene care i-o luaseră înainte.

La început, studiile s-au desfășurat pe vreo două-trei secții, însă, o generație monarhică mai târziu, în 1400, regina dinastiei jagiellone și-a donat toate bijuteriile universității, un cufar întreg, ca să poată înlesni admiterea gratuită a unui număr cât mai mare de studenți, peste două sute.

Atunci s-au înființat departamentele de astronomie, matematică și teologie, esențiale în direcțiile ulterioare privilegiate de învățații polonezi.

Nicolaus Copernic s-a numărat printre dascălii cu o influență covârșitoare, venit să predea la Cracovia pentru că aici era prima universitate europeană care a înființat catedre independente pentru aceste specialități.

Caracterul european s-a evidențiat și mai mult în virtutea publicității de care se bucura Copernic și alți profesori faimoși, astfel că, pe timpul lui, aproape de jumătate din discipoli veneau din afara Poloniei, din Lituania, Rusia, Boemia, Germania.

Ca în toate universitățile medievale, în perioada cea mai înfloritoare cursurile se țineau în toate limbile de circulație, adică latină, greacă și ebraică.

O etapă mai umbroasă se prefigurează în 1846, când Polonia a fost anexată Imperiului Austro-Ungar, iar în 1939 a început persecuția profesorilor care nu se aliniau la directivele nazismului, încrâncenat la cea mai mică abatere ideologică.

O sută optzeci și patru de profesori au fost deportați, nu doar evrei, ci și creștini care le susțineau proiectele științifice.

Prin urmare, universitatea a rămas închisă în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi, după câțiva ani de normalizare, a încasat o a doua lovitură de grație dată de comunism, în 1954, când a desființat-o parțial și i-a schimbat menirea.

În aceste clădiri istorice cărora li s-au adăugat recent noi edificii, învață cincizeci de mii de studenți îndrumați de aproape trei mii de cadre didactice.

Ce am perceput aici spre deosebire de alte universități vizitate ? O melancolie, pe care aș putea să o definesc specific poloneză,

așa cum se desprinde din compozițiile lui Chopin, dar nu tristețe, ci doar o inefabilă visare prielnică studiului.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Trenul de noapte (1959)

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966

La scară largă

Dubrovnik, 2022

M-am obișnuit să constat, după itinerariile alese în urma lecturilor, că iezuiții stiau bine ce destinații si locații să aleagă ca să-și stabilească misiunile. Peste tot unde au rămas înfăpturi ale ordinului lor, principiile de învățătură și de expansiune geografică pe care le-au susținut m-au condus spre nebănuite dezlegări de sens. Astfel că, printre rândurile unei cărți, le citesc gândurile, le tălmăcesc viziunile și le urmez hărțile.

La Dubrovnik, biserica Sf. Ignațiu de Loyola a fost concepută pentru comunitatea iezuită în anii 1699 de arhitectul Andrea Pozzo după planurile lui San Ignazio din Roma, cu fațada baroca în stilul contrareformei, coloane, pilaștri, fronton și cupolă.

Decorațiunea corului și a cupolei, cu fresce murale pictate de un artist sicilian, îl reprezintă pe Sf.Ignațiu, abia aștept să vină momentul să vorbim despre el cum se cade, plutind printre norișori și îngeri.

Alte tablouri înfățișează scene din tumultuoasa lui viață, capitole memorabile care au în spate strategii, mașinațiuni și aventuri, cum ar fi instructajul lui Francisc Xavier înainte de a fi trimis in misiune,

apoteoza mondializată a lui Ignațiu înconjurat de cele patru continente,

întâlnirea cu Francis Borgia, duce de Gandia și grande de Spania, important preot iezuit, strănepotul Papei Alexandru VI.

Ce am văzut aici și nicăieri în altă parte ? Tot în interior, în prima capelă laterală, era reconstituită grota de la Lourdes, simbol al importanței cultului marial, fundamental pentru doctrina iezuită.

Biserica se învecinează, cum era și firesc în secolul 17, cu școala. Fațada institutului iezuit Collegium Ragusinum ocupă o latură a unui ansamblu socotit drept cea mai frumoasă piață barocă din Dalmația, inclusă, cu tot centrul istoric, în patrimoniul mondial UNESCO.

Prezența iezuiților în Dubrovnik datează din 1550 adică la numai zece ani după ce ordinul lor a fost înființat. Dalmația a fost o prioritate iezuită, dar nu și-au putut pune planurile în aplicare din cauza turcilor, deoarece pozițiile iezuiților nu corespundeau cu ale dalmațienilor, primii fiind combativi, cum îi învățase Ignațiu, el însuși de formație militară, iar ceilalți împăciuitori, motiv de discordie timp de o sută de ani. Colegiul s-a fondat în 1658 și s-a închis în 1773 cînd ordinul a fost suspendat. A devenit colegiu al unui alt ordin local catolic, apoi al piariștilor, apoi spital militar, ca să revină învățământului în 1941. Azi a rămas gimnaziu catolic, cel mai prestigios din oraș, punct de pornire chiar al universitătii locale. Clădirile mai găzduiesc în prezent o școală dioceziană catolică și birourile administrative ale bisericii.

Definitorie atât pentru Dubrovnik cât și pentru filosofia iezuită este scara pe care urcăm spre aceste edificii amplasate într-un spațiu superior centrului, în acord cu deviza lor, ca o aspirație spre mai sus. Scara iezuiților sau scara Boscovich, după numele celui mai faimos absolvent al colegiului, matematician, filosof, astronom, poet, teolog, datează din 1738 și a fost concepută de arhitectul sicilian Pietro Passalaqua.

Monumentală, în stil baroc, se ridică pe un loc care păstreză sacralitatea bisericii Santa Lucia distrusă la cutremurul din 1667 și, de câțiva ani, a devenit principalul punct de atracție al turului cinematografic al orașului, o confirmare în plus a vocației globale a ordinului.

Lectură de drum :

Jean Lacouture, Jésuites

La mintea cocoșului

Bangkok, 2017

Cu trâmbițe și tobe, la Bangkok tocmai începea Anul Nou al Cocoșului de foc și în cinstea lui am făcut un pelerinaj în Chinatown.

Nu poți să nu-l iubești pe aducătorul de voie bună, pentru mine cea mai simpatică vietate din zodiacul chinezesc, care mă înviorează ori de câte ori îl aud pe coclauri.

Demn, temerar, semeț, lăudăros doar cât e decent, onest, fermecător, iată-l înveselind locațiile private și publice, pentru că toată lumea dorea să nu rateze prilejul de a se pune bine cu el. Mă grăbesc să-i aduc și eu un modest omagiu.

Primii negustori chinezi au debarcat în Thailanda în secolul 16 și s-au instalat la Bangkok. Prin anii 1750, comunitatea lor a fost izgonită din centrul orașului de suveranul Rama I care și-a construit palatul regal pe fostul lor teren.

Ei s-au aciuat în mahala, dincolo de zidurile cetății unde, ca urmare, n-au întârziat să apară fumoare de opium, bordeluri și tripouri. Acum, această varietate de agrement și comerțuri a dispărut, dar spiritul dinamic al întreprinzătorilor chinezi a rămas.

Toate clădirile sunt organizate în stil chinezesc, cu magazinul la parter și locuința proprietarilor la etaj. Străzile sunt aglomerate, iar trotuarele ocupate de standurile de mărfuri, așa că nu prea ai unde să te odihnești și să te uiți la lume, numai dacă nu intrați în hoteluri și, pe fotolii confortabile, faceți pe clienții.

De peste tot, răzbește zarvă, miros de mirodenii, de mâncăruri, animație, colorit. Fiecare prăvălie și-a încropit altarul său familial pentru divinitățile protectoare.

Coloane roșii și înlănțuiri de dragoni auriți prevestesc intrarea în templul Kamalawat, dedicat confesiunilor taoistă, confucianistă și buddhistă, socotit cel mai important al chinezilor din Bangkok.

Curticica interioară, teatrul unui du-te vino de călugări și credincioși, e plină de flori dăruite. În interior, toți Buddha sunt rotofei, cu pântecul cât mai revarsat, semn al bunăstării și tronează în fața altarelor încărcate de bețigașe parfumate, unde vin să se roage fideli de toate națiile.

Cu mirosul durianului nu e de glumit când trec pe lângă aprozare, iar la intrarea în hoteluri și magazine sunt lipite afișe care înștiințează călătorul că e interzis să le treci pragul cu suc de durian.

Exagerează ei un pic, pentru că am băut și suc, am mâncat și prajitură cu cremă de durian și ciocolată albă, la asiaticii de la Paris, și e delicios.

Pe bulevardul principal, toate locantele au instalate lampioane de un roșu strălucitor.

Vechile depozite de lemn și case coloniale cu mici prăvălii tradiționale mi se par cunoscute din vreunul din filmele care s-au turnat aici, câteva zeci.

Printre felinare și ofrande tradiționale de hârtie creponată, vitrinele dau pe dinafară de mici și dolofani Buddha de porțelan, interzis de scos din Thailanda în bagaj, și alte obiecte de cult pentru a fi depuse la templele din vecinătate.

Nelipsit, zeul elefant este considerat apărătorul vieții prin puterea sa de a trece peste orice obstacol și de a atrage succesul. Cu el și cu vrednicul cocoș alături, chiar că nu mi-e frică de nimic !

Pe-o gură de rai

Beuvron-en-Auge, 2019

Atunci când o localitate, un cătun de obicei, face parte din clubul elitist al celor mai frumoase o sută de sate din Franța, n-am nici o îndoială că vizita va fi plăcută,

sperând totuși, dacă e vară, să nu gândească la fel încă vreo câteva mii de turiști.

Din ținutul brânzeturilor dospite, am ales cel mai caracteristic augeron dintre sate, mai frumos în realitate decât în poze.

Fac cunoștință cu primele localnice tolănite pe câmpie care prefigurează atmosfera de mare farmec bucolic tipic normandă a satului.

Astfel de mici așezări, oricât ar fi de pitorești, pot fi vizitate într-o oră-două, inclusiv cumpăraturi și informații despre un produs sau altul,

pentru că sătenii sunt în culmea fericirii să-și facă patrimoniul cunoscut străinilor și, dacă te-ntinzi la vorbă, să se plângă de politicieni.

Produsul pe care îl caut este o cremă fină din caramel pe care cei din nordul Franței o numesc confiture de lait, asemănătoare cu dulce de leche argentinian.

Mai demult, găseam și confiture de café au lait, care era și mai bună, dar, cu timpul, producătorii simplifică.

Strada care imparte așezarea pe din două mă conduce direct la punctul de interes care îl constituie piața centrală

cu vechea hală alimentară reamenajată conform planului inițial, fapt care confirmă vocația culinară a regiunii.

În jurul pieței centrale s-au păstrat ca prin minune vreo patruzeci de case ce par neatinse de vreo intemperie, așa cum au fost ele ridicate în Evul Mediu, cu bârne de lemn la vedere, în stilul regiunii.

Așezarea se bucură de o atestare veche, în calitate de obârșie a familiei de Harcourt, a dăinuit neatinsă până în 1789 la revoluție,

dar ce vedem azi e doar o reușită restaurare recentă a fațadelor.

Scândurile de lemn, ca un rebus pe orizontală și verticală, se hârjonesc oblic, încrucișat,

împodobite cu bucăți de piatră sau cărămizi false, totul printre glastre de flori strălucitoare, așa cum numai în poetica Normandie pot fi.

Proprietara pensiunii unde am rămas peste noapte călătorise în junețe în România cu echipa națională de gimnastică ritmică a Franței

și, în cantonamente și competiții, cunoscuse români cum erau ei prin anii 80, adică adorabili și de încredere.

Păstra o amintire frumoasă și nu sesizase că pe atunci la noi erau vremuri de restriște, sau poate din delicatețe a evocat doar ceea ce o încântase.

Din sat pornesc poteci în mai multe direcții și se pot face drumeții simple, ușoare spre mici capele din împrejurimi, cât să respiri aer curat și să te reconectezi cu simplitatea lucrurilor esențiale.

Lectură de drum:

Michel Houellebecq, Harta și teritoriul