Grecia – ore de drum

Zi-i lumină

Daphni, 2019

Apollo, zeul soarelui și al luminii, ne confirmă încă o dată că, în Grecia, toate drumurile duc spre el. În spațiul elen, lumina, chiar și cea mai potolită, de sfârșit de octombrie, are virtuți neasemuite în a desluși înțelesuri rămase în umbră.

La porțile Atenei găsim vechea mănăstire Daphni, din secolul 11, acum în patrimoniul mondial UNESCO, zidită nu întâmplător pe calea sfântă de unde porneau procesiunile solemne antice care se îndreptau din capitală spre misterele de la Eleusis.

Daphni poartă numele unui sanctuar dedicat lui Apollo, zeul încununat cu lauri, parfumatele foi de dafin. În anul 1080, s-a edificat actualul lăcaș pe fundația unei mănăstiri din secolul 6.

Legenda spune că în acea vreme a naufragiat în apropiere vaporul unei fete de împărat. Pe vas s-ar fi aflat paisprezece cufere cu aur, din care o parte s-a scufundat cu navă cu tot.

Mănăstirea a fost înălțată cu jumatate din averea rămasă, iar restul comorii ar fi fost îngropat în apropiere, încă se mai caută locul. A fost liniște până în secolul 13, când s-a declanșat o perioadă zbuciumată.

După ocuparea Atenei de cruciații franci, Daphni a fost încredințată cistercienilor burgunzi, cu scopul ca, mai târziu, să adăpostească mormintele principilor catolici de la Atena.

Turcii au avut alte planuri și, în timpul jugului, mănăstirea a redevenit așezământ creștin ortodox, pe care călugării au fost obligați să-l părăsească în timpul luptelor de eliberare a Greciei în 1821, lăsând-o în voia soartei.

Cu greu ne putem imagina toate încercările când zărim biserica în inima complexului, ca neîntinată.

Arhitectura specifică aparține perioadei de mijloc a Imperiului bizantin, după tipul structural numit cruce greacă înscrisă, în cadrul căreia toate brațele sunt egale astfel încât să se înscrie într-un cub exterior, spre deosebire de cea latină, cu unul dintre brațe mai lung.

O cupolă mare susținută de opt stâlpi acoperă nava centrală și navele laterale. Pe bolta cupolei e reprezent Christos Pantocrator, figura senină ideală, absorbită în meditație,

înconjurat de apostoli despărțiți între ei de teme ornamentale cu motive din natură preluate din arta antică elenistică. În toate celelalte mozaicuri, vedem scenele ciclului christologic, din momentul Buneivestiri până la Înălțare.

Pentru a câștiga spațiu, ctitorii au recurs cu ajutorul lui Dumnezeu la un mic subterfugiu, prin hotărârea de a înălța unele ziduri interioare doar cu rol arhitectural pentru a ușura zidurile purtătoare de cupolă, dar care reprezentau totodată suprafețe în plus pentru desfășurarea imaginilor.

Ca în toate mozaicurile răsăritene, nu simți unde începe și unde se termină unitatea decorației. Prin voința artistului, sfârșitul ei a fost limitat de o bordură, însă putea să o continue mult și bine, fantezia orientalilor e inepuizabilă.

Multe scene ale istorisirilor porneau din necesitatea de a deștepta în privitor o idee de teamă mistică, de spaimă față de puterea și măreția personajelor religioase.

Acum nu ne mai e frică de ei, multe detalii prind cu adevărat contur atunci când se învechesc, și, pe măsură ce trece timpul, se fac mai bine înțelese, deși conturul se poate tulbura.

Aceste personaje sunt imaginate ca regi și regine ale cerului cu pompa, costumele și suitele caracteristice mai-marilor pământești. Povestea era o transpunere în domeniu divin a detaliilor observate în viața zilnică adaptate la cunoscutele scene importante din viața Mântuitorului.

În mijloc, recunoaștem scena botezului, unde Iisus apare scufundat în apă până la subsuori, pentru ca suprafața acvatică să dea iluzia acoperirii cu un văl ori o mantie cerească, întrucît apa, datorită culorii, se confundă cu cerul și este oglindirea lui în adâncimi.

Deoarece nuditatea era incompatibilă cu spiritualitatea, ochiul privitorului are iluzia neadecvată că Iisus are desenat pe trup, cum am spune cu vorbe nepotrivite, conturul unui slip, iată cum tiparul actual de percepție a imaginilor e modificat de autocenzură.

Amăgirea ne e îngăduită și de stilul personajelor lipsite de atitudinea rigidă, atribuită îndeobște artei bizantine, ci degajate și libere în mișcări, cu figuri pline de viață.

Pe ziduri, un mozaic pe fond de aur, diferit de perioada creativă anterioară, când fondul era simplu, albastru. În închipuirea noastră, toate aceste personaje își au locul în cer, nu scăldându-se în aur și mă întreb dacă această schimbare de concept artistic, de la abstracțiunea cerului la strălucirea materiei, marchează trecerea spre o altă filosofie, când aurul, cu toată sfera sa, de la alchimie la comerț, începe să ocupe tot mai mult loc în gândul omului.

Vara-i ici, Grecia-i departe

Grecia, 2023, 2024

Prima călătorie de care am luat cunoștință într-o vară din copilărie, buchisită în cort la Borsec, a fost cea a lui Odiseu apărută în varianta prescurtată la Biblioteca pentru toți și numaidecât am purces să mă visez pe urmele sale.

De îndată ce am avut posibilitatea să călătoresc în Grecia, ulisesc din insulă-n insulă, câte o zi-două, rareori mai multe, cu vapoarele cele mai lente, întocmai ca eroul meu.

Niciodată de două ori la același țărm și, de fiecare dată, mă redescopăr ca ferventă căutătoare de nou. Mă mulțumesc cu puțin, pentru că astfel am totul.

Plutirea lentă mă eliberează de preocupări deșarte și îmi stârnește inspirația, identifică aspirațiile și țintele de atins. În pauzele lecturii, explorez vapoarele, de preferință cât de mari, cu punți exterioare și locuri variate pe care să le pot schimba de câte ori poftesc, după soare, umbră, vânt sau liniște.

Cel mai nostim a fost într-o călătorie de la Kavala la Kos, când un cuplu de germani cititori veneau de fiecare dată unde mă instalam eu, în diverse cotloane discrete de pe punte, fugind, cu cărțile după ei, de grupuri zgomotoase.

Pe un vapor mare, opțiunile sunt variate și aici respir adevărata călătorie, în aer liber, acolo unde gândurile pot zbura.

Și pentru mine, la fel ca pentru Ulise, arhipelagul devine o inițiere în cautarea drumului spre casă, în cazul meu o casă metaforică de care uneori mă rătăcesc sau pe care pesemne nu am găsit-o încă. O caut în toate peisajele elene, prin orice sit antic cu ruine încă pline de mister pentru arheologi, în orice ivire de semne provocatoare, purtătoare de superstiții oferite spre descifrare călătorului și îmi reamintește că o incursiune în insule trebuie minuțios pregătită, fie și numai prin strădania de a-i înțelege pe zei.

Nu uit că grecii au inventat labirintul, s-au descurcat să iasă din situații fără ieșiri, și nu doar într-un singur caz, cel cunoscut de toată lumea. Îi admir și încerc să învăț de la ei.

Tot ce am aflat din cărți, întâlnesc aici, în arhipelagul elen, spațiu de pelerinaj spre Ierusalim, pe care, în Evul Mediu, nobilii emancipați, cărturarii cosmopoliți și prelații îl parcurgeau cutezători.

Mulți pelerini erau nevoiți să facă popas în vreo insulă din cauza intemperiilor, a piraților, a bolilor, a defecțiunii ambarcațiunilor.

Erau convinși că voința lui Dumnezeu îi împinsese spre aceste locuri necunoscute și primeau aceste descoperiri ca pe un dar divin.

Zeii îi luau numaidecât în primire, iar pelerinii uită de pelerinaj, își aduc aminte de Ulise și încep un alt soi de căutare.

Povestiri mai pragmatice ne oferă neguțătorii care brăzdează Egeea începând cu secolul 15 și care-și fac cunoscute peripețiile în manuscrise parvenite doar fragmentar, și, mai târziu, în publicații jurnalistice de circulație citadină mai largă.

Mulți erau anticari tocmiți de înalte familii italiene ca să obțină manuscrise orientale presupuse deținătoare de secrete, aflate doar în inima jinduitului nostru Orient.

Din Levant, traficanții furnizează te miri ce. Căpitanii de vapoare înșiși, mici uliși, încearcă să-și facă escalele cât mai profitabile, iar unii colportează informații de cea mai mare însemnătate ca să convingă vreun mecena să le finanțeze următorul voiaj.

Nici diplomații nu ocolesc arhipelagul, au tot făcut naveta într-o perioadă, trimiși de Francisc I, primul rege occidental care și-a stabilit ambasadă la Constantinopol, în virtutea înțelegerilor lui secrete cu Soliman Magnificul, a cărui expansiune în Europa a susținut-o, dar nu e treaba Greciei.

Despre cele mai extravagante și mai neobișnuite peripeții am citit într-o voluminoasă antologie de peste o mie o sută de pagini, reunite cronologic de o editură franceză. Pe măsură ce citesc despre elenism și nu numai, tânjesc să aflu tot mai multe și pornesc într-o alta odisee, cea a căutării de cărți.

În Elada, mai mult ca în oricare altă țară, călătorul se deosebește de turist. Îi putem identifica lesne și astăzi. În vremuri uitate, era bărbat, rareori se aventurau femei pe astfel de tărâmuri lipsite de confort.

Pionierii trebuiau să fie temerari, robuști, optimiști, comunicativi și descurcăreți, sunt scormonitori din fire, nu stau locului, explorează, iar cultura le facilitează conexiunile.

În majoritatea aventurilor, eroii noștri aflaseră de Ulise și, în ce mă privește, mă uit uneori pe vapoare, sperând să-l recunosc.

Poetul care știa prea multe

Corfu, 2018

Durrell avea douăzeci și trei de ani când a debarcat în Corfu venind din Anglia. Nu e chiar vârsta la care cineva aspiră să se retragă din tumultul lumii în căutare de izolarea prielnică meditației și scrisului.

A rămas aici patru ani, timp în care a explorat natura, sufletul omului, savorile.

Citisem, pe lângă Cvartet, doar cartea lui despre Rhodos, pe care am găsit-o foarte lirică și socoteam Corfu, ca dispunere geografică, un fel de echivalent apusean al Rhodosului, două bastioane simetrice ale marginilor.

Cărțile lui sunt prea poetice ca să-l intereseze pe călătorul pragmatic, dar cum altfel s-ar putea scrie despre Grecia ?

De strajă la intrarea și ieșirea din Adriatica, scrutând apropierea continentului, Durrell a recunoscut că insula Corfu, prin poziția sa geografică în orientul Mediteranei, era baza ideală de operațiuni pentru conflictele militare ce se configurau între anii 20-30, când marile puteri occidentale rivalizau pentru poziția dominantă în estul Mediteranei.

Dintre toate, instabilitatea din Balcani îi neliniștea cel mai tare pe englezi.

Ostilitățile s-au declanșat odată cu atacul Italiei asupra Abisiniei. Franța și Anglia au dat fuga să controleze situația de frica expansiunii italiene în Mediterana.

În primul rând, Anglia a considerat imperios necesar să vâneze alianțe ca să-și apere interesele în Grecia și Orientul mijlociu care se aflau pe ruta spre Indii și devenea foarte bănuitoare când cineva se apropia de această regiune pentru că-și vedea amenințat comerțul cu India și accesul la petrolul din nordul Iraqului. Se repeta The Great Game.

În acest context a fost trimis aici Durrell, între 1935 și 1940, ca reprezentant al ambițiilor imperiale de a controla Balcanii, prima sa reședință din afara Angliei.

În pretinsa lui calitate de inginer sanitar, a motivat alegerea de a se instala aici prin prezența unui bun amic englez care-i povestise despre stilul idilic de viață din arhipelagul grec.

Și-a adus cu el mama, soția, fratele, încântați că-și puteau permite un nivel de trai inaccesibil în țara de baștină. Încă și astăzi, comunitatea engleză e foarte puternică și activă pe plan cultural în Corfu.

Istoricii care i-au analizat scrisorile subliniază tezele propagandistice ale Angliei de a apăra insula de influența celorlalte mari puteri.

Nici un tratat nu e îndeajuns de puternic pentru a apăra pe cineva slab, le spune Durrell corfioților, încercând să le sugereze că cel mai bine le va fi sub protectorat englez, protecție de care grecii cu greu au scăpat în anii 1942-1943.

Interesele Angliei în arhipelag se dovediseră de bun augur și prin căsătoria prințului George cu prințesa Marina a Greciei în 1934.

În plus, Grecia era de partea englezilor deoarece avusese un incident cu Italia la granița cu Albania, și existau indicii precise că Mussolini țintea Corfu ca pe o primă etapă, cea mai la îndemână, a ambițiilor sale, iar englezii erau neliniștiți la ideea că, geografic, italienii se aflau mai aproape de Grecia decât ei, având asigurată puntea de trecere spre Africa și Asia. Încă din 1915 se negociase deja la Londra împărțirea Albaniei între Grecia și Italia.

Pentru Durrell, interesul major era să aștearnă pe hârtie experiențele acumulate în calitate de agent ca să-și creeze un statut și o notorietate literară pentru a-și asigura în viitor garanția unui câștig sigur, care, în Anglia, se dovedise destul de precar.

El și-a creat o poziție de nișă deloc exploatată până atunci, de agent sub acoperirea de poet, prozator și eseist.

Toți călătorii sunt, în felul lor, niște iscoade, spune Mathias Enard, eu n-am rețineri în a fotografia pe furiș tot ce pot surprinde din specificul local.

Citindu-l pe Durrell, am învățat să privesc altfel decât călătorul de rând, și, din vechile istorii, să inteleg mai bine ce văd.

Peștera lui Prospero, prima lui carte de voiaj, destăinuie poetic experiența sa corfiotă lungă de patru ani, pe care, însă, n-am citit-o pregătind șederea în Corfu, pentru că în acea perioadă mă interesau mai mult adevărurile rostite decât cele ascunse.

Un joc secund, mai pur

Pythagoreio, 2017

În secolul 11 î.Hr., emigranții din Argos s-au stabilit în insula Samos și, cinci secole mai târziu, aici se năștea Pitagora, filosof și matematician pasionat de misticism și metempsihoză, ale cărui principii și teoreme fundamentale în matematici le-am învățat cu toții.

El dat numele celei mai pitorești așezări, un sat de pescari devenit capitală a insulei, unde încerc să redescopăr vestigiile centrului urban din antichitate.

Valoarea istorică a portulețului inclus azi în Patrimoniul Mondial UNESCO provine, după cum susținea Herodot, din trei elemente: Heraionul, considerat una din cele șapte minuni ale lumii, din ingeniosul sistem de aducțiune a apei și din zona antică a portului cu solidul chei antic, azi disparut.

În secolul 6 î.Hr., două diguri formau o dană bine păzită care asigura ambarcațiunilor protecție împotriva furtunilor, toate înfăptuite pe vremea când la putere s-a aflat tiranul Polycrate.

Despot luminat, mare amator de poezie și filosofie, el a încurajat mult creația intelectuală.

Situat strategic între Orient și Occident, Samos devenise o putere comercială și navală de temut. Situarea ei geografică s-a dovedit în istorie plină de riscuri, pentru că insulița s-a trezit prinsă la mijloc în diverse conflicte, cu fiecare nou ocupant care încerca să-și impună identitatea, când atenienii, când otomanii. Abia în 1913, Samos dobândește statut grecesc.

Insula beneficia de apă potabilă datorită unui sistem riguros considerat de istoricul Herodot o minunăție a acelor timpuri, proiectat de arhitectul Eupalinos.

El a conceput în anul 530 î.Hr. un tunel săpat simultan din ambele părți ale muntelui Apelos, ca să canalizeze sursa. Astfel s-a dezvoltat sistemul și, totodată, capacitatea de a rezista asalturilor inamice.

Comandă a lui Polycrat, acest apeduct de 1350 de metri, din care nu se vizitează decât cincizeci de metri, pe care nu i-am putut parcurge integral din cauza frigului din străfunduri, asigura alimentarea orașului principal cu apă potabilă. Construcția finalizată în 524 î.Hr. a servit și ca adăpost locuitorilor când au fost atacați, fapt care survenea frecvent pentru că, la mijlocul secolului 6 î.Hr., micul stat insular devenise deja o puternică forță maritimă.

La muzeu și în curtea lui pustie, privesc, strivite de soare, vestigii ale băilor publice, fragmente de coloane, capiteluri cu motive animaliere tipice pentru băi, basorieliefuri. În interiorul familiar, mă regăsesc în complicitatea unor imagini revigorante.

Călătorul pasionat se oprește în Samos și pentru istoria care leagă această insulă de Sf.Cristofor, gigantul anatolian sortit să piară decapitat pe acest tărâm.

Concetățean al lui Pitagora, tot de aici a plecat și Epicur, fondatorul școlii care susținea filosofia conform căreia scopul vieții e să acumuleze plăcere și fericire. Faimoasa lui școală funcționa într-o grădină luxuriantă la marginea Atenei, ilustrativă pentru conceptul de ataraxie promovat de cercul său.

Centrul e compus dintr-o singură stradă, cu o piațetă unde mă opresc la biserica Metamorphosis și la castru.

Ambele se află pe o esplanadă inundată de alb, un spațiu în care, așa cum se întâmplă în Grecia, îmi primenesc gândurile.

În apele mele

Ciclade, 2024

Clipele grecești solare, poleite cu aur, au o intensitate irepetabilă, pe un țărm, la umbră sub aromele uscate ale unui pin, când șoaptele mării îmi împărtășesc ceea ce am așteptat un an întreg. De la o vară la alta, timpul meu este ritmat de așteptarea ajungerii în Grecia.

1.Mikonos

Știam bine ce reputație are Mikonos, deloc potrivită pentru căutările mele, și n-aș fi bănuit că mi se va face dor de insulă încă dinainte de a o părăsi, cu dorința de a fi stat mai mult. În străfulgerarea unei clipe îți dai seama că așa va fi, iar scurta ședere de numai două zile îmi revine în minte cu energia unui nou început.

Plaja hotelului Artemis din Agios Stefanos, pe care am frecventat-o, în zori la alergare pe firul apei și la asfințit pentru scăldat, se bucură de toate darurile zeilor, cu toate că aici am avut parte de o întâmplare neplăcută, cu urmări pe parcursul următoarelor zile, cauzate de un val puternic stârnit de un vapor în trecere din cauza căruia am aterizat forțat pe țărmul acoperit de pietriș zgrunțuros.

2.Delos

Sub semnul exaltării solare apolinice am parcurs, în miezul strălucitor al zilei, insula cea mai divină a arhipelagului.

Pe suprafața de mare întindere a sitului arheologic, grupurile de turiști se răsfiră, astfel încât, în liniște deplină, am deslușit murmurul zeilor. Insulă sacră și oraș cosmopolit al antichității, locul de obârșie al lui Apollo și sanctuar al Greciei atrage pelerini din cele patru zări. Și aici se poate face plajă, dar numai cu aprobarea celor de sus.

3.Paros

Destul de greu de găsit o plajă umbroasă și nepopulată, pentru că urbanizarea e vraiște, amenajările au ocupat cele mai pitorești colțuri care sunt luate cu asalt, iar muzica zgomotoasă se propagă până departe.

Șederea în Paros a fost vântoasă, iar nisipul ridicat din toate direcțiile îmi zvântură paginile cărții, dar plimbările prin șarmantul oraș și, mai ales, descoperirile gastronomice, au șters micile inconveniente meteo.

4.Milos

Așa cum m-am așteptat, Milos a fost cea mai aglomerată insulă din arhipelag, dar plaja Zefiros aflată la marginea orașului era pe cât de încăpătoare, pe atât de confortabilă și frumoasă.

Le-am trecut în revistă și pe cele recomandate în cărți, unice datorită specificului marmorean din solul căruia a luat ființă Venus. În Milos, am avut sentimentul călătorului neputincios confruntat cu o armonie supremă care se întreabă cum va fi întoarcerea în banala rutină zilnică.

Cât de mult îmi va lipsi frumusețea pe care o văd acum în jur ?

5.Folegandros

Uneori se întâmplă să știu dinainte care e specificul unei insule, alteori prefer să descopăr la fața locului, iar Folegandros m-a descurajat prin asprimea ei, văzută și resimțită. Cea mai ascetică, abruptă și mai golașă insulă, lipsită de așezări, de călători, dar și cea mai puțin prietenoasă, are o istorie specială asupra căreia mă voi opri mai cu luare-aminte.

Am fost mulțumită că am stat doar de pe-o zi pe alta și nu mai mult, pentru că nu m-am simțit în largul meu aici, dar o plaja pitorească am găsit totuși la marginea portului, lângă casele construite chiar pe mal.

6.Sifnos

Pe fiecare plajă grecească mă bucur de răgazul de a mă gândi la tot felul de lucruri, unele avuabile, altele nu. Dar, pentru că de-a lungul atâtor ani, am ajuns destul de intimi, vă voi mărturisi unde-mi zburau gândurile pe frumoasele dar agitatele plaje din Sifnos, fie că alergam în zori pe cea de nisip fin din oraș, de lângă hotel,

fie că mă răcoream după-amiezele pe oricare colț de nisip ales la întâmplare.

Cel mai mult, mă gândeam la răsfățul gastronomic al specialităților locale, la ce savurasem până atunci și la ce pofteam pentru mai târziu, neașteptate rafinamente în concurență cu spiritualitatea și solemnitatea acelei insule surprinzătoare.

Dosarul Pelican

Tinos, 2023

Lumea a fost creată pe o insulă, ,,ada’’ în limbile turcice, spun lingviștii, iar primul său locuitor a fost Adam.

Toate insulele păstrează în ele ceva primordial, însă cele grecești au pentru mine o încărcătură unică de sacralitate, senzație pe care o regăsesc intactă, regenerantă, la fiecare nouă debarcare, în orice detaliu, oricât de neînsemnat. Și, atunci când mi se scot în cale dovezi din care desprind înțelesuri, am certitudinea că mă aflu în locul potrivit.

Socotită insulă binecuvântată prin numărul mare de capele și biserici, peste o mie două sute, prima plimbare, într-o duminică dimineață, a fost spre una dintre acestea. Mi se aranjase, fără să știu, o întâlnire cu un mesager special.

Am ajuns în plină ședință foto și am așteptat la rând după doamna care se grăbea să surprindă instantanee înainte ca protagonistul să se plictisească.

Pelicanul, pasărea din pustie, pasărea singuratică, pasărea pescar, simbol consacrat al lui Iisus, simbol al martiriului, al reînvierii, al sacrificiului, poposise pe balustrada din pragul vechii catedrale ortodoxe a insulei, biserica Taxiarhilor, construită în 1759 pe locul unui vechi edificiu venețian. Înainte de a-l fi întâlnit în trecut pe insule aflate peste mări și țări, pelicanul a fost dintotdeauna pentru mine un simbol al Dunării, dar, pe parcurs, i-am descoperit conotații în toate sferele spirituale.

Se menționează însușirea acestei păsări de a nu se hrăni decât cu cantitatea de mâncare necesară supraviețuirii și de a destina tot ce e în plus celor neajutorați. Folosit ca efigie în blazoane aristocratice, e descris într-un dicționar al nobleței ca simbol al iubirii prințului pentru comunitatea sa. Emblemă a tandreței părintești, își adună în gușă provizii de pește pentru a-și hrăni puii după cum mi-am dat seama din mirosul degajat de la câțiva pași.

Dante evocă în Divina Comedie similitudinea cu Iisus în timpul Cinei, când Sf. Apostol Ioan se apleacă punând capul pe umărul sau la pieptul lui Iisus.

Nu departe de locurile sfinte, la egipteni, era o vietate de agrement care se plimba pe lângă heleșteiele din grădinile palatelor, iar într-un alt spațiu religios, musulmanii l-au venerat întrucât contribuise la construcția Kaabei, la Mecca. N-a scăpat nici de alchimiști, care îl folosesc ca pe o imagine a purificării. Și pentru a încheia procesul instruirii, pelicanul figurează pe mantia francmasonilor când are loc ceremonia de consacrare a unui postulant la treapta supremă, cea de mare maestru, odată cu desăvârșirea ierarhiei inițiatice.

Însă eu am preferat teoria că pelicanul simbolizează axioma tratată de învățați din cele mai vechi timpuri după care, în căutările noastre, descoperim doar ceea ce deținem deja înlăuntrul nostru, nimic altceva, iar o călătorie ne îndrumă spre tot ce posedăm fără să ne dăm seama.

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.

La vulturi !

Delphi, 2019

Mai în glumă, mai în serios, Zeus a vrut să știe la un moment dat care e punctul central al lumii.

De la ambele capete ale universului, a pus să-și ia zborul doi vulturi de aur, iar cele două răpitoare zeiești s-au întâlnit la Delphi.

Vulturii s-au așezat pe două piscuri apropiate. La poalele lor se aflau izvorul Castalia și sanctuarul zeiței Geea, zeița gliei.

Așa a ajuns Delphi buricul pământului și totodată un oracol vestit în toată lumea antică, azi în patrimoniul mondial UNESCO.

Centrul cultural al civilizației elene, una din cele mai frumoase așezări antice datorită decorului muntos cu vegetație favorizată de apropierea mării, adăpostea sancturarul lui Apollo, devenit unul din locurile de desfășurare al jocurilor panelenice, la fel ca și Olympia.

Pe un teren accidentat, greu accesibil, perimetrul arheologic al templului se împarte în două secțiuni.

În partea inferioară, au rămas ruinele unui mic templu circular numit Tolos dedicat Atenei, unul din cele mai frumoase din antichitatea greacă, iar în partea superioară, zona sacră consacrată ghicitului.

În perioada sa cea mai înfloritoare, secolele 4-8 î.Hr., pelerinii aveau parte de o priveliște neasemuită.

Mai întâi parcurgeau un drum sacru, mărginit de statui și clădiri, care urca în serpentine coasta muntelui și se opreau, pe rând, la terasele în trepte.

Treceau pe lângă încăperile tezaurelor, unde marile cetăți elene își păstrau ofrandele, din care a dăinuit doar sala atenienilor din secolul 2 î.Hr., cu pereții acoperiți de opt sute de inscripții și cu două imnuri dedicate lui Apollo.

Templul lui Apollo era centrul religios al perimetrului sacru deasupra căruia, în munte, se ridica un teatru mare bine conservat ce datează din secolul 2 î.Hr. cu cinci mii de locuri amenajate pe înclinația naturală.

Pentru a completa ansamblul bine integrat în peisaj, în apropiere se afla un stadion dedicat manifestărilor sportive.

Forma de azi, bine pastrată cu bănci de piatră, e datorată unui filantrop roman. În amintirea victoriei lui Apollo asupra lui Python (lumina împotriva întunericului), la Delphi se desfășurau Jocurile Pythice, la început doar o dată la opt ani.

Din 590 î.Hr., au fost introduse în cercul jocurilor panelenice care se desfășurau anual într-unul din cele patru locuri stabilite pentru ele.

Spre deosebire de caracterul pur sportiv al jocurilor olimpice moderne, cele panelenice includeau și evenimente culturale.

De aceea se impunea, pe lângă un stadion, și un teatru amplu pentru tragedii și artele spectacolului. În timpul Jocurilor Pythice, care țineau o săptămână, veneau la Delphi participanți din întreaga lume elenă, confirmându-i plenar vocația de buric al pământului.

Ne-au mai rămas, ca să reflectăm la toate acestea, ruine din fundațiile sanctuarelor, câteva coloane și baze de coloane din cel de-al treilea templu terminat în 330 î.Hr. și mistuit de flăcări, și din al doilea, construit în 510 î.Hr., distrus de un cutremur.

În vestibulul acestui templu alungit, cu șase coloane în fiecare din coridoarele înguste și cinci pilaștri în cele late, pelerinul află proverbele celor înțelepți.

Printre ele, ,,Cunoaște-te pe tine însuți”, de mare trebuință în sesiunile Q&A din incinta sacră, urma să se bucure de un destin planetar.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

În ce ape mă scald

Ciclade, 2023

Abia după ce ajung în Merditerana apuseană îmi dau seama cât de dor îmi e de apele curate ale Egeei, neasemuite și unice. Scaldatul în insule se aseamănă cu îndeplinirea unui ritual antic, săvârșit întotdeauna la debarcarea de pe vapor cu preocuparea și atenția cuvenită, înainte de orice altceva. Înviorător și răcoros sub soarele amiezei, când soarele coboară spre asfințit dobândește intensitatea poetică a clipelor pe care vrei să le ții în loc pentru că le știi irepetabile. Nu mai așteptați, urmați-mă într-un scurt dar irezistibil periplu de trei insule, pentru că i-am convins pe zei să mă îndrume spre cele mai cristaline ape.

1.Prima insulă a acestei veri a fost Syros, iar prima plajă mi s-a părut ca un dar de bun-venit după patru ani, cea mai frumoasă din câte am văzut în Grecia.

Din parcare, o potecă șerpuiește printre fierbinții ciulini, mărăcini, scaieți și ierburi uscate, până la tufișurile formate de pini pitici, ca niște umbreluțe care apăra călătorul de arșiță.

Mă amețește mireasma vanilată a vegetației îngemănată cu cea marină în aerul când torid când răcoros. Scaldatul nu era prea comod, pentru că intrarea în apă era un pic îngreunată de galeți. Aici am avut sentimentul că marea îmi înlătură din minte orice grijă și o poartă spre larg, departe.

2.În Tinos, fuga la marginea orașului la doar trei kilometri de port.

Apa e mai caldă ca în Syros, pentru că expunerea e diferită. Din apă observ un delușor care formează relieful tipic al insulei.

Vapoarele plutesc unul după altul spre port, imense, liniștite, visătoare și nu-mi trebuie nimic mai mult.

În schimb, cea mai lăudată plajă din Tinos nu mi se potrivea deloc.

Populară și aglomerată, cu toată gama de jocuri în apă și lângă apă, aici n-am rezistat decât jumătate de oră, de-ajuns pentru o pauză răcoritoare.

Peisajul era frumos, dar agitatia din jur crează o ambianță prea comercială.

3. Andros e o insulă vântoasă, dar să nu ne pierdem cu firea.

Primul loc de scăldat l-am ales după criteriul proximității de portul de debarcare, departe de capitala insulei, așa că nu e greu de dibuit un comod locșor de scăldat și dormit la umbră.

În ziua următoare am nimerit o plajă imensă, goală, deși cea mai frecventată din insulă, dar vântoasă și cu marea agitată.

Se pare că Andros are un litoral divers și capricios, iar soluția cea mai sigură e să întrebăm recepționista despre o plajă fără vânt.

Doar una singură există, ușor accesibilă, însă amenajată, fapt nu tocmai pe gustul meu.

Am ales cel mai izolat locșor, cel mai îndepărtat de potecă, lânga stânci, însă cu muzica n-ai ce face, se aude peste tot, asa că, profitând de ritmul antrenant, m-am zbenguit și dănțuit fără pauză cel puțin două ore.

Și tot pe această plajă am reușit ca, așezată pe stânci ca pe un șezlong, să citesc în apă, într-atât era de caldă.

Iar la plaja cea mai secretă unde te poți scălda la umbra pinilor care, de pe uscat, își revarsă umbra generoasă dincolo de firul apei, am ajuns la asfințit.

Un loc magic, deși nu foarte pustiu, însă vântos și răcoros, încărcat de spiritualitate prin vecinătatea unei bisericuțe.

Aici mi-am luat la revedere de la Ciclade, rugându-mă să revin.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

What’s Up, Doc ?

Kos, 2017

I-am consacrat o după-amiază întreagă lui Hippocrate, doctorul născut la Kos în jurul anilor 400 î.Hr, în influenta confrerie a Asklepiazilor formată din preoți, vindecători și slujitori ai templului lui Asklepios care dobândiseră privilegiul de a practica medicina.

După ce a studiat cu Democrit, Hippocrate a călătorit în toată Grecia antică și în Asia, pentru ca, la întoarcerea în Kos, să predea și să practice profesia de medic.

Numele i s-a perpetuat datorită faimosului său jurământ, emoționant prin actualitatea sa, pe care medicii din toata lumea merg și în zilele noastre în mod organizat, la absolviri sau reuniuni de promoții, ca să-l (re)depună la altarul templului.

Principiile sale de acum douăzeci și cinci de secole susțin ideea revoluționară că vindecarea depinde numai de știința medicului și de efortul pacientului de a-i pune în practică recomandările, și nu de bunăvoința zeilor.

Am aflat multe detalii despre istoria medicinei antice vizitând sanctuarul în compania verișoarelor mele americane venite între două examene și specializări să se regenereze trup și suflet la izvoarele antichității.

Din capul locului, Hippocrate a luat o inițiativă îndrăzneață, separând complet cele două activități ale templului, tămăduirea bolnavilor și relația cu zeii. Pentru el, îngrijirea unui pacient presupunea analiza corpului, a stilului de viață, alimentația, conjunctura meteo-geografică.

Pentru corp, Hippocrate analizează ceea ce absoarbe și ceea ce respinge, sub forma alimentelor și a energiilor care-l traversează, proces numit ,,dietetică”.

Conform însemnărilor sale de călătorie, atunci când ajungea prima dată într-un oraș, studia care e direcția predominantă a vântului, cât erau de vizibile răsăritul și apusul, ce gust avea apa și adâncimea de la care izvora.

Analiza solul, dacă e uscat și sfărâmicios sau umed și acoperit de vegetație și arbori, pârjolit de arșiță sau la înălțime și răcoros. Observa și traiul zilnic al locuitorilor, dacă sunt mari mâncători și băutori, înclinați spre sedentarism ori dacă muncesc mult în aer liber, organizează întreceri sportive și se mulțumesc cu o alimentație frugală și mai deloc alcool.

Spiritul are o influență covârșitoare asupra corpului, afirmă el în primul tratat de psihopatologie din Corpus Hippocraticum. Studiile sale intersectează și analiza geopolitică, prin identificarea unor tipologii de stil de viață cu predispoziția puterii politice, pacifică ori conflictuală.

Studiul său global asupra corpului uman, bazat pe terapia umorilor (substanțele lichide din corp), a fost reluat de medicul roman Galien, în secolul 1 d.Hr., și avea să se mențină până în secolul 17.

Înconjurat de chiparoși și eucaliptuși, sanctuarul lui Asklepios ridicat in sec 4 î.Hr., apoi extins de mai multe ori, ocupă coasta unui deal în patru terase legate între ele prin scări monumentale.

Institutul de învățământ medical unde a predat Hippocrate și centrul terapeutic unde a practicat erau vestite în toată lumea antică. Mulți notabili greci, apoi din imperiul roman, au venit aici să fie consultați.

Pe măsură ce ne înalțam de la o esplanadă la alta, se atingea parcă o solemnitate inexplicabilă, așa cum și vizitatorii din antichitate probabil că percepeau apropierea de zei.

Din prima terasă n-a mai rămas aproape nimic, în afara unui bazin de apă rece, vestigiu al instalației de băi romane.

Cea de-a doua terasă, cea mai mare, este încadrată de porticuri de unde țâșnesc izvoare de apă feruginoasă și sulfuroasă folosită în termele de alături.

În centrul celei de-a treia terase tronează altarul monumental al lui Asklepios înconjurat de mai multe sanctuare, un templu ionic dedicat zeului, cu ofrandele depuse de bolnavi și peregrini, alături de un templu roman dedicat cultului imperial, dintre ale cărui coloane corintiene șapte au fost repuse la verticală.

De pe a patra terasă, cea mai înaltă, cu templul său doric dedicat lui Asklepios, compus din șase coloane de marmura albă combinată cu incrustații negre, se vad livezi nesfârșite de măslini, portul, Egeea și Turcia la orizont.

Atunci când terapia ticluită de Asklepios nu izbutea, pacienții erau transferați spre o încăpere secretă, un salon comun nu foarte spațios, la fruntariile naturii.

Acel loc sacru de la marginea complexului terapeutic, unde puteau intersecta energiile și desluși soluțiile transmise de zei sub forma onirică, era ultima lor șansă de vindecare.

În centrul vechi al orașului, în piațeta circulară pietruită, la umbra unuia dintre platanii monumentali ai insulei sub coroana cărora marele doctor obișnuia să susțină prelegeri, am frecventat zilnic terasa primitoare alături de verișoarele americane, la o cafea asezonată cu iluzorii savantlâcuri.

Film de drum:

Ildiko Enyedi, Despre trup si suflet (2017)