arhitectură – Pagina 8

Luminătorii

Izamal, 2019

Toate diminețile mexicane au o strălucire specială, însă, în Izamal, plenitudinea luminii vine din îngemănarea, consfințită în timpuri vechi, a soarelui cu luna.

Mărturie stau rămășițele celor cinci piramide dispuse pe un larg perimetru, pe amplasamentul unui mare centru religios maya din perioada pre-columbiană, locuit neîntrerupt din anul 750 î.Hr.

Începând din anul 1000 și până la colonizarea spaniolă, a fost cel mai vestit centru de pelerinaj din regiune.

Arheologii au identificat până azi o sută șaizeci și cinci de structuri diverse de jur împrejurul centrului istoric.

Principalele sale temple erau închinate soarelui și, ca urmare, azi orașul e cunoscut sub denumirea de ,,orașul galben’’, datorită culorii în care sunt zugrăvite toate imobilele, cu mici inserții de alb.

Argintiul discret al lunii și auriul stăpânitor al soarelui semnifică sincretismul care, în Mexic, îi înfățișează peste tot pe Maica Domnului sub simbol lunar, iar pe Iisus sub simbol solar, în continuitatea zeilor la care se închinau indigenii înainte de colonizare.

În secolul 16, când au pus piciorul în Izamal, primul lucru pe care l-au făcut spaniolii a fost construirea unui mic sanctuar creștin în vârful celei mai înalte piramide.

La temelia sa, franciscanii au fondat așezământul Sf.Anton din Padova sub auspiciile lui Diego de Landa, al patrulea episcop al Yucatanului, care a trăit aici și a adus imaginea unei Sfinte Fecioare guatemaleze.

El a rămas în istorie pentru atitudinea sa controversată în privința indigenilor. Înflăcărat contestatar al idolatriei, a dat ordin în 1562 să fie distruse în totalitate manuscrisele de religie, cultură și civilizație maya.

După aceea, mânat de remușcări, a reunit într-o culegere cele mai prețioase informații asupra obiceiurilor locale, devenind primul specialist din istorie care a încercat să descifreze scrierea maya.

Lui i se datorează mănăstirea, faimoasă în lumea catolică pentru imensul atrium mărginit de o galerie adăugată în secolul 17, a cărei strălucitoare culoare galbenă a fost adoptată ulterior de toată așezarea.

Terminat în 1561, atriumul e al doilea din lume ca amploare după cel al Vaticanului.

La construirea sanctuarului s-a folosit piatra piramidei în jurul căreia a fost amplasat și al altor edificii maya, strategie aplicată de spanioli la scară largă.

M-a impresionat simplitatea înduioșătoare a mănăstirii, contrastul dintre renumele ei și interiorul care a dorit aproape cu îndărătnicie să rămână modest, apropiat de sufletul pelerinilor veniți în căutarea unei alinări.

Cred că în acel moment am avut o, nu știu dacă revelație, mai degrabă impresie, că nu folosește la nimic ornamentația exagerată și opulentă în cazul locurilor de cult și, de fapt, în nici un alt caz.

Oricum, spaniolii n-au reciclat aurul și comorile indigenilor pe plan local, ci le-au luat acasă.

După sanctuar, s-au edificat zidurile cetății și porțile sale, încă vizibile, pentru ca, în scurt timp, Izamal să devină cel mai important așezământ marial din Yucatan, frenezie manifestată în fiecare an de 15 august.

În 1961, primarul a dat dispoziție să se văruiască tot orașul în alb și galben, ca și cum s-ar fi pregătit încă de pe atunci pentru vizita, treizeci de ani mai târziu, a Papei Ioan Paul II, care i-a adus în dar Maicii Domnului o coroniță de argint.

În împrejurimile orașului, cea mai înfloritoare s-a dovedit industria de agave, una dintre plantele sacre din Mexicul prehispanic, din care localnicii au fabricat sfoară și fire pentru țesături până în anii 1960, când tehnologia americană a luat locul manufacturilor,

dar și mezcal, un fel de țuică mexicană produsă artizanal în distileriile de la fața locului. În Europa, această varietate de cactus crește, pe zone mai restrânse, în Italia și în Canare.

Izamal continuă să rămână și azi un centru prestigios de pelerinaj în Yucatan pentru miracolele care s-au împlinit aici,

datorate mai multor sfinți ale căror imagini aduc nădejde credincioșilor.

Și în acest loc, ca peste tot în Mexic, în toate sanctuarele vizitate, am apreciat că nu se aplică, nici măcar în timpul slujbei, constrângerea ținutei vestimentare.

Se pare că, aici, sfinții nu țin cont de aparențe și cred că au perfectă dreptate. Dacă nici ei nu pot citi în sufletul omului, atunci cine ?

Vești din paradis

Moissac, 2024

Contează mult felul în care sunt întâmpinată într-un loc cu desăvârșire nou și, poposind pe traseul UNESCO al rutei de Compostela, la abația benedictină Saint-Pierre de la Moissac, călătorul e primit cu drag, călduros și amical, cu grija și preocuparea de a-i asigura condiții de vizită ireproșabile. Dar, aflând că pelerinii se opreau aici încă din secolul 7, de la prima atestare a așezământului, nu mă mir deloc de calitatea dobândită, vreme de secole, în arta ospeției. Cea mai recentă statistică anuală atestă că, în 2019, aici au poposit 4.258 de pelerini.

Întemeierea bisericii a fost hotărâtă de Clovis după o victorie asupra vizigoților, și, pe parcurs, lăcașul a beneficiat de protecții regale, princiare și celeste.

Vastei abații i-am dedicat o după-amiază și următoarea dimineață, ca să pot privi după placul inimii monumentele celor două secțiuni, una gratuită, biserica și complexul pe dinafară, și una cu plată, cea în care pătrundem acum.

Ruinată de cruciada albigensiană, de războiul de o sută de ani, de alte mărunte încăierări religioase și de epidemii, revoluția i-a dat lovitura de grație, însă, din fericire, claustrul a scăpat nevătămat și a fost vândut ca bun național, tranzacție care îi asigură azi statutul de cel mai vechi claustru în stil romanic datat cu precizie, cel mai frumos păstrat, atestat în secolul 8, o sută de ani mai târziu ca biserica.

Lejeritatea grațioasă a arcadelor și a coloanelor, alternativ simple sau îngemănate, armonia tonurilor de marmură roz, alb, verde, gri, adăpostite la umbra unul falnic cedru, îmi oferă, pentru o clipă suspendată pe durata a două ore, raiul pe pământ.

Încep să cercetez, unul câte unul, pe toate coloanele, cele patru laturi ale fiecărui capitel, decorate de basoreliefuri diverse cu animale, motive florale, geometrice, scene istorice din Noul și Vechiul Testament, din viața sfinților și din traiul zilnic al comunității între secolele 11 și 16.

După afilierea la abația de la Cluny, a fost numit abate un călugăr reformator adus de acolo care, prin conexiunile cu nobilii locali, i-a convins să facă donații. În spiritul secolelor 11-12, oamenii cu stare erau receptivi la metode de răscumpărare a păcatelor pentru că amenințarea cu sfârșitul lumii era fatală,

așa că fiecare contribuia la cutia milei după gravitatea faptelor comise și putem fi convinși că nu erau mizilicuri.

Moissac era considerat și un avanpost strategic pe drumul de Spania, etapă a pelerinilor spre Sf.Iacob și, de aici, importanța sa comercială, astfel că abația cumpără terenuri și își deschide sucursale din Auvergne până în Catalonia.

A urmat o perioadă prosperă și, ca urmare a daniilor substanțiale din partea nobililor locali, s-au inaugurat primele șantiere de anvergură, claustrul și porticul, cele două elemente cărora li se datorează astăzi includerea în patrimoniul mondial UNESCO.

Multe sculpturi trimit spre cărți, ocupația principală a călugărilor, pentru că așezarea a devenit, pe parcurs, un mare centru intelectual, dar monahii nu s-au mărginit, ca în alte mănăstiri, doar la copierea și ilustrarea manuscriselor, ci au contribuit la transmiterea globală a cunoștințelor abordând, pe coloanele din claustru, teme din toata istoria omenirii,

de la Adam și Eva până la magii de la răsărit

accesând intermitent viața pilduitoare a sfinților.

Am urmărit cât de insistent revenea metafora apei, fie că e vorba de botezul în apa Iordanului,

de samariteanca la puț

sau de călătoriile apostolilor pe mare.

Anahoreții au reprodus pe capiteluri propria lor exegeză la scrierile sfinte. Fiecare dintre imagini e un comentariu în piatră înțeles ca o dezvăluire a sensului spiritual conținut în spatele cuvintelor omenești din mesajul divin al bibliei și al textelor sacre.

Vedem cum l-au anunțat profeții pe Iisus, cum sfinții i-au imitat miracolele și cum oamenii îi imită pe sfinți înfăptuind, după puterile lor mărunte, miracole, luându-se diferite pasaje din lucrările bibliotecii, dorindu-se conexiuni între Vechiul și Noul Testament,

cu pasaje sau detalii veterotestamentare care transpun cuvinte ori scene noutestamentare, ca și cum autorii acestora ar stabili un dialog peste timpuri.

Pe stâlpii din unghiuri, nouă plăci de marmură sculptată înfățișează apostoli și episcopi însemnați care stau smirnă. Pe unul dintre pilaștri, efigia abatelui Durant de Bredon de la Toulouse, din 1071, pe un altul, Abatele Ansquitil cu inscripția sa despre ale cărei ultime patru rânduri, până acum neelucitate, s-au formulat numeroase teorii.

Cineaștii vor recunoaște decorul unor scene din filmul Edmond, de Alexis Michalik, filmat aici în 2018.

Din claustru se intră în capelă și în sala capitulară, în sălița unde se afla încălzitorul apreciat iarna de scribi și artizanii de anluminuri, în alte dependințe.

Dintr-un colț al claustrului, urc pe o scară abruptă în turnulețul de unde văd, în toată amplitudinea, interiorul bisericii.

Despre comorile adăpostite aici vor fi multe de povestit.

Acorduri în lumea bună

Castell’Arquatto, 2019

Mica așezare cu un trecut muzical glorios și valorificat în prezent mi-a lăsat o impresie pe de-a-ntregul armonioasă.

Comuna din Emilia-Romagna e căutată și frecventată de amatorii de acorduri străvechi pentru că în zona ei s-a conservat cel mai bine patrimoniul de muzică tradițională italiană, cu instrumente arhaice din regiune.

M-a surprins încă de la primii pași amenajarea urbană, alcătuită din două puncte centrale, burgul de la poalele colinei și centrul istoric monumental, numit Solaris, pe culme, mai aproape de soare.

Temeliile i-au fost puse în epoca romană, când a funcționat aici un Castrum militar de unde i se trage și numele, dar cetatea e atestată oficial abia în secolul 7, cu trei ctitorii majore: reședința stăpânului, o curte de judecată și un centru agricol, și, din secolul 10, încă dăinuie părți din zidurile care au constituit platoul de turnaj pentru producții dintre care am văzut mai demult Ladyhawke.

Marea majoritate a caselor sunt nobiliare poate și datorită dezvoltării religioase a cetății care, în 1220, era menționat ca sediu al episcopiei, pentru că familiile de viță aleasă își alegeau compania înalților prelați.

Tot aici s-au stabilit și senioriile din vremea unor dinastii familiale cu nume sonore, dintre care Visconti, Sforza, Scotti au influențat istoria Italiei.

Și, poate că nu întâmplător, în virtutea ambianței muzicale, între ei s-au încheiat și s-au desfăcut alianțe, acorduri și căsătorii în cea mai desăvârșită concordie, iar orășelul a fost pasat de la unii la alții în mod pașnic.

Ultimul dintre ei, Sforza, a guvernat cetatea până în 1707, când a trecut la camera ducală a Parmei.

Iarna, centrul istoric nu pare locuit, casele servind pesemne ca reședințe secundare în timpul sezonului cald, iar acel pustiu amplifica și mai mult solemnitatea medievală.

Parcursul șerpuiește pe ulițe înguste și pitorești care deviază spre clădiri de o arhitectură surprinzătoare, cu turnulețe, balcoane, foișoare.

Cea mai impozantă, palatul ducal din secolul 13-15, are bază o fântână din 1292 iar, de jur-împrejur, decorul este completat de biserica Sf.Petru din secolul 15, Castelul Stradivari, neogotic, vechiul spital Santo Spirito.

În Piazza Alta se află Palazzo Pretorio, edificiu masiv cu scară exterioară, azi Primaria, perpendicular pe absida bisericii cu o clopotniță din secolul 13, cu intrare laterală în muzeul episcopal.

Castelul, numit Rocca, acum muzeu, e o fortificație din 1343 reconstruită parțial de ducii de Visconti în 1347, cu deschideri spre piața civică a orașului și spre parcul care oferă o panoramă cuprinzătoare a regiunii.

Familia nobiliară Visconti, care a marcat timp de generații întregi istoria Italiei, guvernatori ai Lombardiei, susțineau că descind din Desiderius, ultimul rege longobard.

Ne vom mai intersecta cu ei.

Călătorul și umbra sa

Paris, 2019

Cu jurnalistul rus Konstantin Simonov mi-ar fi plăcut să parcurg o bucată de drum prin Japonia în călătoria pe care a întreprins-o vreme de câteva luni în 1945-1946.

Din cartea sa Note de călătorie în Japonia, apărută în 1958, am aflat despre oameni, peisaje, obiceiuri, mentalități, tradiții, prin mărturisirile și observațiile pe care le face cu erudiție, umor, sinceritate și bună-credință.

Citindu-l, m-a surprins faptul că autorul nu părea un produs standard al regimului sovietic, pe urmă am căutat mai multe despre el și am aflat că mama lui era prințesă, recăsătorită la momentul potrivit, în 1919, cu un general din Armata Roșie. Biografia lui e pasionantă.

Interesul său pentru istoria și civilizația niponă mi-a evocat expoziția pariziană de la Musée Guimet, Cinquante-trois stations du Tokaido, (Cincizeci și trei de popasuri pe drumul spre Tokaido) de Hiroshige, serie de picturi produsă în 1833.

Să-l urmăm pe drumeaguri rustice croite în vremuri străvechi pentru călători fără grabă, care făceau popas în fiecare sat să bea ceai, însetați să descopere specificul fiecărei așezări. Și el a procedat întocmai, curios să experimenteze la fața locului acest obicei ancestral. Pasionat de ceramica populară, a remarcat, în ceremonia ceaiului, desenul fin și discret al ceștilor.

Gazda i-o întinde musafirului cu mâna dreaptă, pentru ca acesta să poată vedea desenul deloc ales la întâmplare, punct de pornire al unei povești. Ceainicul e politicos să fie așezat și ținut cu desenul îndreptat spre oaspete. Ceremonia se întemeiază pe respect și liniște, urmând conceptul de wabi-sabi explicat ca frumusețe a simplității, fără nici un gest de prisos în stilul de viață.

Interlocutorii săi japonezi deplâng atât inutilitatea din arta contemporană, cât și lipsa de naturalețe a culturii orășenești, unde ceremonia ceaiului e o scamatorie improvizată pentru a imita ritualul tradițional. A înțeles mai bine conceptul când s-a oprit la un olar și a târguit la întâmplare o farfurie de lut zgrunțuroasă cu un desen care șerpuia neobișnuit, pe o parte a marginii farfuriei, indicând, cum i s-a precizat, limita unde să pună gospodinele răzătoarea, pentru că în bucătăriile japoneze nu era de obicei prea multă lumina iarna.

În alt catun, s-a oprit la o dugheană și a cumpărat un făraș, pentru ca, în mașină, să aibă un suport tare pe ce să-și sprijine carnețelul în timp ce notează explicațiile ghidului. După aceea, a descoperit că fărașul cu pricina avea un mâner lucrat manual de un artizan în stil regional și că era, de fapt, o operă de artă populară.

Locuințele rurale japoneze, joase, greoaie, au acoperișuri care, în fiecare regiune, imită conturul munților din peisaj.

Altele au ziduri care le înconjoară, albe, groase, acoperite cu țiglă, și poartă denumirea de case-porți. Sătenii înstăriți au două case, una mare în curte și una mică în față, îngustă și scundă, în mijlocul căreia e tăiata poarta prin care se intră în curte. De o parte și de alta a porții, în cele două aripi, se retrag la bătrânețe părinții proprietarului, ca un fel de strajă a locuinței care să-i apere pe copii de rele. După dispariția bătrânilor, casa-poartă se demontează și constructorul o mută în altă parte.

Religia, filosofia și tradiția sunt aproape indisociabile. La un templu buddhist, vede un copac de ale carui crengi atârnau fâșii de hârtie lungi și înguste acoperite de rugăciuni, iar la un templu șintoist, credincioșii se înghesuie într-un șir de clădiri scunde, masive, cu acoperișuri grele și încovoiate din scoarță de pin. Arhitectura, și de interior si peisagistică, e un spectacol.

Oricât de somptuoase ar fi vilele imperiale din Kyoto, prima impresie este determinantă pentru filosofia arhitecturii vechi japoneze, impresie valabilă, cum vom vedea, și în artele scenice. Se intră printr-o poartă modestă, conform conceptului că nu trebuie să vezi totul dintr-o dată, ci să aștepți cu rabdare ca, la fiecare pas, privirea să descopere altceva.

În grădini, apuci pe cărări șerpuitoare, poteci, alei sinuoase, al căror rost era să pună în încurcătură și să rătăcească duhurile rele, să-l ferească pe călător de influența lor nefastă, pesemne că în vechime, se întreabă amuzat autorul, ele nu știau să meargă decât în linie dreaptă.

În parcuri, toate perspectivele erau astfel calculate încât, din unghiuri vizuale diferite, priveliștea, deși are o singură deschidere, pare să se schimbe. Grădini tematice, de copaci, de pietre, de apă, deși erau aceleași, plăsmuiau efecte vizuale cu totul noi.

Mi-ar fi plăcut să vad grădina de copaci, în care diversele colțișoare sunt amenajate cu deosebire pentru un anume anotimp, unele sunt mai frumoase primăvara, altele toamna sau chiar iarna, despărțite între ele prin firave cursuri de apă.

Aceste pârâuri le traversăm pe delicate podețe în formă de enigmatice semicercuri ale căror jumătăți închizătoare de cerc se ascund în adâncurile apei nemișcate.

Iată ambianța în care shogunul își se bea ceaiul, spălătorul unde se făceau preparativele, boschetul unde se odihnea, toate cu nume poetice, după tradiția japoneză: Floare de lotus tomnatic, vișin de primavară înflorit, bambus înălțându-se spre soare.

În schimb, divertismentul teatral era pentru toată lumea, nu doar după buzunar, ci și ca nivel de înțelegere, datorită stilului de punere în scenă, în care gestul și vorba sunt minimale, spre deosebire de cel apusean, inclusiv rusesc, bazat pe o interpretare exagerată, cu fiecare gest accentuat inutil, caricatural. Un maximum de decor într-o piesă era zăpada sugerată de câteva cearșafuri întinse neglijent pe jos.

Teatrul No, fără decor, datează de cinci sute de ani, pe când autorii erau, în același timp, dramaturgi, compozitori, actori, teoreticieni, și fixaseră ei înșiși coduri de interpretare a pieselor care să fie înțelese și de generațiile viitoare, după modelul vechilor cărți de rugăciune buddhiste.

Însă, în ultimii două sute de ani, se resimțea degradarea calității teatrale, pentru că nu mai apăruseră nici piese bune și nici interpreți.

Scolile tradiționale dispăruseră treptat, odată cu maeștrii de odinioară, învățătura era pe cale de dispariție, și, din cauza scăderii calității interpretării, publicul nu mai venea la spectacole.

Cele mai bune măști datau de acum trei sute cincizeci de ani, și, din momentul în care priceperea meșterilor a început să depășească dragostea lor pentru acest meșteșug, totul s-a preschimbat în industrie.

La tot pasul, mi-a plăcut cum călătorul a zăbovit asupra detaliilor, așa cum aș fi făcut și eu, a pătruns în intimitatea artizanilor și a artiștilor, a încercat să le afle secretele și intuițiile, le-a comparat cu ce știa dinainte, din istorie, sau cu evenimente de actualitate, a observat, a privit și a comentat tot ce m-ar fi interesat și mi-ar fi atras și mie atenția.

M-am considerat norocoasă de a fi întâlnit această carte a cărei lectură am resimțit-o ca pe o comunicare dincolo de cuvinte.

Film de drum:

Yasujiro Ozu, Late Spring,1949

În absența stăpânilor

Paris, 2022

Poarta, ea însăși monument istoric pe rue de la Montagne Sainte-Geneviève nr.34, se deschide și, în grabă, iese cineva.

Până să se închidă la loc, apuc să întrezăresc curtea care adăpstește în perimetrul ei un capitol de învățământ universitar parizian. Nu cutezam să trec pragul, dar un domn ieșit la aer mă îndeamnă să poftesc.

În curte, pe stânga și pe dreapta, multe clădiri a căror temelie a aparținut unor faimoase înalte școli istorice pariziene, colegiul Treizeci și Trei și Colegiul Lombarzilor, a căror știință de carte s-a răspândit în lumea largă.

Acum toate sunt locuințe private, cu intrări direct din curte sau prin holuri comune, împărțite așa cum s-a priceput fiecare de când s-au repartizat poporului.

M-a interesat dacă în acest spațiu se menține energia spirituală caracteristică unui astfel de așezământ, singurul lucru ce ar mai fi putut dăinui.

Colegiul Lombarzilor a fost înființat aici în 1334 de către un cardinal florentin pentru unsprezece bursieri din familii din Lombardia care, veniți la Paris cu gândul de a se pricopsi, au ajuns la sapă de lemn.

Clădirile colegiului au rezistat până în 1677, când au fost cedate unei comunități irlandeze înființate în secolul 16 care le-a folosit ca seminar și adăpost pentru preoții irlandezi misionari, astfel că ansamblul s-a preschimbat în colegiu al irlandezilor.

După 1769, aici au rămas doar locuințele preoțești, iar seminarul a plecat să se instaleze două străzi mai departe, unde încă există, ajungem noi și acolo. Cele două instituții n-au fost vândute ca bun public la Revoluție, pentru că erau proprietate străină, apoi Ludovic 18 le-a restituit bisericii irlandeze care, de atunci, a închiriat vechile localuri ale colegiului irlandez moștenite de la cel lombard.

Colegiul Treizeci și Trei a fost înființat în 1653 de către Claude Bernard în favoarea tinerilor francezi care voiau să o ia pe căi ecleziastice.

Și-a donat săracilor toată averea moștenită, o sumă considerabilă, patru sute de mii de livre.

La înființare, colegiul oferea studenților cinci burse, a căror cifră simbolică reprezenta cele cinci răni ale lui Isus, apoi douăsprezece burse închinate celor doisprezece apostoli, apoi treizeci și trei de burse închinate celor treizeci și trei de ani trăiți de Isus pe pământ, de unde și numele.

La început, seminarul a funcționat în palatul din curtea interioara, apoi s-a tot extins și în clădirile vecine până când a ajuns într-o fundătură.

La revoluție a fost desființat, iar clădirile naționalizate și vândute. Fațada clădirii dă spre curte, de unde pornește și o scară.

Personajele lui Haruki Murakami n-ar fi șovăit să o ia pe scară în sus, dar eu m-am mulțumit cu elanul pe care mi l-a dăruit această scurtă incursiune într-o pagină de istorie neexplorată.

Deriva sentimentelor

Cairo, 2018

Mai mult despre sentimente decât despe orașe e vorba în trilogia lui Stratis Tsirkas, Orașe în derivă, și din ea aflăm cum, de la un oraș la altul, ambianța urbană are puterea să le schimbe.

Iar eu mă voi opri la cele din atmosfera cairotă a anilor 1943-1944, în care emoțiile sunt înfiripate de relații ale căror sfori sunt trase de cei descurcăreți și mânați de dorința îndârjită de a răzbi.

Să încercăm să ne strecurăm prin labirintul străzilor fără nume pe urmele lui Manos Simonidis.

Percepțiile mele asupra capitalei egiptene m-au întovărășit pe tot parcursul acestei lecturi, prin tumultul evenimentelor prilejuite de răsturnari politice, evaluări geopolitice, operațiuni de spionaj, analize istorice, în perioada în care Cairo era un reper major în lupta încrâncenată dintre puteri,

când armata greacă din Orientul Mijlociu se răzvrătește împotriva tentativei de a intra sub jurisdicția administrației engleze.

Comunitatea greacă din Cairo a debarcat pe țărmul egiptean fugind de calmitățile naturale și politice prin care a trecut Grecia și s-a amestecat printre milionul și jumătate de locuitori ai capitalei egiptene din anii 1940.

A încercat să se rostuiască în mediul cairot pe atunci cosmopolit, emancipat, tolerant fără să-și piardă identitatea și, printre ei, încep și eu, cu seninătate, să mă elenizez. În labirintul întâmplărilor, n-am putea izbuti descurcatul firelor fără Ariagne, o gospodină cairotă de origine greacă între două vârste, pe de-a-ntregul dedicată familiei ei numeroase, cu un soț, Dyonissos, mare petrecăreț și jucător de cărți.

Cu toții știu că tăinuiește în suflet, din anii primei tinereți, adevărata iubire a vieții ei, împărtășită doar platonic.

Ariagne îl primește în gazdă pe dizidentul Manos Simonidis, avocat, militar și jurnalist cu neclintite și idealiste convingeri de stânga, străin printre ai săi, stingher printre camarazii proveniți din medii diverse, hăituit de poliție, căutat de femei.

Înainte de orice, trilogia acestor orașe orientale are ca temă încrederea. Caracterul unei persoane nu poate fi schimbat și, în hățișul vieții, ne definește comportamentul în situații de criză, spune un personaj, iar astfel de episoade nu lipsesc într-o perioadă atât de încordată.

Fără cineva de încredere pe care să te poți bizui, nu se întemeiază nimic durabil. Și, în toată învălmășeala metropolei egiptene,

pe scena dominată de o corupție generalizată, de trădari conjugale, cu serviciile de spionaj la pândă, Ariagne descurcă ițele conflictelor fără compromisuri, cu dibăcie și devotament.

Când Younes, iubirea ei nemărturisită de-o viață trece printr-un mare necaz, nimic nu o poate opri, nici ochii lumii, nici gelozia soțului, să dea fuga la Younes să-i descânte de deochiul care-l doborâse la pat, să-l hrănească sau, într-o situație extremă, să traverseze cu el orașul.

Tot așa, îl descurcă și pe Manos, în pragul panicii, pierdut în labirintul cartierelor arabe, o scapă de bătaia soțului și pe adultera Allegra.

În labirintul politic, englezii trag imperturbabili sforile, acuzați la tot pasul de perfidie, chiar și cu cei de-ai lor urmăriți pentru năravuri condamnabile.

În așa-zisa lume bună, încrederea e o iluzie, cu toții trădează, înșeală, trag pe sfoară, mituiesc, păcălesc.

Între trei amanți, trecut, prezent și viitor, Dora Mertakis fandosita soție de politician dornic să se bage pe sub pielea englezilor pentru ca soțul ei să intre în guvern,

se trezește într-o bună zi față-n față cu Ariagne, la căpătâiul unui suferind, englezul bătut măr de servicii, în cea mai puternică scenă a acestei cărți de modă veche care se citește domol, ca plutirea vieții orientale.

În serile și nopțile cairote, rareori dedicate iubirii, se discută politică, se caută ascunzători, se visează la vremuri mai bune.

Străzile, bulevardele, parcurile, Nilul sunt descrise predominant prin miros, întocmai cum am perceput și eu Cairo, oraș al senzațiilor puternice și pasionale.

Cartierele privilegiaților, vizuinele spionilor, apartamentele cocotelor, locuințele conspirative ale complotiștilor, amărăciunea înjghebată

în adăposturi provizorii din clădiri în paragină sunt tot atâtea labirinturi prin care, acum, rătăcindu-mă literar, înțeleg mai bine Cairo.

Într-un suflu

Paris, 2024

Ceea ce ne leagă, dincolo de limbaj, e tăcerea, spune arhitectul Bijoy Jain. Tăcerea are propriul ei sunet, suflul vieții, pe care-l ascultăm cu toții în interiorul nostru și care conectează toate ființele.

Liniștea, timpul și spațiul sunt veșnice, ca apa, aerul și lumina. Să plutim prin ele în spațiul magic creat de arhitectul indian la Fondation Cartier.

Cred că, dincolo de conotațiile filosofice care au creat baza conceptuală a expoziției, pentru mine e important ca locul unde îți tragi sufletul să fie creat ca un spațiu în care natura să fie predominantă, chiar dacă se află în interior, la adăpost de intemperii, întru totul ca în expoziția Le souffle de l’architecte deschisă până în 21 aprilie 2024 la Paris.

Îmi place liniștea, îmi place aerul înmiresmat de vegetație, iar plantele mele preferate sunt bambușii cu forța lor regeneratoare, celebrați de cultura asiatică datorită energiilor pozitive pe care le degajă, îmi place, în jurul meu, lume educată care vorbește încet și din a cărei conversație interceptez crâmpeie inspiratoare. Toate acestea au țesut o ambianță de care nu mă puteam desprinde.

Arhitectul indian cu un parcurs profesional impresionant, venind de la Mumbai, St.Louis, Los Angeles, Londra, profesor într-o universitate elvețiană, după ce a predat la Yale și Copenhaga,

ne comunică filosofia sa prin secvențe de viață indiene începând chiar din mesajul fotografiei de prezentare, desculț și îmbrăcat în stilul tradițional, simplu, al indienilor.

Cu limbajul minimal, sacru, al materiei, piatră și bambuși esențialmente, zămislește o simfonie a tihnei în armonie perfectă cu natura împrejmuitoare, inspirat amenajată de fundația pariziană.

Mă așez pe o băncuță confecționată din tije de bambus culese în padurea Dang din Maharashtra, îmbinate prin legături din fir de mătase,

și mă las în voia acelei stări ivite atunci când parcurg expoziții de calitate, unde privirea, visarea și meditația se contopesc.

Delicatețea sculpturilor de animale protectoare, semnificative în tradiția indiană, fațada unor locuințe populare sau fragmente dintr-un vechi ritual musulman șiit, elemente de mobilier ancestral creat în stil contemporan,

cu resurse financiare foarte limitate, ne conduc pe un tărâm îndepărtat, dar care devine intim.

Întâlnisem în incursiunile indiene ale lui Mircea Eliade evocarea unor fenomene senzoriale declanșate de străfundurile memoriei, hrănite de imaginație și intuiție,

configurate în vise provocatoare de visuri, și năzuiam să călătoresc pe urmele sale în India. M-a fascinat, în miez de iarnă pariziană, regăsirea materială, în plăsmuirile lui Bijoy Jain, a spațiului fermecat indian prielnic reveriei.

Toate expozițiile sunt experiențe emoționale, însă aceasta mi-a oferit în plus surpriza unui rar confort al spiritului, după care tânjisem îndelung.

Odată ca niciodată

Antiohia, 2022

Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.

Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.

Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.

Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.

Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.

O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.

Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.

Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,

ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.

În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.

Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.

În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.

Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.

O liniște de nepătruns domnește acum peste toate.

Coloana infinitului

Paris, 2022, 2024

Pătrund în Saint-Severin, cea mai veche biserică de pe malul stâng al Senei, cu un motiv bine întemeiat, de a mă apropia cât de mult cu putință de coloana care păstrează în ea energiile divine ale credinței întemeietorilor acestui lăcaș.

Severin este numele celor doi sfinți care au contribuit la elevația acest loc, contemporani cu regele Clovis al francilor, la sfârșitul secolului cinci și începutul celui de-al șaselea.

Unul dintre ei, pustnic care-și încropise un modest oratoriu chiar pe acest loc, îl întâlnește pe Cloud, un nepot al regelui. Ca urmare a întâlnirii, tânărul se hotărăște să intre în ordinul călugăresc, devenind mai târziu Saint-Cloud. În tablou, figurează îngenuncheat, tuns, întâmpinat în pragul unui așezământ religios de către Severin.

Cel de-al doilea e abatele unei mănăstiri din Elveția, care, în 504, e chemat la căpătâiul lui Clovis răpus de o boală necunoscută. Abatele Severin își întinde anteriul asupra bolnavului, care prinde puteri și se vindecă.

În camera de la palat, îi stă alături soția sa Clotilde, cu un rol major în convertirea soțului ei la creștinism, Clovis devenind primul rege botezat din religia catolică.

Ca o legătură peste timp cu un alt cuplu legendar din istoria Franței, în acest lăcaș s-a oficiat căsătoria religioasă a președintelui François Mitterand cu aleasa lui, Danielle, în 1944.

În materie de vindecări, biserica a fost, în 1474, teatrul unei operații în premieră.

În acest cadru, s-a încercat, experimental, o scoatere de pietre la rinichi, în cazul disperat al unui deținut, cu promisiunea de a fi eliberarat dacă supraviețuiește intervenției, ceea ce s-a și întâmplat.

În secolul 11 a avut loc prima acțiune de reconsolidare a modestei construcții și, imediat după inaugurare, în noua capelă va fi predicată plecarea și ridicat stindardul celei de-a patra cruciade.

În secolul 12, povestea miracolelor se perpetuase deja prin enoriașii care frecventau așezământul și, întrucât acest cartier din jurul universității din Paris se dezvolta intensiv, în secolul 13 s-a decis amplificarea construcției așa cum o vedem azi, în stil gotic flamboaiant. Clopotul, printre cele mai vechi din Paris, a fost executat în 1412.

Interiorul se aseamănă cu al catedralei Notre-Dame și conține cinci nave oblice terminate prin capele. Avem de traversat rânduri întregi de scaune dispuse înstelat și mă pierd în vastitatea creată de această amenajare neobișnuită, printre stâlpii în formă de palmier, în misterioasa dublă galerie interioară care o înconjoară.

Vitraliile frumos colorate din secolele 15 și 19, cu scene biblice și cu reprezentări care omagiază generozitatea donatorilor, se desfașoară grandios în spațiul înalt de șaptesprezece metri.

Picturile murale din capele descriu scene din viața sfinților care au interferat cu istoria Parisului, cum ar fi chiar ocrotitoarea sa, Sfânta Genoveva, surprinsă aici în exercițiul funcțiunii, adică scăpând capitala de o epidemie generată de intoxicația cu alcaloizi din cornul secarei.

Ce am văzut aici deosebit de alte biserici:

-Orga de stil franco-germanic având disimulat în spate, vizibil ca o formă de inimă, cel mai vechi vitraliu al construcției.

-Puțul în adâncurile căruia încă oglindește apă, aflat în spatele altarului,

lângă coloana purtătoare de energie miraculoasă,

la doar câțiva metri de statuia Maicii Domnului, delicată operă de artă.

-Stâlpul de susținere în formă savant răsucită, cea mai veche coloană din biserică, a cărei atingere se dovedește că îl încarcă pe credincios cu energie spirituală vindecătoare, se află în aliniere milimetrică la crucifixul din centrul altarului.

Coloana unei biserici, afirmă teologii și constructorii de catedrale, pornește din străfundurile pământului și se termină în cer. Partea vizibilă e doar un fragment lumesc, neînsemnat, prin care am încercat să intersectez doar o fărâmă din energiile sale infinite.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.