arhitectură – Pagina 3

La casă mare

Guimaraes, 2020

Cel mai reprezentativ oraș din nordul Portugaliei se bucură de un vast centru istoric introdus, datorită vechimii și stării de conservare, în patrimoniul mondial UNESCO.

Am început vizita cu un complex la marginea urbei, compus din trei edificii, castelul, Palatul Ducal, biserica San Miguel, o primă luare la cunoștință a acestui ținut nou pentru mine.

Am văzut pe dinăuntru doar Palatul Ducal, al cărui ctitor a fost Alfonso, primul duce de Braganza, copil din flori al regelui Joan Întâiul.

Braga, orașul din care se trăgea nobila familie, se află la doar douăzeci și cinci de kilometri, vom poposi și acolo.

Ducele Alfonso bătuse multe țări în misiuni diplomatice și năzuia să-și amenajeze o locuință cum văzuse că aveau cei de seama lui la Veneția și prin Franța, mai precis în regiunea Bourgogne, după cum ne dăm seama din aspectul exterior, isprăvit în 1433.

Arhitectura de inspirație burgundă se reflectă în acoperișul și aspectul neobișnuit, unic în Portugalia, al celor treizeci și nouă de coșuri de fum confecționate din cărămidă, necesare șemineelor care încălzeau în iernile medievale încăperi de o vastitate neobișnuită pentru această țărișoară.

La vremea ei, a fost una dintre cele mai somptuoase locuințe din Peninsula Iberică, alcătuită din patru corpuri flancate de turnuri masive la fiecare colț, închizând în interior o curte.

Admir tavanele din lemn de castan și de stejar din sălile de banchet împodobite cu tapiserii din secolele 16-18, flamande, de Aubusson și de Gobelains.

În toate încăperile, remarc covoare persane și mobile portugheze din lemn prețios, tablouri de maeștri olandezi și italieni.

Alfonso a dorit să-și zidească reședința princiară chiar în locul de obârșie, dominând de pe o colină centrul orașului, dar s-a prăpădit înainte de finalizarea interioarelor,

iar palatul a fost preluat și completat de frații lui care, și ei, au trecut prin mai multe căsnicii și cazne, astfel că n-au mai avut mijloace să-l isprăvească, darămite să-l întrețină.

Devenise o povară care, în lipsa-i de utilitate, revenea periodic ca zestre demoazelelor din familie, și, din mână-n mână, a căzut pe nesimțite în ruină pentru că toți proprietarii abia că apucau să locuiască în castel cinci-șase ani până când se întâmpla ceva și trecea aproape aleatoriu la alt stăpân până s-a stins linia.

Istoria a consemnat modul cât se poate de politic corect în care a început, prin anii 1610, demolarea construcției.

În vecinătate se aciuiaseră mici comunități de călugări și călugărițe, care căutau să-și consolideze propriile lăcașuri și să le dezvolte, pentru că, în acele vremuri, cererea de accesare în viața monahală era mai mare ca oferta.

Așadar, acești plini de bune intenții dezvoltatori imobiliari au solicitat autorizația mai-marilor locali să se aprovizioneze, din palatul nelocuit, cu materialele de care aveau nevoie pentru construcția propriilor anexe, piatră, lemn, ustensile, ce mai rămăsese și, pe drept cuvânt, nu folosea nimănui.

De pe urma lor, a dăinuit biserica San Miguel cu temelia din secolul 13, templu de o simplitate severă cu pereți de granit, de dimensiunea unei capele, socotit cu mare valoare simbolică.

Nu peste mult timp, cetățenii au luat exemplu și au purces la autoservirea cu tot ce se nimerea de trebuință pentru gospodăriile lor.

Cind au mai apărut și francezii, în secolul 19, puși pe invazii în pacifica Peninsulă Iberică, nu mai rămăsese aproape nimic, așa că soldățimea a descălecat și a transformat bietul palat în cazarmă și grajduri.

Abia în 1959 se va reinaugura cu mult fast, ca reședință oficială de stat, ne putem închipui ușor despre ce efort și cheltuială e vorba în finalizarea unui astfel de proiect.

Fiecare demnitar cu aripa lui, la ultimul etaj, atât președintele, cât și primul ministru aveau repartizat câte un apartament în care locuiau pe perioada mandatelor, rezervat acum doar pentru oaspeți străini.

Deși considerat drept locuință de către autorități, care au dorit să păstreze cu fidelitate specificul palatului, partea vizitabilă se prezintă doar ca un foarte onorabil muzeu.

Mă întreb, după atâtea acțiuni devastatoare, câte dintre obiecte s-au mai putut salva în virtutea bunei-credințe a oamenilor?

Istoricii susțin că tapiseriile și porțelanurile, mai ușor de transportat, sunt originale și recondiționate minuțios.

Castelul medieval al orașului se află, protector, lângă palat, cu donjonul semeț din secolul 10, construit la cererea unei contese extravagante ca să apere așezarea. O măsură de precauție în plus care acum sporește farmecul peisajului.

Banca de rezerve

Paris, 2022

O fascinată incursiune în lumea bancară de acum o sută de ani ni se deschide printr-o intrare demnă de un cazinou din Las Vegas,

într-o instituție centenară cât se poate de onorabilă, Banque de France.

Comorile păstrate aici nu mai sunt de ordin financiar, doar artistic și istoric, însă informațiile explicative sunt cât se poate de actuale.

Creatorii au plăsmuit o scenografie dinamică datorită căreia, dintr-o încăpere într-alta, constat puterea euforizantă a banilor și aflu despre lumea din spatele ușilor închise.

Palatul reprezintă o locuință familiala transformată în sucursală a băncii naționale a Franței, actualmente Citeco, muzeu cu profil financiar-economic inaugurat în 2019, care oferă multiple servicii organizatorice auxiliare, exploatându-și eficient și convingător calitățile, conform profilului.

Moștenitorul unei vechi familii de bancheri din Grenoble, Emile Gaillard, se stabilește în anii 1880 la Paris pentru o mai bună vizibilitate a afacerilor, ca să fie mai aproape de principalii clienți a căror avere o administra, printre care și emblematicul conte de Chambord.

Printre oportunitățile de afaceri ale momentului în capitală, cea mai profitabilă era participarea la construcția căilor ferate franceze, pe care Dl.Gaillard a finanțat-o parțial.

Proiectul pentru locuința sa pariziană i-a fost încredințat arhitectului Jules Février și, finalizată în 1882, a câștigat medalia de aur la expoziția universală din 1889.

Deoarece proprietarul era pasionat de arta Renașterii și deținea o colecție respectabilă destinată decorării acestui mic palat, arhitectul a folosit ca model castelele din aceeași perioadă de pe valea Loarei, Blois și Gien.

La inaugurare, Emile și soția au organizat un bal mascat pentru două mii de persoane și, cum era previzibil, proprietarul i-a întâmpinat pe oaspeți costumat în Henric al doilea.

Să luăm aminte la decorațiunile pe care le-au admirat miile de invitați de lungul vremii la toate acele sindrofii.

În 1902, edificiul a fost vândut băncii Credit Lyonnais. În 1919, a trecut în proprietatea băncii Naționale a Franței care, o sută de ani mai târziu, a inaugurat muzeul Citeco.

Până în 2006, clădirea a funcționat ca sucursală a bancii, și, din fericire, toate decorațiunile au dăinuit.

Predominant pe teme religioase, surpriza primei impresii s-a modificat, în chip spectaculos, din cazinou în catedrală.

Circuitul vizitei permite accesul în toate încăperile, private, publice, secrete, pasaje de trecere.

Multre dintre ele au fost modificate pentru a li se da o altă întrebuințare, după necesități.

Holul publicului și sala casetelor de valori reprezintă extensiile realizate de banca națională după achiziție.

Holul a fost amenajat în curtea interioară dintre cele trei laturi ale imobilului și îmbină arhitectura neo-gotică și art deco.

Sculpturile de pe uși înfățișează femei dezinvolt drapate, înlănțuiri de plante, delfini și dragoni.

Destinația încăperilor s-a schimbat dramatic între timp, cum ar fi salonul ce servea la început seratelor familiale, apoi recepțiilor restrânse, preschimbat în sală de primire a clienților cu ghișee art deco în anii 20, care s-a preschimbat ulterior în birou, apoi în sală de ședințe.

Șemineul monumental cu lei înaripați, ornamentat cu arabescuri și vegetație e operă venețiană din secolul 15. Un alt salonaș, mult mai intim, era decorat cu tapet din piele de Cordoba aurită și cu tablouri. Mi se pare un miracol să avem acces în astfel de locuri.

Marele hol de recepții oficiale, numit și sala de bal, adăpostea colecțiile de artă medievală ale proprietarului. Sala evocă tipicul serbărilor renascentiste cu tribună prevăzută pentru menestreli.

Șemineul din secolul 15 este decorat cu aceleași femei înlăcrimate ca pe mormântul ducilor de Bourgogne la Dijon, fapt pe care-l consider extravagant și nu știu dacă, judecând în stilul meu oriental, e de bun augur.

Balustrada e susținută de personaje fanteziste care stau pe vine.

Nu mai fusesem niciodată într-o casa de bancher din istoria recentă, nu știu dacă la noi există ceva comparabil.

Din incursiunea în palatul său, am rămas cu o foarte clară percepție a prezenței banilor, prin calitatea și valorizarea patrimoniului renovat datorită unei investiții amețitoare, dându-le dreptate francezilor care susțin cu înțelepciune că ,,Qui dit que le bonheur ne s’achète pas ne sait pas les bonnes adresses’’. Muzeul Citeco este una dintre ele, pentru entuziasmul dobândit pe care-l vom putea valorifica în inspirație.

Mintea la contribuție

Eindhoven, 2024

August e luna universităților deschise călătorilor curioși, astfel că mă strecor ca să explorez nestingherită TU Eindhoven, una dintre cele mai noi instituții academice din Olanda, țară reputată mai ales pentru cele vechi.

Am aflat că, aici, cei peste paisprezece mii de studenți se specializează în inginerie, tehnologii, științe aplicate.

Am vizitat numai două clădiri, legate între ele printr-o pasarelă,

mi-ar fi trebuit foarte mult timp să intru în toate locațiile răspândite într-un campus tehnologic gigantic,

în care alternau părculețe, canale, pajiști, parcări pentru biciclete, copaci venerabili, tufișuri amenajate artistic, ronduri de flori, amfiteatre vegetale, agore.

Prima instituție de învățământ superior din Brabant a fost înființată în 1956 ca urmare a dezvoltării întreprinderii Philips, cu sediul tot în Eindhoven.

Un număr mare de cadre, din cele trei mii cinci sute câte numără TU în prezent, au trecut prin Philips, dovadă a unei conexiuni inextricabile. În World University Rankings, TU/e ocupă anul acesta locul 185,

o urcare spectaculoasă comparativ cu ultimii ani, îmi place să cred că și datorită profesorilor români care predau acolo fizica și matematica, în contextul în care Sorbona e pe locul 76, Erasmus din Rotterdam pe 107, Bologna pe 146, iar prima universitate românească inclusă în clasament e cea de studii economice din București pe locul 801.

În majoritatea destinațiilor în care ajung, mă străduiesc să vizitez și universități, dar nu peste tot e permisă, oricând, intrarea. Am văzut multe dintre cele reprezentative, însă Universitatea din Eindhoven, cu vibrațiile ei energizante, m-a fascinat de la primul pas.

Găzduită de un oraș considerat, datorită Academiei de design, una dintre capitalele acestei discipline, universitatea se înfățișează atât ca un spațiu dedicat cunoașterii și cercetării, cât și ca un spațiu de întâlnire și fuziune, cu însușirile unui teren de afaceri.

Singura nemulțumire a fost ca nu mi-am luat la timp măsurile necesare vizitării faimosului său laborator, socotit cel mai performant din Olanda, unde se intră cu o autorizație specială care trebuia solicitata dinainte.

De mai mulți ani, universitatea constituie principalul furnizor de specialiști pentru ASML, Philips, DAF Camioane, și alte întreprinderi mai de nișă.

Percepția unui loc e determinată de calitatea oamenilor întâlniți, de ospitalitatea lor și de disponibilitatea de a-mi comunica tot ce mi-ar putea face sejurul cât mai plăcut.

La TU/e, m-am simțit cu adevărat binevenită, iar gazdele, persoane foarte diferite, cunoscute la fața locului, m-au inspirat și mi-au trezit gânduri și idei entuziaste: o frumoasă profesoară rusoaică aproape de vârsta pensionării și colaboratoarea ei, o fiziciană româncă maratonistă și pictoriță ocazională, călătoare pe mapamond, o tânără asistentă toscană practicantă de canoe pe numeroasele canale oferite de peisajele bruegeliene și de motociclism, un profesor moldovan de lângă Chișinău care, întocmai unui poet, se retrăgea adeseori într-un sat izolat din marginea Olandei, într-o cămăruță în gazdă la o familie de pensionari, doar ca să scrie, nu-i așa că sună eminescian ? M-au fermecat cu poveștile din viața lor.

Deși nu era forfota caracteristică sezonului plin universitar, am apreciat mediul cosmopolit, cu studenții în majoritate asiatici, chinezi în special, mi s-a spus,

dar și sud-americani, turci și iranieni, am intersectat babilonic, ca într-un aeroport, toate limbile posibile,

iar după comportamentul și zâmbetul lor mi-am dat seama că sunt fericiți acolo. Mi-a plăcut și stilul lor de îmbrăcăminte, se armoniza cu ambianța.

Toate secțiunile, incluse într-un volum generos cu vedere la natură sau la peisajul citadin,

conțin galerii de artă, biblioteci, saloane elegante de ședințe, spații apetisante de luat masa,

de servit o cafea sau un ceai care am constatat că sunt de calitate, locșoare izolate de stat cu discreție la o șuetă, amenajate cu mobilier de creație, cabine pentru teleconferințe.

Cafenele și restaurante, dintre care unul gastronomic, disponibile și publicului din afară, au toate clădirile, însă eu am preferat să profit de cât mai multe dintre numeroasele spații conviviale,

unul mai atrăgător ca altul, astfel că am servit o cafea și o napolitană tot probând confortul diverselor fotolii și canapele.

Am traversat și o reminiscență din localul vechi, de origine, inserție binevenită în ansamblul de stil contemporan.

Pe durata, insuficientă, de vreo două ore și jumătate a vizitei, grăbită să fac poze peste tot, m-am lăsat purtată de o constantă surprindere și admirație, și am realizat o deconectare absolută care m-a împiedicat să percep trecerea timpului.

Am întrebat, luată de val, despre posibilitatea de a-mi completa studiile acolo, în ciuda formației mele filologice care, la prima vedere, nu s-ar potrivi cu secțiunile universității tehnice.

Informația primită m-a entuziasmat foarte mult, deoarece porțile sunt deschise oricărui doritor, indiferent de studiile pe care le are la bază, iar taxele par accesibile.

După un curs pregătitor la alegere dintr-o multitudine de opțiuni, m-aș putea înscrie la specialități chiar complementare filologiei, cu aplicabilitate concretă, lămurire care mi-a dat elan, ca deschiderea unei etape noi, într-o lume plină de energii nebănuite, despre a cărei existență ești fericit că ai aflat.

Call Me by Your Name

Safranbolu, 2022

Pe calea de legătură dintre centrul Anatoliei și țărmul Mării Negre, cetatea safranului se găsea totodată și în drumul cuceritorilor de profesie perși, romani, bizantini care au ocupat-o pe rând.

Abia în 1392 devine otomană, intrând într-o eră de mare prosperitate datorită aromei sale vestite.

Considerat drept condimentul cel mai vechi din lume, dar și cel mai scump, cu un preț ce poate atinge patruzeci de mii de euro pentru un kilogram, safranul se bucură de un veritabil cult în regiune.

Prețul se explică prin migala recoltei, spun negustorii, pentru un gram de safran, e nevoie de două sute de flori culese manual, dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui.

Din belșugul revărsat, s-a înfiripat numele orașului.

Vracii au semnalat și promovat produsul prima dată în Mesopotamia, în secolul 7 î.Hr., în calitate de leac pentru aproape nouăzeci de afecțiuni. Mai târziu, chinezii îi vor descoperi și mai multe virtuți.

Dar și grecii își dispută întâietatea de a fi luat știință de plăntuța miraculoasă care, cel mai probabil, exista deja pe mai multe arii din zona mediteraneană și din semiluna fertilă.

Comerțul cu safran atinge apogeul în secolul 18, când se înregistra un intens pelerinaj comercial dinspre Europa și Asia.

Și azi, safranul se folosește în industria farmaceutică, a produselor cosmetice și în artizanatul coloristic.

Orientalii au fost dintotdeauna invidiați pentru secretele păzite cu strășnicie privind elixirele pe bază de plante, folosite în magie și în derivatele ei spirituale.

Modalitățile străvechi de prelucrare a unor plante specifice au atras expediții nesfârșite de apuseni sub pretextul cruciadelor și al altor inițiative politic corecte. Reputația lor se clădise pe speculațiile în jurul efectelor obținute din aceste plante rare.

Dintotdeauna fuseseră recunoscute virtuțile medicinale ale safranului, printre care se evidențiază efectul benefic asupra digestiei, echilibrarea colesterolului, sănătatea ochilor, efectul antioxidant făuritor de legende asupra menținerii tinereții. Încă și azi este considerat cel mai puternic antidepresiv natural.

Însă acțiunile asupra echilibrului moral sunt la fel de importante, prin conotația mistică, purtătoare a iluminării divine, temă importantă în Islam, astfel că safranului i s-a atribuit un rol național de apărare a națiunii turce și protector al identității culturale.

Dintre țările care împărtășesc religia musulmană, toate sunt cultivatoare de safran, pe o fâșie geografică întinsă din Maroc până în India și China.

Cel mai mare producător este Iranul, iar turcii, cum e și firesc, îl consideră pe al lor de calitate superioară.

Nu doar musulmanii îi revendică sacralitatea, ci și buddhiștii și hindușii, care, datorită culorii sale înflacărate îl asimilează focului. În Upanișade am citit de curând că safranul era socotit purificator.

Tot ca o extinsă conotație mistică, mi-am reamintit de robele de o culoare vișiniu-cărămizie pe care le-am remarcat în Thailanda la călugării buddhiști și m-am întrebat atunci de ce nu purtau portocaliu, cum știam că era tradiția standard.

Până acum, nu acordasem importanță safranului și nu-l considerasem indispensabil la bucătărie, singurul domeniu unde m-aș pricepe să-l folosesc.

Însă am cumpărat un flacon și uneori adaug câteva firișoare în ceai verde sau cafea, deși localnicii îl recomandă în special în prepararea de sosuri.

Romanii îl puneau în vin, dar, la popoarele musulmane, opțiunea aceasta nu a existat. Romanii și mai bogați, cărora le veneau din partea asiatică a imperiului cantități industriale de safran, îl puneau în apă când se îmbăiau.

Capitala turcă a safranului s-a întâmplat să fie și primul oraș vizitat într-o călătorie de o lună, iar influența pe care a avut-o, ca impresie inițiatoare, a fost decisivă în aprecierea calităților păstrătoare de tradiții.

Pe măsură ce am parcurs Turcia, mi-am dat seama că modernizarea sau europenizarea parcă nu-i stă bine, nu-i stă-n fire. Nouă, călătorilor, ne place Turcia așa cum o știm din cărti și istorie, iar aici am găsit-o după cum îmi doream.

Așa că am explorat cu nesaț Safranbolu, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO datorită conservării excepționale a peisajului arhitectural.

Timpul s-a oprit în secolul 18 pentru conacele otomane care, semețe, rezistă sprijinindu-se parcă unele pe altele pe versantul dealului, sau în varianta mai gospodărească, înghesuite pe străduțe pietruite.

Nu mai văzusem o atât de mare concentrație de case vechi tradiționale, cu arhitectură rafinată, bine întreținute, desăvârșit renovate.

Cele mai frumoase erau convertite în hoteluri, pensiuni, restaurante și muzee.

Am identificat în plimbare trei cartiere: centrul nou, cu instituții și principala stație de autobuze,

mahalaua și zona istorică, diferite, cu un farmec particular.

Sfindând atât de multe răsturnări de situatii politice, un vast program de renovare însuflețește orașul începând din 1975, datorită căruia azi putem admira o sută douăzeci și cinci de conace reabilitate.

În zona comercială a centrului istoric, se înșiruie prăvălii, bazarul, podulețe de piatră peste subțiratice pârâuri, cișmele la toate colțurile.

Multe conace au rămas încă părăsite pentru că, după primul război mondial, din cauza schimbului de populații din 1923, un sfert din populația sa, cea de origine greacă, a părăsit pentru totdeauna orașul ducând cu ea o parte din obiceiuri, iar azi, cei care nu-și găsesc de lucru în turism migrează spre Istanbul.

Tihna provincială ne-a rămas nouă, călătorilor și, în deplin acord cu specificul condimentului al cărui nume îl poartă, m-am lăsat vrăjită de rafinamentul rar, prețios, al oamenilor și al savorilor.

Din fire

Maglie, 2019

În sudul Italiei, caut influențele bizantine care-mi dăruiesc acel sentiment de familiaritate inconfundabil de înrudit cu spațiul oriental. Mă simt acasă, iar privirea mea recunoaște ca un răsfăț tot ce-mi creează confortul sufletesc necesar unei mici evadări.

În partea locului, s-au găsit urmele arheologice din cea de-a doua colonizare bizantină din secolele 9-10, dar, mult mai târziu, orașul a devenit faimos în opinia publică fiind locul de baștină al lui Aldo Moro, prim-ministrul Italiei răpit și asasinat de brigăzile roșii în 1978.

Biserici și palate nobiliare reflectă influențele artistice ale regiunii dominate de curentul baroc.

Ca omagiu al credincioșilor, în piața principală admir coloana Madonnei delle Grazie, în fața bisericii cu același nume din 1624, semn că orașul a fost binecuvântat cu alese virtuți.

Intru prin elegantul portic baroc, nu înainte de a admira coloanele grațios răsucite după moda lansată de artizanii din Lecce, însă, aici, altarul și monumentele interioare au fost executate de artiștii locali, la fel de pricepuți.

Tot ei au lucrat și în mănăstirea franciscană din vecinătate, un complex gigantic, semn ca Sfântul Francisc se bucura, pretutindeni în Italia, de aceeași venerație, și mulți tineri din regiune își îndreptau vocația spre calea religiei.

Și, pentru că prelații și aristocrații făceau parte din aceleași cercuri, am recunoscut ușor cel mai impozant și mai onorabil edificiu al orașului, Palatul Capece,

astăzi Gimnaziul Francesca Capece, binefăcătoarea locală datorită căreia orașul beneficiază, din 1899, de un liceu monumental, cel mai însemnat din regiune. Centrul orașului a aparținut odinioară în întregime acestei familii nobiliare.

În istoria citadină, bunul gust ocupă rolul principal, că e vorba despre arhitectură, gastronomie sau obiecte decorative.

Din fire s-a întrupat reputația solidă a Magliei, cunoscută drept capitala firelor meșteșugit croșetate. Arta mileului din macrame s-a dezvoltat în mica așezare mai ales în secolul 18, iar acum e practicată la nivel restrâns doar de doamne în vârstă și aplicată mai puțin ca decorațiuni casnice și mai mult în modă.

Sofisticatul macrameu, admirabilă inutilitate, s-a însăilat și s-a insinuat în societate ca un fel de replică feminină a barocului arhitectural.

Ceea ce bărbații făureau cu măreție și exuberanță în afară, femeile pregăteau cu migală în interiorul răcoros al cămăruțelor, la adăpost de soarele arzător al sudului italian.

În vremurile de glorie ale macrameului, atelierele locale rivalizau între ele, acum mașinăriile de tricotat rezolvă orice comandă chiar și în câteva minute. Nu la fel se întâmplă și cu deliciile culinare, între care ciocolata ocupă un rol important, pentru că oricine-și dă seama cu ușurință, testându-le, că specialitățile din toate cofetăriile din centru sunt de casă. Mare.

Toată lumea recunoască-i

Merida, 2020

Imperiul n-a căzut, e mai vrednic de laudă ca oricând, așa cum îl percep, fărâmițat în cele trei mii de obiecte expuse, din cele cincizeci de mii aflate în depozitele muzeului de arheologie din Merida, foarte multe introduse recent în colecții.

Cantitatea impresionantă de lucrări de calitate amenajate cu pricepere a contribuit, alături de întreaga moștenire romană din centrul vechi, la intrarea orașului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Spre deosebire de alte zone arheologice din lume, specificul Meridei constă în diferența mică de nivel între solul antic și cel actual, de mai puțin de cinci metri, comparativ cu Roma, de zece metri și, prin urmare, în ultimii ani, odată cu modernizarea orașului și introducerea fibrei optice, muncitorii dădeau la tot pasul peste vestigii.

La apogeul său, în secolul 2, capitala Lusitaniei, asigura traiul a patruzeci de mii de cetățeni, printre care mulți migranți din Asia Mică.

Bogăția metropolei ne copleșește prin toate reprezentările naturii, cu frunzișul de plante mediteraneene, laurii, opulentele ghirlande din care vegetația se răvarsă, imagine a puterii nestăvilite a Imperiului.

Un simbol al cărui înțeles m-a pus pe gânduri se leagă de un ornament des întâlnit în patrimoniul antichității, răspândit la greci și romani. Pentru lumea de azi, svastica este o reprezentare nefericită, însă romanii preluaseră din sanscrită sensul ei, în traducere stare de bine și noroc, dar n-am aflat cum s-a ajuns la o atât de radicală transformare a semnificației.

Augustus se bucură de o considerație specială în Spania, dovadă numele explicit al localității unde am poposit, Augusta Emerita, emeriții fiind soldații care urmau să intre în civilie în noua urbe începând cu anul 25 î.Hr.

Restaurator al religiei naționale și al sacerdoțiilor, preot el însuși, învingător al dușmanilor Romei, promotor al păcii, apărea ca un salvator aproape divin, calitate deloc originală și nici surprinzătoare.

Toate personajele de epopei, povestiri mitice, întemeietori și căpetenii de cetăți, binefăcători și legislatori, soldați distinși prin vitejie, filosofi, trec obligatoriu printr-un proces de eroificare și divinizare.

În Orient, Augustus interzisese inscripțiile onorifice consacrate guvernatorilor, nu e greu să ghicim motivul, și autoriza doar edificarea templelor dedicate Romei.

În consecință, în depărtările morganatice, figura lui era socotită divină și onorată în dedicații, decrete, temple, în metropole și orașe noi.

Augustus nu a acceptat, în timpul vieții, la Roma, decât foarte puține fieste închinate cultului personal, doar celebrarea consacrării ca împărat, sărbătoarea în cinstea Fortunei sale, Augustalia, sărbătorirea lunii august și sacrificiul pentru Geniusul său. Strictul necesar.

Roma devenise suprasaturată de statui, ale celor dispăruți și ale celor în viață. Toți cei care ocupaseră o funcție publică, înaltă sau modestă, vor să dobândească sub ochii lor mărturia materială și durabilă a mandatului, cu atât mai bine dacă și le pot plăti, ca să ia notă de efectul produs asupra contemporanilor.

Citisem în lucrări de specialitate despre marea deosebire, deloc surprinzătoare, între creațiile artiștilor oficiali și ale celor din afara sistemului.

Observ monotonia, imobilitatea, ghicesc plictiseala din tehnica oficială, presupus cenzurată.

Spiritul se depărtează de suflet și nu urmărește decât glorificarea postumă, abstractă, a personajelor, generată de prejudecata sau cultul momentului.

Personaje blocate în atitudini oratorice sau marțiale după un tipar instituționalizat, accesorizate uneori de papirusuri înfășurate, toge desfășurate, tridente, cornuri ale abundenței, ocupau toate locurile publice disponibile, forumuri, răscruci, sanctuare.

Ținuta vestimentară se supune standardelor, generalul în cuirasă, oratorul în togă, tribunul, chestorul, consulul, senatorul drapați în pânzeturi care odinioară se deosebeau prin desene și culori.

Corpurile lor sunt identice, mulți și-au pierdut capul, iar cei care-l au încă pe umeri nu ne pot garanta că este ar lor. Pentru a recunoaște un personaj, e nevoie să-i scrutăm trăsăturile, fiindcă numai fața răspunde exigențelor autenticității, executată la comandă pentru cel care plătește.

Bogat sau sărac, funcționar sau nobil, erau marcate cu aceeași acuratețe. Cioplitorul e sârguincios și onest, aspirația lui e ca portretul să semene, știind că grija pentru exactitate va fi răsplătită și, spre meritul lor, nu detectez nici o tentativă de lingușire ori de ironie.

Documentele sculptate în marmură depun mărturie de conducătorii Romei în aceeași măsură ca și de aventurierii din provinciile îndepărtate, conturând conștiincios caractere greoaie, fine, pătrățoase, ascuțite, visătoare, disprețuitoare, dar fidele modelului.

Doar atunci artistul se achită în mod loial, în condițiile în care toți artiștii dețineau în atelierele lor un fond bogat de statui executate dinainte. În portretele romane, nu e loc de fantezie, aproape credem că sculptorii erau banali industriași guvernând o armată de ucenici. Îmi atrage atenția statuia unei femei puternice, grave, masivă ca o cetate, care inspiră garanția protecției căminului său.

Lipsită de sentiment și de orice slăbiciune, întrezăresc, în atitudinea ei impozantă, imaginea Romei însăsi, dominația sa asupra universului. Deși lipsite de drepturi legale, unele femei, mai cu seamă soțiile sau aparținătoarele cuiva sus-pus, își exercitau pe cât posibil influența în viața politică.

Cele din mediul modest, se zbăteau și ele cum puteau pentru bruma de drepturi cuvenite. În 195 î.Hr., la Roma, gospodinele au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva Lex Oppia, care condiționa veșmintele și bijuteriile purtate în public.

Doar zeițele beneficiau de drepturi depline, de bunăvoința lor depindeau uneori puterea și inspirația imperială. Să le aducem ofranda unui gând recunoscător pentru această plimbare estetică, înnobilată de lectura semnificațiilor și rodnicia comparațiilor.

Un surâs în primăvară

Talinn, 2024

Povestea povestită nu e povestea adevărată, însă eu am preferat varianta imaginară, străveche, pentru această întâlnire neașteptată cu un personaj drag din mitologia slavă, Rusalka.

Versiunea reală a subiectului acestui monument se referă la un tragic naufragiu din 1893, așa cum s-au întâmplat multe în acest mare oraș portuar, iar Memorialul a fost ridicat în amintirea celor pieriți.

Prima statuie din Estonia realizată de un sculptor local, inaugurată în 1902, a devenit simbolul celei mai populare plaje din Talinn, în ciuda indiciilor că apa nu e curată din cauza apropierii vapoarelor.

Promenada nouă, de câțiva kilometri, care leagă cele două parcuri muzeale ale capitalei, se bucură la sfârșit de mai de mireasma florilor de liliac plantat din belșug în părculețul care o înconjoară pe zâna apelor transformată într-un fel de spirit protector, în calitatea ei de ondină, nimfă, duh al apelor, câmpiilor și pădurilor, atât de potrivită cu natura Estoniei.

În jurul meu, prezența linistită a unor doamne elegante, cu pălăriuțe de soare, se asortează cu povestea din care au izvorât opera lui Dvorak din 1901, piesa de teatru din 1837 de Aleksandr Pușkin, scurt-metrajul din Rusia Imperială realizat de Vasili Goncharov în 1910.

Legenda spune că fiica unui morar, Natașa, trăită toata viața pe malul Niprului, se îndrăgostește de un cneaz care venea adeseori să se scalde în apropiere, nesocotind povețele tatălui ei care nu vede cu ochi buni mica lor aventură.

Fata nu-l ascultă și inevitabilul se produce, cneazul o anunță că trebuie să se despartă la dorința părinților lui care-l sortiseră unui mariaj aranjat. Îi lasă Natașei o diademă, un colan de nestemate, iar morarului o pungă cu galbeni.

Cneazul nu se lasă înduplecat nici măcar când fata îi mărturisește că este însărcinată, dar îi promite că va reveni să vadă copilul. Deznădăjduită, Natașa se aruncă în Nipru.

La nunta cneazului, vocea ei răzbate, fantasmatic, din străfundurile apei și va tulbura fericirea mirelui și antrenul alaiului. După doisprezece ani, cneazul revine pe malul fluviului, singur, disperat că nu are urmași, și dă peste bătrânul morar în zdrențe care-și pierduse mințile, îngrijit, după micile-i puteri, de nepoțica lui.

Prin ea, Rusalcele au purces a transmite pe pământ o vrajă de nedezlegat din împărăția apelor, iar prințul va rămâne pentru totdeauna tânjind după o iubire imposibilă.

Ascult adeseori opera lui Dvorak care se petrece nu chiar aici, la Talinn, dar pe undeva pe-aproape, în lumea noastră slavă, și are ca punct de plecare povestea lui Hans Christian Andersen, Mica sirenă.

Și ea se îndrăgostește, zâna apei, și aspiră să fie ca prințul, să devină altceva, atunci când își dă seama de marginile condiției sale. Dorință de neîmplinit, tragică, filosofică și atemporală.

Muzică de drum:

Heaven is a Place on Earth

Armenia, 2024

La armeni, sentimentul religios iese din tiparul rutinei sau al obligației, credincioșii îl trăiesc cu o seriozitate binevoitoare, tolerantă, ospitalieră și înțelegătoare, lipsită de gravitatea pe care mă așteptam să o deslușesc la un popor care a trecut prin atât de multe.

Am încercat să mă strecor în sufletul lor și mi-a plăcut ceea ce am întrezărit într-un răstimp atât de scurt, de numai cinci zile, hoinărind pe coclauri între sihăstrii și pe bulevardele elegante ale capitalei. Cât de interesanți sau diferiți sunt oamenii din prima țară unde Creștinismul a fost adoptat ca religie de stat, în anul 314 ?

Armenii subliniază acest eveniment și îl consideră, cu smerenie, drept cel mai important din istoria lor. În fiecare dintre monumentele vizitate, am aflat lucruri importante despre ei și despre mine.

1.Khor Virap

Muntele Ararat, în fața căruia armenii se închină, străjuiește mănăstirea de la o distanță de numai treizeci și trei de kilometri. Doar porumbeii, simbol al libertății îngrădite,

au rămas principalii ocupanți ai locului unde, între secolele 3 și 4, regele Trdat 3 l-a ținut închis pe Sf. Grigorie Luminătorul vreme de doisprezece ani într-o groapă cu șerpi. După ce a fost eliberat, Sf.Grigorie a devenit primul episcop al Armeniei, iar temnița sa primește azi pelerinii care vin să se reculeagă.

2.Noravank

La doar câțiva kilometri de granița cu Nakhichevan, enclava azeră lipită de Turcia și Iran, pe serpentine săpate de-a lungul unui defileu spectaculos, ajung într-unul dintre cele mai îndrăgite locuri de pelerinaj din Armenia.

Aici, localnicii obișnuiesc să participe în familie la slujba duminicală. Complexul e compus din mai multe biserici și capele răsfirate pe toată poienița versantului, iar cea mai veche parte datează din secolele 9-10.

În acest spațiu inițiatic, am perceput religia ca pe o trăire permisivă și dezinvoltă și am început să-i cunosc pe armeni.

3.Sanahin,

primul sit armean introdus în patrimoniul mondial UNESCO, se înfățișează privirii cel mai frumos pe ploaie.

De îndată ce razele au străpuns norii, culoarea învechită de timp nu s-a mai potrivit cu exuberanța solară. Goliciunea copacilor, frunzișul rar, coloritul nuanțat al toamnei îngăduie arhitecturii să-și celebreze plenitudinea-i misterioasă.

4.Haghpat

a intrat în UNESCO odată cu Sanahin, dar se deosebesc ca situare și amenajare. Mai multe lăcașuri construite începând cu anul 900 sunt raspândite pe o largă suprafață.

De la bogate basoreliefuri și sculpturi, în galerii, între săli ample, avem timp să alternăm sentimentul cucernic în fața istoriei

cu admirația panoramei cuprinzătoare a mediului rural armenesc. În spațiul generos, deși aglomerat, călătorul se poate bucura de intimitatea aprofundării oricarui detaliu.

5.Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani

Ploaia călduță de octombrie înveșmântează parcul pustiu cu o delicată strălucire. Complexul, compus din două biserici apropiate, ilustrează perfect complicitatea întru credință al celor două inițiatoare consemnate de istorie.

Sf.Ripsimia, o călugăriță de la Roma, s-a refugiat în Armenia ca să scape de prigoana creștinilor, iar biserica actuală a fost ridicată pe mausoleul sfintei din 375.

Alături, biserica Sfintei Gaiani, stareța mănăstirii care a adăpostit călugărițele persecutate din cauza credinței lor,

a fost construită în 630 chiar pe locul unde a fost martirizată.

6.Ejmiadzin

Conform istoriei armenior elaborată în 460, Sf.Grigorie Luminătorul a avut o viziune în care cerurile s-au deschis și pe pământ s-a prelins o rază firavă. Pe această rază de lumină s-au scoborât cete de îngeri, avându-L în fruntea lor pe Mântuitor.

Cu un ciocan de aur, acesta a lovit pământul de trei ori. De acolo a izvorât instantaneu o coloană de foc ridicându-se în formă de cruce, cu aur la bază și norișori la capete.

Aceste flăcări au devenit biserica pe care o vedem azi, acoperită de o cupolă de nori, întemeiată de Sf.Grigorie pe locul marcat de Iisus.

7.Zvartnots

Ruinele catedralei Îngerii din cer, închinată inițial Sfântului Grigorie Luminătorul, și-au pierdut, cu timpul, conotația religioasă.

Doar interesul arheologic atrage turiști în grupuri numeroase.

Să ne adăpostim de ei în muzeu, unde reconstituim istoria densă dintr-o sumedenie de crâmpeie. În afară de colonada circulară, rămășițele unui palat regal mărginesc gospodăriile sătenilor.

8.Geghard

Cu fiecare zi care trecea, îmi părea tot mai rău că urma să părăsesc Armenia și, pe traseul dintre o biserică și alta, era inevitabil să nu mă gândesc la filmul Calendar de Atom Egoyan. L-am văzut înaintea călătoriei și mi s-a părut o fantezie publicitară, l-am revăzut la întoarcere și mi s-a confirmat ca o opțiune irevocabilă.

La Geghard și în împrejurimi, mi-a fost cel mai greu să accept ideea că mai aveam doar o zi și jumătate până la trenul de Georgia.

Le promiteam tuturor și, în primul rând, mie însămi, că voi reveni.

Numele trandafirului

Estremoz, 2022

Mă așteptasem să găsesc o minunăție și să aflu ceva nou pe acea colină înconjurată de livezi.

Pătrunzând în istorie, am descoperit acel farmec de dincolo de timp amplificat de povestea purtătoare de faimă a unui orășel provincial pierdut printre viță-de-vie și măslini.

Apărată de meterezele lui Vauban,

dominată de donjonul unui castel medieval,

ghicesc că, în trecut, cetatea a declanșat multe planuri de asediu mai mult ori mai puțin izbutite.

Descindem în piața mare, modernă, admirabil urbanizată și, după cum e firesc, după o poartă din secolul 14 se deschide cartierul medieval, cu edificii gotice și manueline, adaptare a barocului portughez.

Pe larga esplanadă, observ foste mănăstiri, biserici baroce elegante.

Să intram în mănăstirea maltezilor din secolul 16, pentru că nu am mai vizitat până acum nici una aparținind acestui ordin,

azi centru științific, sub egida universității.

Liniștea netulburată din claustrul cu fresce, fântânița înconjurată de plante oceanice, aerul primăvăratic îi acordă călătorului momentul de grație după care tânjea.

Spre vârful dealului, o procesiune de turiști spanioli se îndreaptă spre punctul culminant al legendei.

Observ cu luare-aminte monumentul emblematic, Turnul Menagem, cu balcoane și console în partea superioară, donjon din secolul 13 aparținând palatului transformat în hotel de lux,

faimoasa Pousada Rainha Isabel, un complex amplu, parțial vizitabil. De aici, zărim până departe regiunea Alentejo.

Urcăm la etajul doi al castelului, la Capela Reinha Isabel, cu pereții acoperiți de faianță pictată reprezentând scene din viața reginei sfinte Isabel de Aragon, cunoscută în istorie și ca Elisabeta de Portugalia, nepoata Elisabetei de Ungaria.

Soțul, regele Denis i-a reproșat întotdeauna că își consacră prea mult timp operelor caritabile, face prea multe donații bisericii, se roagă îndelung prin mănăstiri, ajută necăjiții care, la anii 1290, nu erau deloc puțini.

Pe rege îl deranja peste poate devotamentul ei față de biserică și credința ei nețărmurită, pentru că, rătăcit printre adultere, ducea o viață de păcat.

Ce mai, a somat-o pe regină să pună capăt acestor excese și atunci s-a petrecut un fapt consemnat drept scena miracolului cu trandafiri.

Într-o dimineață, surprinsă de soțul ei că ducea pâine săracilor, ca de obicei, regele a luat-o la rost pe motiv că îi nesocotește cerințele. Isabel îi răspunde că tocmai și-a cules trandafiri din grădina palatului.

Trandafiri în ianuarie?, se miră regele. Da, au înflorit timpuriu, răspunde regina desfăcând poalele rochiei de unde s-a rostogolit o grămăjoară de trandafiri.

Dumnezeu n-a lăsat-o să mintă, a absolvit-o pe loc printr-un miracol. Rușinat că se îndoise de cuvântul ei și conștient de faptul inexplicabil ce se petrecuse, regele și-a cerut iertare și a lăsat-o să-și îndeplinească menirea pe mai departe.

Vestea miracolului s-a răspândit în toată Portugalia, poporul a proclamat-o sfântă și, patru secole mai târziu, papalitatea i-a încredințat Elisabetei portofoliul păcii în lume.

Aș îndrăzni să sper că încrederea pe care ne-o punem în ea va fi cu temei.

Drumul taberei

Șaki, 2023

Venind din Rusia, unde călătorise mai bine de un an, Dumas face popas lângă Șaki, prima așezare din Azerbaidjan pe drumul din Daghestan spre Baku, la vreo cincisprezece kilometri de granița de nord-est, la poalele Caucazului.

Astăzi, punctul de trecere a frontierei cu Rusia nu se mai află în creierul munților, ci pe malul mării. Însoțitorii lui erau un translator, un pictor, cazacii din mica escortă obligatorie din cauza lesghenilor care, sub conducerea șeicului Șamil, făceau adeseori incursiuni intempestive în regiunea din sudul Caucazului.

Și-au ridicat corturile într-o mică tabără alături de o caravană comercială de vreo cincizeci de cămile și au cinat în clinchetul delicat al clopoțeilor ce le împodobeau încărcătura în peregrimare pe drumul mătăsii.

Dumas, o fire pragmatică, nu prea sensibil la încărcătura romantică a unui moment, dar, chiar și-așa mi-ar fi plăcut să voiajez cu el, se lasă cuprins de vrajă.

Unul dintre tătării din caravană îi oferă pâine și sare pentru că numai atâta aveau, iar Dumas, un gurmand de notorietate, se consideră răsfățatul zeilor.

În goana mare, facând poze, înfulec din mers un coltuc de pâine subtilizat de la micul-dejun. Ca întotdeauna când călătoresc, sar peste masa de prânz în favoarea hoinărelii, după turul ghidat convențional efectuat în centrul istoric cu obiectivele sale de notorietate UNESCO, în scurta excursie la Șaki.

Căderea serii în stepele mărginite de Caspica și de Caucaz, m-am convins că este neasemuită. Poarta Asiei ! exclamă, exuberant și emoționat, celebrul scriitor. Iată-ne, alături de el, în tranziția poetică spre o diferită parte a lumii, spre capătul ei.

Aici, la granița dintre Daghestan și Azerbaidjan, Dumas se abandonează pentru prima dată, unei nețărmurite admirații care-l răsplătește pentru toate neajunsurile voiajului.

În adolescență devorasem toate cărțile lui Dumas, dar pe aceasta am descoperit-o recent, prin Eric Hoesli, și nu m-a surprins să descopăr fascinația comună pentru spațiul rusesc și caucazian. Sau poate cărțile lui m-au influențat și mi-au configurat aspirațiile ?

La origini, Șaki ocupa poziția satului Kiș, reședința unei provincii împărțită în unsprezece sectoare administrative, prima din regiune care a fost creștinată de către armeni în secolul 1.

Influența armenească s-a manifestat puternic în dezvoltarea ulterioară a regiunii, șubrezind dominația arabă care se impusese în secolul 7.

Dinastia armeană a domnit aici timp îndelungat, unsprezece secole, până când regiunea a fost preluată de georgieni.

Aceștia au rezistat abia două secole înainte de a fi dați la o parte de către persani.

Treptat, întinderea sub-caucaziană a devenit miza luptei dintre safavizi și otomani.

Ca urmare a unei inundații, așezarea a fost reconstruită în 1716 pe suprafața actuală de hanul Hagi Salabi, autoproclamat descendent musulmano-armean, combinație irezistibilă care l-a propulasat în poziția de conducător, prin proclamarea cetății, în 1740, drept hanat independent cu propria capitală.

Regiunea divizată în opt teritorii va rămâne condusă de hani până când va fi anexată de Rusia în 1805.

De atunci, Șaki a continuat să prospere grație industriei mătăsii, rămășiță a răscrucii comerciale pe drumurile spre Baku, Derbend, Tbilisi. Tot rușii au dezvoltat centre de tratament datorită calității apelor minerale, iar Șaki devenise destinația protipendadei care venea la băi.

Dincolo de meterze, cladiri istorice, prăvălii de mătăsuri, patiserii.

Președintele țării se spune că a vizitat de două ori o astfel de instituție și nici eu n-am șovăit deloc să-mi fac plinul.

Pe vremea lui Dumas, în anii 1858, era o adevărată aventură să rătăcești pe acele plaiuri, din cauza jafurilor, răpirilor și atacurilor.

Acum, urbea s-a dedicat plenar comerțului care sufocă sentimentul istoric și am preferat să văd și partea mai puțin turistică.

Aceasta, în pustietatea, singurătatea, desăvârșita curățenie, aproape puritate, m-a vrăjit mai mult.

Am privit chipuri de localnici, complet diferite de turiștii, pretutindeni la fel, care se înghesuiau în magazine. Identitatea orașului e provocatoare, marcată de influențe greu de descifrat, de un farmec tulburător, indicii ale contopirii între Europa și Asia.

Centru de cultură islamică, se spune în ghiduri, dar n-am văzut decât două biserici, moscheea doar am întrezărit-o, cred că era în renovare.

Femeile pe stradă, îmbrăcate după regulile laicității, urmau o modă inspirată de influențe, specifică orașelor de frontieră care-ți permit să faci cumpăraturi de ambele părți ale hotarului.

M-au absorbit clădirile cu banalitatea lor, cu lipsa de însemnătate, secvențele provinciale m-au trimis cu gândul în cinematografia din perioada sovietică, nu fără o voluptate la care tânjisem în secret, repetând un vers dintr-un poem rumi, love is the bridge between you and everything. Tot ceea ce iubeam găsisem aici.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Voyage au Caucase