Categorie: arhitectură

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

De fațadă

Paris, 2024

Am făcut multe plimbări pariziene în căutarea scriitorilor, ca să detectez urme ale inspirației lor, și de multe ori am nimerit peste atrăgătoare surprize de cu totul altă natură.

Pe rue Cassini, în arondismentul 14, am descoperit că au locuit personaje ilustre dacă stăm să ne gândim numai la dinastia de astronomi care i-au dat numele.

Balzac închiriase și el pe acestă stradă o casă azi disparută, unde a elaborat proiectul epopeii pe care avea să o scrie mai târziu, Comedia Umană.

Nu întâmplător, prima sa apariție editorială l-a găsit la această adresă. În fundul grădinii, se spune că se afla o portiță pe unde marele scriitor ieșea direct când avea chef să se plimbe în grădinile Observatorului.

Arago, vecinul lui, evoca această perioada în memoriile sale spunând că amândoi își petreceau nopțile la lumina lămpii, unul cu privirea ridicată spre aștri, celălat aplecat pe foaia de hârtie și întrebându-se care dintre ei urma să ajungă mai departe ?

Pe strada consemnată în istorie a fi fost locuită de ei, vedem azi trei vile lipite una de alta, edificate între 1903-1906. Prima, la numarul 3 bis, din cărămidă aparentă aplicată pe o structură de beton armat, epurată și elegantă, a fost construită de pictorul Lucien Simon, a cărui mare operă reprezintă o parte din tavanul de la Senatul Franței.

A doua, la numărul 5, o austeră clădire de cărămidă de influență medievală, a fost edificată pentru pictorul Jean-Paul Laurens, ale cărui pânze le putem vedea în sălile Primăriei Parisului,

iar la numărul 7, o casă neo-clasică de inspirație liberă, a fost destinată pictorului Czernikowski.

Cele trei imobile de stil atât de diferit îl au în comun pe creatorul lor, Louis Sue, pictor și arhitect ale cărui alte înfăptuiri urma să le admir mai târziu în același cartier, dar într-un alt registru.

Însă, dincolo de orice evocare istorică sau literară, e remarcabil că la Paris pot găsi oricând ceva nou de aflat și, în același timp, fascinant.

Toate-s vechi și nouă toate

Bologna, 2019

Sediul Primăriei bologneze sau Palazzo d’Accursio găzduiește, așa cum e obiceiul în Italia, biblioteca publică și colecțiile de artă ale muzeului orășenesc, iar într-un oraș ca Bologna bănuim la ce să ne așteptăm.

Construcția a început în secolul 13 pentru juristul Accursio, profesor universitar, respectat comentator de drept roman rămas în istoria dreptului european pentru conceperea gloselor,

o sumedenie de note și comentarii aduse la Codul lui Iustinian. Cât timp a predat la universitatea din Bologna, a elaborat și reunit într-o singură lucrare zeci de mii de observații la venerabilul Cod, ansamblu isprăvit în 1230.

Opera lui s-a bucurat numaidecât de un succes răsunător astfel că era invocată ca punct de referință în orice discuție de drept, iar în unele jurisdicții dobândise putere legislativă.

Comentariul său exhaustiv asupra legii civile se extindea chiar și la punerea în discuție a soluțiilor găsite de predecesorii săi, acolo unde el oferea o dezlegare mai bună.

Concurența în domeniul juridic era acerbă în prestigioasa universitate, iar el n-a fost singurul care s-a înverșunat să abordeze temeinica întreprindere.

Ajungându-i la urechi zvonul că un confrate se înhămase la același proiect, Accursio al nostru s-a prefăcut bolnav și a stat acasă o lungă perioadă ca să termine glosele înaintea colegului.

Studiile atestă că Accursio a redactat peste o sută de mii de glose ce urmau să fie publicate complet pentru prima dată la Lyon, în șase volume, în 1589.

În paralel cu activitatea de glosator, Accursio se afirmase și ca un eficient consultat juridic.

Deși se bucura de o largă apreciere în mediul său, a avut totuși un celebru denigrator venit din mediul literaturii franceze.

Rabelais, eternul student ambulant care audiase, printre altele, și oarece prelegeri de drept, afirma despre elegantele cărți din domeniul juridic că, așa pline de aurituri, nu valorează mai nimic întinate de infamele și infectele glose accursiene.

Drept pentru care și mai multă lume a vrut să știe ce e cu glosele de vreme ce i-au adus notorietate internațională autorului lor, căruia, odată cu faima, îi creșteau și veniturile, iar locul ales pentru edificarea unei reședințe pe măsură a fost Piazza Maggiore. Să aruncăm o privire.

Modificări ale construcției, după necesități, au fost aduse în epoci diferite, trei secole la rând,13-15-16, așa încât a rezultat un palat gigantic construit în stiluri diferite, configurat ca o fortăreață, dar unde totul a fost îmbinat armonios.

Accesul în muzeu se află la etaj și până acolo urcăm pe o scară spectaculoasă desenată de Bramante, arhitectul care a conceput planul basilicii Sf.Petru de la Vatican, o rampă de acces pe care, în Evul Mediu, se urca pe cai până la etajele superioare. Fiecare treaptă fusese prevăzută cu o bordură de piele, acum uzată.

Colecțiile municipale de artă cuprind tablouri mitologice și mitice, pe unele le recunosc din albume vechi de pictură.

Cele mai frecvente sunt subiectele din viața zeilor și a sfinților, trecerea de la unii la alții s-a făcut odată cu instalarea creștinismului ca în orice banală schimbare de regim, iar artiștii le alegeau pentru că erau cunoscute de toată lumea, acum mai puțin, iar eu mă mulțumesc să le găsesc asemănări în sfera lecturilor.

Parcurg sala Rossa, sala d’Ercole, sala Farnese, capela Palatina, sala încoronării legată de învestirea lui Carol Quintul, înnobilate de prețiosul mobilier din secolele 14-19 adus din toata regiunea emiliană.

Pe tavanele din lemn, nici un spațiu liber, la fel și pereții, totul e acoperit de portrete, fresce murale și picturi, mai ales sala Consiliului Municipal, pictată majestuos cu fresce din secolul 17 animate de zeii Minerva, Marte, Bacchus, cu toții la datorie în viața cetățeanului de rând.

M-am întrebat din câte colecții provin atâtea obiecte rare și am aflat, cu mirare, că dintr-o unică sursă.

Colecțiile de artă fuseseră mai întâi destinate apartamentului legatului pontifical în timpul în care orașul a fost sub dominație papală.

Unele obiecte erau de uz cotidian, însă de mare valoare artistică și artizanală, orologii, argintărie, ceramică, cristaluri, miniaturi, mobilier.

De ce înaltele fețe bisericești nu puteau trăi decât înconjurate de obiecte prețioase de valoare inestimabilă?

După familia d’Accursio, palatul a devenit, în 1336, sediul Înaltei Curți de magistratură bologneză, apoi sediul consiliului local.

În 1920, instituția s-a transformat în scena unor confruntări nemiloase între cele două partide principale italiene, socialist și fascist.

Din păcate, acest masacru este evenimentul despre care s-a scris cel mai mult din toată lunga istorie a palatului.

Și acum, ca de fiecare dată în Italia, mă surprinde să aud că, deși înconjurați de atâta frumusețe, oamenii s-au lăsat mânați de nefastele patimi politice.

Osânda

Trogir, 2022

La plecarea din Split, să ne abatem printr-un orășel cu abia treisprezece mii de locuitori inclus pentru centrul său istoric în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asemenea multor locuri sfinte din perimetrul creștin apusean, mai ales de influență italiană, catedrala a fost închinată Sfântului Laurențiu, martir roman din secolul 3, dar este cunoscută pe plan local drept a Sfântului Ioan de Trogir, episcop care a sfârșit apărându-și-o, în 1170, în fața regelui ungur Coloman, doritor să-și extrindă teritoriul.

Edificarea lăcașului actual, pe locul vechii biserici, s-a întins din secolul 13 până în 17, iar portalul principal, terminat în 1240, elementul cel mai bine păstrat al ansamblului și cel mai surprinzător, a fost sculptat de maestrul Radovan, un artist din localitate. Întreaga operă cu personaje și figuri e un întreg univers care încadrează venerabila ușă.

Pe cei doi lei, străjeri de nădejde ai intrării, sunt cocoțați Adam și Eva, osândiți la părăsirea paradisului, temători, stingheri, neștiind pe ce lume se află.

Nu știm de ce artistul n-a ținut cont că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, întrucât a dotat-o cu buric.

Plină de înțelesuri mi s-a părut dispunerea personajelor pe direcție ascensională. Pe treapta cea mai de jos îi întâlnim pe cei cărora le-a fost impusă osânda susținerii întregului edificiu, evreii și musulmanii,

ca să vadă toată lumea cât de inferior le e statutul. Ei duc tot greul și, ca să fie primiți în rândul lumii, le revin corvezile cele mai umilitoare.

Pe de altă parte, văd că pe umerii lor se sprijină coloanele și arcadele acestui așezământ respectabil care ilustrează ideea de credință creștină, și atunci cum să nu-i consider drept cele mai de încredere pesonaje ?

Până să ajung în vârf, unde tronează reprezentările superioare, am de străbătut o gamă întreagă de munci și zile ilustrative pentru secolul 13.

Pe coloanele exterioare recunosc apostolii, pe cele din mijloc, cele patru anotimpuri, cu specificul lor, vânătoarea,

tăiatul porcului,

prepararea de mezeluri,

scene cotidiene medievale, alternând cu o sumedenie de viețuitoare. Pe frontispiciu, ca în toate catedralele, au fost redate scene din Noul Testament.

Pe fațadă, o nișă adăpostește statuia Sfântului Laurențiu, purtând grătarul martiriului său. Cum a ajuns aici ? Nu suntem prea departe de Roma, unde, în calitate de diacon al unui sălaș creștin al anilor 250, își asumă dreptul de a refuza să predea mai-marilor orașului tezaurul bisericii.

În schimb, spre consternarea concitadinilor săi, îi adună pe săraci în fața autorităților și declară că ei sunt adevărata comoară a urbei. A fost un act temerar, în proaspătul înfiripat creștinism, ca responsabilitatea  sacerdotală, corectitudinea, grija față de un obiect material încredințat spre păstrare să fie mai importante decât puterea vremelnică. Așa că romanii l-au osândit la moarte prin ardere de viu pe un grătar, obiect care i-a devenit atribut iconografic. În zorii creștinismului, adepții săi credeau cu tărie în viața veșnică, în defavoarea celei pământești, efemere, și își permiteau astfel de gesturi de sfidare. Ca să-i fie onorat sacrificiul, la roma i s-au consacrat nu mai puțin de patruzeci de biserici, în virtutea statutului comparabil cu Sfinții Petru și Pavel, iar cultul i s-a răspândit în Spania și Franța unde îi sărbătorim praznicul la 10 august.

In interior, mi-a atras atenția un amvon octogonal cu capiteluri fin sculptate din secolul 13,

crucifixul pictat, altarul surmontat de un baldachin de piatră.

Lucrate cu finețe, stalurile din 1439 de lemn sculptat în stil gotic venețian se continuă cu o decorațiune murală în sacristie.

Bolta a fost realizată folosind pietre tăiate și îmbinate prin înclinare, astfel încât se susțin reciproc ca să poată suporta împreună greutatea structurii.

Exemplu arhitectural și de viață, acest stil reflectă o filosofie pe care oamenii au fost siliți de împrejurări să o aplice adesea.

Cu bună știință

Salamanca, 2022

Am pășit într-o instituție cu program de vizite turistice foarte restrâns, în Universitatea Pontificala iezuită, cu gândul la pățaniile liderului acestui ordin analizat și controversat, Sf.Ignațiu de Loyola, un personaj aventuros emanat de ținutul basc, sărbătorit de catolici în fiecare an la 31 iulie.

Am încercat să dau de urma gândurilor și a energiilor care l-au mânat în Salamanca, pentru că fondarea acestei instituții sub egida iezuită se datorează, fără dubii, șederii sale aici.

Vizita e obligatoriu ghidată, durează cam douăzeci de minute, biletul de intrare scump, ghida plictisită.

De la o prietenă spaniolă care a studiat în acest vechi centru universitar la o facultate de stat, aflu că universitatea iezuită este privată, foarte costisitoare și nu nepărat de calitate, ca majoritatea instituțiilor de învățământ private în Spania, mi s-a explicat.

Ca peste tot, contează drumul deschis de cunoștințe și mai puțin de cunoaștere.

Ignațiu a fost parașutat la Salamanca în 1527 venind de la Alcala de Henares ca urmare a unui conflict ideologic declanșat de nelămuriri legate de motivația aderenților săi, într-o perioadă în care cea mai mică neconcordanță cu normele teologice în vigoare era vânată de Inchiziție.

Cel care urma să devină Generalul ordinului, singurul ordin religios cu structură și exigențe militare, fusese supus unei anchete, la Alcala, pe trei motive, unul mai grav ca altul, de către autoritățile religioase locale.

Studentul predicator, grăbit să urce în ierahie, e acuzat de a-l susține pe Erasmus, e bănuit de practici iudaizante, cum ar fi respectarea Sabatului și, precedându-l pe Voltaire, ca să nu mai vorbim de secta bavareză la originea atâtor comploturi, învinuit de iluminism.

Iluminații erau în acea vreme credincioșii care începeau să-și pună întrebări despre temeinicia credinței, și, în lipsa unor răspunsuri din partea preoților din ce în ce mai inculți, mai înclinați spre comoditate și moravuri ușoare, să se îndepărteze de biserică.

Pe de altă parte, convertiții, noii creștini, evreii obligați să treacă la catolicism ca să nu fie expulzați sau și mai rău, își păstrau în secret credința, în ciuda unei adeziuni de formă. Nu toți, pentru că și în rândul catolicilor de frunte au ajuns evrei convertiți, însă prelații îi priveau cu suspiciune la început, așa că noii convertiți își practicau neo-creștinismul la oarecare distanță, ajungând, la un moment dat, pe aceeași lungime de undă cu iluminații.

Așa că, printre acești marginali dezorientați și doritori de schimbare, Ignațiu își găsește urmăritori deși nu avea o poziție oficială, fiindcă ordinul încă nu exista.

Susținând ideile de toleranță religioasă ale lui Erasmus, mai ales cu privire la evrei, Ignațiu e luat drept iluminat, solidar cu revoluția religioasă în formare, din ce în ce mai amenințătoare pentru forurile ecleziastice.

Din fericire, arhiepiscopul Spaniei, de Fonseca, era și el partizan al lui Erasmus și l-a trimis pe Ignațiu la Salamanca să-și continue studiile.

În ciuda recomandării, aici a fost rău primit, hărțuit și insultat, episod pe care-l voi invoca la vizitarea mănăstirii San Esteban.

Pentru Ignațiu, Salamanca reprezintă un punct de cotitură în destinul său, de fapt toate marile orașe în care a poposit au coincis cu viraje radicale, dar aici ipostaza lui de iluminat, de rătăcitor, de autodidact, de prezicător, de șef al unei găști de marginali, n-a inspirat încredere mediului excesiv de rigid și conservator.

Atunci când va fi obligat să-și susțină cauza, bietul provincial care se exprima în spaniolă cu accent basc și în latină cu accent spaniol, se trezește comentând spontan concepte sacre în anturajul său dubios, cu discipolii întâmplători care-l însoțesc pretutindeni, cu ținuta sa vestimentară ponosită, cu relațiile feminine discutabile.

La Salamanca, el cântărește cu luciditate posibilitatea de a adera la un ordin religios mai puțin corupt pe care să-l reformeze înainte de a fi el însuși pervertit.

Prea puțin realist, planul său, așa că, de ce nu și-ar întemeia propriul ordin de care să fie sigur că se angajează întru călăuzirea sufletelor rătăcite ?

Mult mai târziu, viitorul fondator al Companiei urma să fie sanctificat datorită Exercițiilor spirituale ce-i fuseseră dictate de Sus,

operă fundamentală presupusă înălțătoare pentru cel care aspira la o înțelegere superioară și, cu toate că edificiul universității care asigură continuitatea operei sale este impresionant, am rămas cu o impresie de opacitate inconfortabilă și neliniștitoare, incompatibilă atât cu religia, cât și cu învățământul.

Iar noi locului ne ținem

Evora, 2020, 2022

Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.

Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.

L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.

Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.

2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,

complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,

pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.

Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.

Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.

Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,

însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,

și nu numai atât.

Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.

Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,

construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Toate numele

De treci codrii de aramă

Domodossola, 2018

Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.

Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,

intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.

La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,

sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.

Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.

Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,

înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.

Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.

O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez

care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.

Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,

în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.

Liniștita arhitectură de munte,

cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,

privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.

Only the Brave

Sigüenza, 2020

O catedrală mult prea mare pentru un oraș atât de mic, de numai patru mii patru sute de locuitori, la ce bun ? mă întreb.

S-au strâns multe averi în Sigüenza din 1124 încoace, când francezul Bernard d’Agen, recucerind cetatea de la mauri, a pus temelia catedralei ridicată după un plan cistercian pe ruinele unui lăcaș vizigot sau mozarab și ispravită în 1495.

Succedându-i, cărturarii perindați pe scaunele episcopale au știut cum să-i convingă pe suverani să le acorde mărinimia lor, așa că au tocmit cei mai iscusiți meșteșteri și artizani ca să desăvârșească opera închinată Sfintei Marii, ocrotitoarea cetății.

A rezultat un amestec de stiluri obișnuit pentru această regiune a Spaniei, dar nemaivăzut pentru călătorul de aiurea.

Roman, gotic, mudejar, plateresc, renascentist și baroc alternează și fuzionează dintr-un spațiu al edificiului într-altul, fiecare element al vizitei mă încântă cu un stil diferit, revelat pe măsură ce parcurgem, pe neobservate, lunga timpului cărare.

Fațada îmi dă impresia unei fortărețe cu turnuri zimțate pe margini, cu metereze, dar rozeta și ferestrele în stil romanic cu vitralii medievale îi atenuează un pic severitatea.

Din Turnul Cocosului, înălțat în secolul 14, la origine un turn de observație militar, se trimiteau mesaje codificate spre a fi recepționale în deal, la castel.

În interiorul de optzeci de metri lungime și treizeci și unu lățime, liniile sobre și naosul central inspiră mai mult putere decât credință, poate datorită amețitoarei înălțimi a bolților sprijinite pe stâlpi masivi compuși, fiecare, din câte un mănunchi de douăzeci de coloane subțiri, care despart cele trei naosuri.

Sunt obișnuită cu biserici care au un singur altar, dar aici sunt cinci, unul mai semeț ca altul, toate consfințite în secolul 12, însă terminate de echipe succesive de meșteșugari pe durata mai multor generații.

Vastul interior găzduia în evul mediu dependințele monastice în care locuiau călugării a căror principală ocupație era copierea și traducerea de manuscrise vechi din arabă și ebraică în latină. În claustru e ascunsă cea mai veche capelă din catedrală, San Valero.

În capela Bunei-Vestiri sunt suprapuși, ca decor, pilaștri renascentiști, arabescuri și figuri geometrice mudejar segmentate de arcuri gotice, însă, spre deosebire de această împodobire opulentă, capela din deambulatoriu, chiar dacă deține propria ei sacristie, mai mică decât cea principală, adăpostește discret una dintre operele de artă cele mai valoroase,

un Christ de lemn denumit al Misericordiei din secolul 16. Știam că în toate așezămintele este amenajată doar o singură sacristie, aici sunt două, și tot două amvoane de alabastru, unul gotic, altul renascentist.

Toate catedralele din evul mediu erau orânduite sub protecția unui sfânt ale cărui relicve le și păstrau la loc de cinste.

De aceea, Bernard d’Agen le-a adus din Aquitainia pe cele ale martirei Wilgefortis din secolul 4, depuse într-un prețios mausoleu, măiastră împletire de arhitectură, sculptură și pictură, într-o urnă de argint protejată de un grilaj de fier în partea superioară a monumentului.

Aflăm mai multe despre Sfânta Wilgefortis în altarul conceput de Covarrubias din marmură galbenă și roșie, ca un retablu, având în nișa centrală panouri pictate relatând viața cuvioasei și a celor opt surori ale sale născute, conform legendei, în aceeași zi. La ea vin dintotdeauna să se roage femeile cu mariaj nefericit și care doresc să fie eliberate de povara căsătoriei.

Poarta de porfir din secolul 16 dă acces în claustrul din marmură multicoloră, în stil gotic, înconjurat de capele în stil plateresc.

Expoziția din sala capitulară prezintă cărți, manuscrise, tapiserii flamande din 1668 cu teme mitologice, dar ca să vedem toate comorile artistice trebuie să vizităm și muzeul de artă sacră deschis în altă aripă a catedralei.

Opera principală se găsește în Capela Doncel și a familiei sale, cumpărată de la o altă familie nobiliară pentru a amenaja sepulcrul lui Doncel, titlu însemnând un fel de paj-cavaler în slujba casei regale.

Monumentul a fost comandat de Isabella Catolica pentru tânărul demoazel favorit, căzut în bătălie în 1486.

Executat în alabastru, înfățișat sprijinit în cot, se pare că, la capitolul monumente funerare, este prima reprezentare a unui personaj masculin citind. Crucea Sfântului Iacob pe piept îi indică apartenența la ordinul lui Santiago, iar fața lui tristă și resemnată, privirea adâncită în lectura unei cărti lumești, pentru că, la cele religioase, poziția corpului este diferită, îl îndeamnă pe călător să-l privească într-o tăcere netulburată nici măcar de gânduri.

Despre o anume fericire

Narva, 2024

Atât de aproape de Rusia nu mai ajunsesem niciodată, dar am fost întotdeauna curioasă cum e să respiri aerul în care au creat capodopere Ceaikovski, Rahmaninov, Dostoievski, Cehov, Nikita Mihalkov, Andrei Koncealovsky, Pavel Lungin, toți zeii.

Un râu atât de îngust desparte două lumi. Frontiera dintre Estonia și Rusia e trasată la jumătatea râului Narva, pe al cărei mal răsăritean se înalță reduta ce străjuiește micul oraș Ivangorod, față-n față cu donjonul teuton al estonilor.

Din 1649 până în 1845, Ivangorod figura în toate documentele administrative drept o suburbie a orașului imperial Narva și, în 1780, cu tot cu Narva, a fost integrat în guvernoratul St.Petersburg.

Într-o petiție care a circulat în 1998, populația din Ivangorod a solicitat ca orașul să fie alipit Estoniei, însă, de atunci, s-au schimbat multe.

Ivangorod e situat într-o zonă frontalieră rusă și, ca să poata fi vizitat, e nevoie, pe lângă viză, de un permis specific de intrare. Instituția care-l emite se numește Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse și aprobă, în plus, ca administrator al frontierelor, toate vizele de intrare pe suprafața întregii Federații.

Costul unei vize rusești pe doi ani cu intrări multiple e patru sute optzeci de euro, la care se adaugă asigurarea. Permisul de frontieră e gratuit, însă obligatoriu chiar și pentru cetățenii ruși care locuiesc în alte regiuni și vin aici doar în vizită.

Așa-numita zona frontalieră este o fâșie de între cinci și zece kilometri de-a lungul granițelor exterioare, dar nu și între cele douăzeci și una de republici ale Federației între care se trece liber.

Până va veni vremea să completez formularele necesare obținerii sale, încerc să scrutez Ivangorod din toate perspectivele oferite de Narva.

Fortăreața a fost fondată în 1492 sub domnia lui Ivan al III-lea cel Mare, intemeietorul statului centralizat rus, primul suveran căruia i s-a atribuit titlul de Țar. Noi avem cu dânsul o legătură de rudenie prin alianță, pentru că fiul său, Ivan cel Tânăr, a fost căsătorit cu domnița Elena, una din fiicele lui Ștefan cel Mare.

Să nu ne mirăm că avem în fața ochilor o fortăreață atât de mare pentru un oraș de numai zece mii de locuitori cum ar fi la noi Târgu Cărbunești, Băbeni sau Eforie. Printre ctitoriile lui Ivan al III-le, să amintim și Kremlinul de la Moscova, definitoriu pentru imperiul său în formare, ale cărui înfăptuiri arhitecturale se defineau prin măreție.

Ivangorod este recunoscută drept prima citadelă din Rusia proiectată în formă dreptunghiulară, cu latura de patruzeci și unu de metri, cu zidurile înalte de paisprezece metri.

În interiorul său au fost construite treptat trei biserici și patru case negustorești, iar populația din acest perimetru, prin secolul 15, număra o sută douăzeci și unu de locuitori, majoritatea boieri scutiți de taxe.

Ivan al III-le a socotit că fortăreața îi va asigura accesul la Marea Baltică și, în același timp, îl va apăra de cavalerii teutoni care-și ridicaseră un donjon chiar pe vizavi. În urma nesfârșitelor încăierări, împăcări și alianțe din aceste ape tulburi, cetatea cade în stăpânirea suedezilor care vor guverna așezarea ce îngloba Narva și Ivangorod laolaltă vreme de o sută de ani.

Timp de o decadă, când Petru cel Mare a purces la recuperarea acestui ansamblu din mâinile suedezilor, fortăreața și împrejurimile au fost în stare continuă de asediu, dărâmate, reconstruite și amplificate astfel că i se dusese vestea, în anii 1700, drept una dintre cele mai solide structuri defensive din lume. Când gloria sa a atins apogeul, deținea mai multe linii de metereze și avea reputația de a fi de neînvins.

Odată cu timpurile moderne, rolul său militar se estompează. În 1918 iat-o cucerită cu ușurință de armata germană și transformată pentru doi ani, 1920-1921, în lagăr de prizonieri pe cale să fie repatriați.

Între 1920-1940, prima perioadă de independență estonă, a trecut la estoni care au împins granița cu Rusia la opt kilometri mai spre est apoi, în 40-41, rușii o preiau din nou, după care, în 1941-1944, o cuceresc nemții și o folosesc iarăși ca tabără de prizonieri. Finalmente, în 1945, a intrat în posesia Uniunii Sovietice care o repară și o transformă în muzeu cu secțiuni de arheologie, istorie militară, istoria regiunii, etnografie, pictură cu lucrările mai multor pictori ruși printre care seducătorul Ivan Bilibin, grafică, icoane, literatură în jurul lui Dostoievski care a locuit în apropiere.

Într-o aripă separată, o vastă expoziție permanentă prezintă colecția de machete a tuturor citadelelor de apărare din nord-vestul Rusiei cu armele specifice fiecărei perioade istorice în care au fost active. Unui tur complet i-aș fi dedicat patru-cinci ore.

Ivangorod trăiește din industria textilă, alimentară, forestieră și de producție de echipamente metalice. La marginea orașului, întrezărim o centrală hidroelectrică, despre care aflu că aparține Narvei, deși pe teritoriu rusesc, rămasă acolo de când erau laolaltă.

De funcționat, se pare că merge strună din moment ce la hotel caloriferul din baie dogorea și nu se putea închide, deși afară erau 27 de grade. M-am amuzat când am semnalat la recepție, iar fata mi-a răspuns cu un gest genuin tipic rusesc de resemnare că așa e în tot hotelul, n-ai ce-i face. Nu mai pusesem mâna de câteva ierni încoace pe un calorifer atât de fierbinte.

Doar râul Narva desparte cetatea de celălalt fort vecin dar rival care aparține Estoniei. Ivangorod e singura structură defensivă a Rusiei aflată atât de aproape, la numai o sută treizeci de metri, de fortificațiile unui alt stat.

Frontiera pe care o vedem azi, trasată după obținerea independenței, în 1991, a trezit animozități până în 2021, deși, în perioada pandemiei și a recentului conflict, hotarului natural impus de râul Narva i s-a recunoscut utilitatea.

Intrarea Estoniei în UE în 2004 a creat mari probleme comunității rusofone din Narva pentru că nu mai puteau trece așa ușor granița. De ambele părți, controlul s-a înăsprit, însă, pe plan turistic, Narva era luată cu asalt de turiștii ruși foarte numeroși în ciuda dificultăților de obținere a vizei Schengen, dat fiind că mica urbe era popasul nimerit între St.Petersburg la 159 kilometri și Tallinn la 218 kilometri.

Punctul pietonal de trecere este deschis 24/24 la ruși, însă la estonieni se închide pe timpul nopții. Tot la inițiativa estonilor, s-a interzis orice alt fel de trecere a hotarului în afara celei pietonale, pe o punte pe care zăream, la interval de câteva minute, câte o persoană trăgându-și valiza într-un sens sau în celălalt. Autobuzul își lasă pasagerii în parcarea din fața barierelor la Narva, ei se înșiruie la coadă, iar după trecere sunt preluați de un alt autobuz al aceleiași companii, Lux Express care îi așteaptă pe toți în Ivangorod.

În Europa sunt două puncte de trecere pietonală la granița cu Rusia, cel din Narva și unul în Finlanda, actualmente închis, cel mai mare fiind aici, nu doar din Europa, ci de pe întreaga frontieră rusă.

Intrarea în partea rusă se face printr-un coridor acoperit unde oamenii așteapta cu orele în picioare, înghesuiți la coadă minimum două ore într-o caldură sufocantă, fără scaune, toaletă și nici apă.

Când am luat trenul înapoi spre Tallinn, toți pasagerii am așteptat închiși în sala de așteptare, conform regulamentului de frontieră, până la urcarea în tren când impiegatul a descuiat ușa spre peron, deși nu mai circulă de doi ani trenuri spre Rusia.

Deși în cărți sau pe internet nu se recomandă prea multe obiective de interes turistic de vizitat în Narva, o singură zi n-a fost suficientă ca să pot savura pe-ndelete deliciul acestei vecinătăți pentru că fiecare pas, fiecare moment avea o încărcătură emoțională deosebită,

cum ar fi cel în care turiștii urcați în turnul meterezelor rusești au început să ne facă toți cu mâna celor de pe malul eston și am stat așa câteva minute vibrând de dorința ca aceste două fortărețe care compun ansamblul medieval să fie în viitor incluse laolaltă în UNESCO și să putem traversa puntea fără opreliști în ambele sensuri după placul inimii.

Cu cântec

Mechelen/Malines, 2022

Prima dată când am văzut sau am crezut eu că văd Malines (în franceză) sau Mechelen (în flamandă) făcusem autostopul de la Bruxelles și cetățeanul care ne-a luat, pe colega de cameră și pe mine, ne-a lăsat la o răscruce, iar noi a trebuit să mergem pe jos până la așezarea cea mai apropiată care s-a întâmplat să fie Mechelen, am intrat în primul bar, unde se aflau câțiva aflători în treabă, și am întrebat cu un aer firesc în ce oraș ne găsim ?

După momentul de consternare al interlocutorilor, am primit informația, ne-am bucurat că am ajuns într-un loc istoric și am pornit să explorăm ceea ce credeam noi că e centrul, fără internet, fără ghiduri de călătorie, doar cu mult entuziasm.

Ne îndreptam, de fapt, spre Amsterdam, iar stilul acesta de călătorie urma să mă marcheze pentru totdeauna, am rămas cu o senzație de stinghereală să cunosc dinainte cu precizie destinația, fără posibilitatea de a mă abate din drum.

Nici a doua oară nu pot să mă laud că am văzut urbea cum se cuvine, dar am făcut totuși un popas de pe-o zi pe alta.

Copleșitoarea istorie a cetății nu se lasă deslușită într-un sejur atât de scurt, pentru că personajele care-și au obârșia aici sau care și-au legat destinul de al acestei cetăți sunt memorabile.

La o primă împărțire a teritoriului flamand, în 870, așezarea creștinată de călugărul Rombaut în secolul 7 îi aparținea deja cu acte în regulă lui Carol Magnul, unificatorul Europei occidentale.

Sub Carol Temerarul, senioria a prosperat discret în liniștea catifelată ce definește Țările de Jos, iar Margareta de Austria, mătușa unui alt Carol la fel de ambițios, avea să joace cel mai important rol.

Ceea ce vedem astăzi datează de după isprăvile spaniolilor care, în 1572, când s-au năpustit spre nord cu pretențiile lor de expansiune, au jefuit orașul și au distrus tot ce se putea.

După căderea lui Napoleon, urbea este anexată regatului Țărilor de Jos și, de atunci, se vorbește doar flamanda, ușor diferită de neerlandeza vecinilor aflați la șaizeci de kilometri mai sus pe hartă.

Piața mare îmi evocă cele mai importante evenimente pe care le văd reflectate în actuala primărie, în fosta primărie astăzi poșta, în palatul Margaretei de Austria azi tribunal, în vechea hală de țesături cu mascota sa, un personaj chefliu care e azvârlit în sus pe un cearșaf.

Multe din instituțiile religioase s-au laicizat, bisericile au devenit hoteluri și mănăstirile teatre.

Pe chei, în vechiul port comercial, ancorau în Evul Mediu vapoare încărcate de cereale.

Mechelen deținea drept de exclusivitate asupra descărcării, depozitării și al desfacerii ovăzului în toată regiunea.

Vreme de trei zile pe an, întreaga cetate participă la acest eveniment internațional aducător de belșug, ca dovadă cele trei palate ale negustorilor împodobite cu basoreliefuri pline de tâlc,

Sfântul Iosif, Necuratul și Paradisul.

Tot aici se pripășise și piața de pește gonită din satul vecin pe motiv de mirosuri nedorite.

Dar să nu vorbim despre insalubritate într-o capitală a curățeniei, trăsătură definitorie căpătată în virtutea instalării, la periferie, a unei manufacturi regale specializată în curățarea vechilor tapiserii, ai cărei clienți sunt Luvrul, Prado și Metropolitan of NY, ca să nu mai pomenim rezidențele princiare.

Cea mai celebră familie pe care o cunosc în oraș e van Beethoven, bunicul compozitorului, Louis, era născut aici.

Avându-l pe Ludwig drept descendent, să ne mirăm că Mechelen a devenit o capitală mondială a notelor muzicale ?

Orașul face parte din obiectivul transnațional UNESCO al carillonului, al turnulețelor în(cântătoare), alături de alte treizeci și două localizate în Belgia.

Clopotnița catedralei, de la înălțimea de nouăzeci și șapte de metri, adăpostește două din cele șase cadriluri citadine, cu câte patruzeci și nouă de clopote fiecare, printre cele mai mari și grele din lume.

Faimoasa școala regală de carillon activează în Mechelen de peste o sută de ani.

Micile refrene care ne asezonează plimbările cu un strop de antren sunt produse de carillon sau cadril, un grup de patru clopote amenajat în vârful clopotniței,

acordate și acționate cu ajutorul unei claviaturi sau cu un mecanism de ceasornic, cunoscut încă din secolul 12, dar răspândit mai ales între secolele 16-18 în Franța și Țările de Jos.

La cadrilul tradițional cu acționare mecanică, cele patru clopote sunt manevrate de o singură persoană, iar aici, în Mechelen, el răsună de opt ori pe oră.

UNESCO a recunoscut unicitatea culturii cadrilului în Belgia și în nordul Franței în scopul protecției Patrimoniului cultural imaterial al omenirii.

Să ciulim urechea.