Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.
Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,
intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.
La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,
sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.
Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.
Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,
înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.
Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.
O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez
care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.
Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,
în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.
Liniștita arhitectură de munte,
cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,
privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.
Dintotdeauna, musulmanii au considerat obiectele prețioase un semn al reușitei sociale, un simbol al puterii și o scenografie a plăcerilor.
Cultura e preamărită fiindcă, atunci când o posedă, interesații se pot folosi de ea în strădaniile de a dobândi poziție socială și avere.
Ținutul Nilului a fost punctul de întâlnire al unor dinastii și grupuri de interese ale căror încleștări, garnisite cu vicleșuguri, compromisuri, împăcări și renunțări, se reflectă în creații de o somptuozitate inegalabilă.
De obârșie omeyadă, abasidă, fatimidă, ayubidă, otomană care au dominat, pe rând, Egiptul moștenit, cu nu mai puține enigme, de la faraoni, în obiectele din Muzeul de artă islamică din Cairo deslușim istorii.
În secolul 9, Egiptul se desprinde de califatul de la Bagdad și cade în mâinile unor năvălitori din Maghreb, fatimizii, puși pe fapte mari întru propășirea șiismului, întemeiază imediat un nou califat,
loc de întâlnire pentru comerț, arme, spiritualitate, sub influențele date de Mediterana, Africa, Marea Roșie, Sinai, înconjurat de opulenta antichitate faraonică.
Pe aici trecea drumul care transporta aurul și sclavii din Sudan spre Peninsula Iberică și era un punct strategic la care nu se putea renunța în ruptul capului, segment dezbătut în temele geopolitice actuale.
În calitatea sa de metropolă de cinci sute de mii de suflete hrănite din intensa circulație a oamenilor, mărfurilor și ideilor care animau lumea musulmană,
noul califat devine capitala Islamului în virtutea înaltelor sale școli, ca urmare Coranul editat aici în 1924 va fi considerat unicul model al învățăturii religioase odată cu supremația aducătoare de belșug.
Faptul că fatimizii dobândesc protecția locurilor sfinte ale Arabiei determină elanul comercial care favorizează artele.
Ei au manifestat toleranță fața de toate religiile, au acordat culturii respectul cuvenit, refac tradiția populară a poveștii care se va concretiza într-O mie și una de nopți.
În artele plastice, reunesc tradiția Maghrebului și pe cea locală, coptă, împacă influențe romană, bizantine și orientale și, prin mecenat, îi fidelizează pe artiștii care slăvesc trecutul preislamic.
Multe dintre obiecte sunt similare celor din muzeele turcești, dar să nu uitam de influența pe care turcii au avut-o în regiune. E momentul să-i introducem în scenă.
Islamul sunit, o doctrină comunitară preocupată să scape de influența unei singure persoane oricât de desăvârșită ar fi, afirma ca trebuie să se țină seama de acordul unanim al credincioșilor pe care aceștia îl preiau fie din spusele explicite și limpezi ale Coranului fie, în cazul tăcerii suratelor, din interpretarea concordantă a înțelepților.
Triumful sunismului se va afirma incontestabil încă din secolul 11, atunci când turcii încep să-și facă simțită prezența, la început doar ca sclavi sau mercenari.
Dinastia ayyubidă, de origine kurdă, n-a putut impiedica turcizarea elitelor din cauza recrutării continue de sclavi din Asia centrală și Caucaz, războinici înverșunați care n-au șovăit să-și bage nasul și în treburi politice,
configurând epoca mamelucă prelungită timp de trei secole, în care un roi de funcționari organizați militărește au accelerat islamizarea Nubiei și i-au marginalizat pe copți.
Oligarhia militară îl numește pe sultan, bogățiile sale dă pe dinafară în depozite și cămări, iar arta atinge apogeul prin arhitectură și artele plastice care favorizează căutarea grației în obiectele vieții curente, la apogeul barocului musulman.
Faza mamelucă a civilizației Islamului a favorizat misticismul, creație a imaginarului, împărtășit de un mare număr de confrerii care și-au găsit ecou în sensibilitatea maselor.
Atunci se întrupează în conștiința omului de rând personajul fachirului, amărâtul care a renunțat la lume pentru ca, în singurătate, să pătrundă misterele comunicării cu sacrul.
Odată cu intrarea triumfală în Cairo a sultanului Selim cel Necruțător în 1516, începe vremea otomanilor, a căror preocupare obsedantă va fi armata, înnobilată de tot luxul și rafinamentul Înaltei Porți. Creații strălucitoare împodobeau palatele la serbări, pe podele se întindeau orgolios cele mai reușite covoare turcești care, chiar și în zilele noastre, încă se confecționează la Cairo,
apare și o nouă modă, a caftanelor, iar în ceramică și porțelanuri fine, desene executate la Niceea.
În intimitatea cabinetului sau în madrasă, arta caligrafiei, știință sacră legată de suportul însuși al revelației, limba arabă, atinge desăvârșirea.
În artele cărții, anluminura și miniatura apar ca alternativă de creație întrucât Coranul interzice reprezentarea figurii umane în arta sacră.
Aviditatea nemăsurată a soldățimii care face și desface ițe politice a dus la criza finanțelor publice. Rutina tradarilor pusă pe făgaș, prețul fidelității crește, se plusează în execuția operelor de artă, de mare preț în cazul cumpărării unor poziții strategice în ierarhie, care ștergeau cu buretele samavolniciile mai-marilor.
Artele își fac intrarea în compoziția unei alte instituții specific locale, cea a bacșișului, o întrețin și poate că îi datorăm în bună parte conservarea la adăpost a multor capodopere din muzeul cairot.
O catedrală mult prea mare pentru un oraș atât de mic, de numai patru mii patru sute de locuitori, la ce bun ? mă întreb.
S-au strâns multe averi în Sigüenza din 1124 încoace, când francezul Bernard d’Agen, recucerind cetatea de la mauri, a pus temelia catedralei ridicată după un plan cistercian pe ruinele unui lăcaș vizigot sau mozarab și ispravită în 1495.
Succedându-i, cărturarii perindați pe scaunele episcopale au știut cum să-i convingă pe suverani să le acorde mărinimia lor, așa că au tocmit cei mai iscusiți meșteșteri și artizani ca să desăvârșească opera închinată Sfintei Marii, ocrotitoarea cetății.
A rezultat un amestec de stiluri obișnuit pentru această regiune a Spaniei, dar nemaivăzut pentru călătorul de aiurea.
Roman, gotic, mudejar, plateresc, renascentist și baroc alternează și fuzionează dintr-un spațiu al edificiului într-altul, fiecare element al vizitei mă încântă cu un stil diferit, revelat pe măsură ce parcurgem, pe neobservate, lunga timpului cărare.
Fațada îmi dă impresia unei fortărețe cu turnuri zimțate pe margini, cu metereze, dar rozeta și ferestrele în stil romanic cu vitralii medievale îi atenuează un pic severitatea.
Din Turnul Cocosului, înălțat în secolul 14, la origine un turn de observație militar, se trimiteau mesaje codificate spre a fi recepționale în deal, la castel.
În interiorul de optzeci de metri lungime și treizeci și unu lățime, liniile sobre și naosul central inspiră mai mult putere decât credință, poate datorită amețitoarei înălțimi a bolților sprijinite pe stâlpi masivi compuși, fiecare, din câte un mănunchi de douăzeci de coloane subțiri, care despart cele trei naosuri.
Sunt obișnuită cu biserici care au un singur altar, dar aici sunt cinci, unul mai semeț ca altul, toate consfințite în secolul 12, însă terminate de echipe succesive de meșteșugari pe durata mai multor generații.
Vastul interior găzduia în evul mediu dependințele monastice în care locuiau călugării a căror principală ocupație era copierea și traducerea de manuscrise vechi din arabă și ebraică în latină. În claustru e ascunsă cea mai veche capelă din catedrală, San Valero.
În capela Bunei-Vestiri sunt suprapuși, ca decor, pilaștri renascentiști, arabescuri și figuri geometrice mudejar segmentate de arcuri gotice, însă, spre deosebire de această împodobire opulentă, capela din deambulatoriu, chiar dacă deține propria ei sacristie, mai mică decât cea principală, adăpostește discret una dintre operele de artă cele mai valoroase,
un Christ de lemn denumit al Misericordiei din secolul 16. Știam că în toate așezămintele este amenajată doar o singură sacristie, aici sunt două, și tot două amvoane de alabastru, unul gotic, altul renascentist.
Toate catedralele din evul mediu erau orânduite sub protecția unui sfânt ale cărui relicve le și păstrau la loc de cinste.
De aceea, Bernard d’Agen le-a adus din Aquitainia pe cele ale martirei Wilgefortis din secolul 4, depuse într-un prețios mausoleu, măiastră împletire de arhitectură, sculptură și pictură, într-o urnă de argint protejată de un grilaj de fier în partea superioară a monumentului.
Aflăm mai multe despre Sfânta Wilgefortis în altarul conceput de Covarrubias din marmură galbenă și roșie, ca un retablu, având în nișa centrală panouri pictate relatând viața cuvioasei și a celor opt surori ale sale născute, conform legendei, în aceeași zi. La ea vin dintotdeauna să se roage femeile cu mariaj nefericit și care doresc să fie eliberate de povara căsătoriei.
Poarta de porfir din secolul 16 dă acces în claustrul din marmură multicoloră, în stil gotic, înconjurat de capele în stil plateresc.
Expoziția din sala capitulară prezintă cărți, manuscrise, tapiserii flamande din 1668 cu teme mitologice, dar ca să vedem toate comorile artistice trebuie să vizităm și muzeul de artă sacră deschis în altă aripă a catedralei.
Opera principală se găsește în Capela Doncel și a familiei sale, cumpărată de la o altă familie nobiliară pentru a amenaja sepulcrul lui Doncel, titlu însemnând un fel de paj-cavaler în slujba casei regale.
Monumentul a fost comandat de Isabella Catolica pentru tânărul demoazel favorit, căzut în bătălie în 1486.
Executat în alabastru, înfățișat sprijinit în cot, se pare că, la capitolul monumente funerare, este prima reprezentare a unui personaj masculin citind. Crucea Sfântului Iacob pe piept îi indică apartenența la ordinul lui Santiago, iar fața lui tristă și resemnată, privirea adâncită în lectura unei cărti lumești, pentru că, la cele religioase, poziția corpului este diferită, îl îndeamnă pe călător să-l privească într-o tăcere netulburată nici măcar de gânduri.
Atât de aproape de Rusia nu mai ajunsesem niciodată, dar am fost întotdeauna curioasă cum e să respiri aerul în care au creat capodopere Ceaikovski, Rahmaninov, Dostoievski, Cehov, Nikita Mihalkov, Andrei Koncealovsky, Pavel Lungin, toți zeii.
Un râu atât de îngust desparte două lumi. Frontiera dintre Estonia și Rusia e trasată la jumătatea râului Narva, pe al cărei mal răsăritean se înalță reduta ce străjuiește micul oraș Ivangorod, față-n față cu donjonul teuton al estonilor.
Din 1649 până în 1845, Ivangorod figura în toate documentele administrative drept o suburbie a orașului imperial Narva și, în 1780, cu tot cu Narva, a fost integrat în guvernoratul St.Petersburg.
Într-o petiție care a circulat în 1998, populația din Ivangorod a solicitat ca orașul să fie alipit Estoniei, însă, de atunci, s-au schimbat multe.
Ivangorod e situat într-o zonă frontalieră rusă și, ca să poata fi vizitat, e nevoie, pe lângă viză, de un permis specific de intrare. Instituția care-l emite se numește Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse și aprobă, în plus, ca administrator al frontierelor, toate vizele de intrare pe suprafața întregii Federații.
Costul unei vize rusești pe doi ani cu intrări multiple e patru sute optzeci de euro, la care se adaugă asigurarea. Permisul de frontieră e gratuit, însă obligatoriu chiar și pentru cetățenii ruși care locuiesc în alte regiuni și vin aici doar în vizită.
Așa-numita zona frontalieră este o fâșie de între cinci și zece kilometri de-a lungul granițelor exterioare, dar nu și între cele douăzeci și una de republici ale Federației între care se trece liber.
Până va veni vremea să completez formularele necesare obținerii sale, încerc să scrutez Ivangorod din toate perspectivele oferite de Narva.
Fortăreața a fost fondată în 1492 sub domnia lui Ivan al III-lea cel Mare, intemeietorul statului centralizat rus, primul suveran căruia i s-a atribuit titlul de Țar. Noi avem cu dânsul o legătură de rudenie prin alianță, pentru că fiul său, Ivan cel Tânăr, a fost căsătorit cu domnița Elena, una din fiicele lui Ștefan cel Mare.
Să nu ne mirăm că avem în fața ochilor o fortăreață atât de mare pentru un oraș de numai zece mii de locuitori cum ar fi la noi Târgu Cărbunești, Băbeni sau Eforie. Printre ctitoriile lui Ivan al III-le, să amintim și Kremlinul de la Moscova, definitoriu pentru imperiul său în formare, ale cărui înfăptuiri arhitecturale se defineau prin măreție.
Ivangorod este recunoscută drept prima citadelă din Rusia proiectată în formă dreptunghiulară, cu latura de patruzeci și unu de metri, cu zidurile înalte de paisprezece metri.
În interiorul său au fost construite treptat trei biserici și patru case negustorești, iar populația din acest perimetru, prin secolul 15, număra o sută douăzeci și unu de locuitori, majoritatea boieri scutiți de taxe.
Ivan al III-le a socotit că fortăreața îi va asigura accesul la Marea Baltică și, în același timp, îl va apăra de cavalerii teutoni care-și ridicaseră un donjon chiar pe vizavi. În urma nesfârșitelor încăierări, împăcări și alianțe din aceste ape tulburi, cetatea cade în stăpânirea suedezilor care vor guverna așezarea ce îngloba Narva și Ivangorod laolaltă vreme de o sută de ani.
Timp de o decadă, când Petru cel Mare a purces la recuperarea acestui ansamblu din mâinile suedezilor, fortăreața și împrejurimile au fost în stare continuă de asediu, dărâmate, reconstruite și amplificate astfel că i se dusese vestea, în anii 1700, drept una dintre cele mai solide structuri defensive din lume. Când gloria sa a atins apogeul, deținea mai multe linii de metereze și avea reputația de a fi de neînvins.
Odată cu timpurile moderne, rolul său militar se estompează. În 1918 iat-o cucerită cu ușurință de armata germană și transformată pentru doi ani, 1920-1921, în lagăr de prizonieri pe cale să fie repatriați.
Între 1920-1940, prima perioadă de independență estonă, a trecut la estoni care au împins granița cu Rusia la opt kilometri mai spre est apoi, în 40-41, rușii o preiau din nou, după care, în 1941-1944, o cuceresc nemții și o folosesc iarăși ca tabără de prizonieri. Finalmente, în 1945, a intrat în posesia Uniunii Sovietice care o repară și o transformă în muzeu cu secțiuni de arheologie, istorie militară, istoria regiunii, etnografie, pictură cu lucrările mai multor pictori ruși printre care seducătorul Ivan Bilibin, grafică, icoane, literatură în jurul lui Dostoievski care a locuit în apropiere.
Într-o aripă separată, o vastă expoziție permanentă prezintă colecția de machete a tuturor citadelelor de apărare din nord-vestul Rusiei cu armele specifice fiecărei perioade istorice în care au fost active. Unui tur complet i-aș fi dedicat patru-cinci ore.
Ivangorod trăiește din industria textilă, alimentară, forestieră și de producție de echipamente metalice. La marginea orașului, întrezărim o centrală hidroelectrică, despre care aflu că aparține Narvei, deși pe teritoriu rusesc, rămasă acolo de când erau laolaltă.
De funcționat, se pare că merge strună din moment ce la hotel caloriferul din baie dogorea și nu se putea închide, deși afară erau 27 de grade. M-am amuzat când am semnalat la recepție, iar fata mi-a răspuns cu un gest genuin tipic rusesc de resemnare că așa e în tot hotelul, n-ai ce-i face. Nu mai pusesem mâna de câteva ierni încoace pe un calorifer atât de fierbinte.
Doar râul Narva desparte cetatea de celălalt fort vecin dar rival care aparține Estoniei. Ivangorod e singura structură defensivă a Rusiei aflată atât de aproape, la numai o sută treizeci de metri, de fortificațiile unui alt stat.
Frontiera pe care o vedem azi, trasată după obținerea independenței, în 1991, a trezit animozități până în 2021, deși, în perioada pandemiei și a recentului conflict, hotarului natural impus de râul Narva i s-a recunoscut utilitatea.
Intrarea Estoniei în UE în 2004 a creat mari probleme comunității rusofone din Narva pentru că nu mai puteau trece așa ușor granița. De ambele părți, controlul s-a înăsprit, însă, pe plan turistic, Narva era luată cu asalt de turiștii ruși foarte numeroși în ciuda dificultăților de obținere a vizei Schengen, dat fiind că mica urbe era popasul nimerit între St.Petersburg la 159 kilometri și Tallinn la 218 kilometri.
Punctul pietonal de trecere este deschis 24/24 la ruși, însă la estonieni se închide pe timpul nopții. Tot la inițiativa estonilor, s-a interzis orice alt fel de trecere a hotarului în afara celei pietonale, pe o punte pe care zăream, la interval de câteva minute, câte o persoană trăgându-și valiza într-un sens sau în celălalt. Autobuzul își lasă pasagerii în parcarea din fața barierelor la Narva, ei se înșiruie la coadă, iar după trecere sunt preluați de un alt autobuz al aceleiași companii, Lux Express care îi așteaptă pe toți în Ivangorod.
În Europa sunt două puncte de trecere pietonală la granița cu Rusia, cel din Narva și unul în Finlanda, actualmente închis, cel mai mare fiind aici, nu doar din Europa, ci de pe întreaga frontieră rusă.
Intrarea în partea rusă se face printr-un coridor acoperit unde oamenii așteapta cu orele în picioare, înghesuiți la coadă minimum două ore într-o caldură sufocantă, fără scaune, toaletă și nici apă.
Când am luat trenul înapoi spre Tallinn, toți pasagerii am așteptat închiși în sala de așteptare, conform regulamentului de frontieră, până la urcarea în tren când impiegatul a descuiat ușa spre peron, deși nu mai circulă de doi ani trenuri spre Rusia.
Deși în cărți sau pe internet nu se recomandă prea multe obiective de interes turistic de vizitat în Narva, o singură zi n-a fost suficientă ca să pot savura pe-ndelete deliciul acestei vecinătăți pentru că fiecare pas, fiecare moment avea o încărcătură emoțională deosebită,
cum ar fi cel în care turiștii urcați în turnul meterezelor rusești au început să ne facă toți cu mâna celor de pe malul eston și am stat așa câteva minute vibrând de dorința ca aceste două fortărețe care compun ansamblul medieval să fie în viitor incluse laolaltă în UNESCO și să putem traversa puntea fără opreliști în ambele sensuri după placul inimii.
Prima dată când am văzut sau am crezut eu că văd Malines (în franceză) sau Mechelen (în flamandă) făcusem autostopul de la Bruxelles și cetățeanul care ne-a luat, pe colega de cameră și pe mine, ne-a lăsat la o răscruce, iar noi a trebuit să mergem pe jos până la așezarea cea mai apropiată care s-a întâmplat să fie Mechelen, am intrat în primul bar, unde se aflau câțiva aflători în treabă, și am întrebat cu un aer firesc în ce oraș ne găsim ?
După momentul de consternare al interlocutorilor, am primit informația, ne-am bucurat că am ajuns într-un loc istoric și am pornit să explorăm ceea ce credeam noi că e centrul, fără internet, fără ghiduri de călătorie, doar cu mult entuziasm.
Ne îndreptam, de fapt, spre Amsterdam, iar stilul acesta de călătorie urma să mă marcheze pentru totdeauna, am rămas cu o senzație de stinghereală să cunosc dinainte cu precizie destinația, fără posibilitatea de a mă abate din drum.
Nici a doua oară nu pot să mă laud că am văzut urbea cum se cuvine, dar am făcut totuși un popas de pe-o zi pe alta.
Copleșitoarea istorie a cetății nu se lasă deslușită într-un sejur atât de scurt, pentru că personajele care-și au obârșia aici sau care și-au legat destinul de al acestei cetăți sunt memorabile.
La o primă împărțire a teritoriului flamand, în 870, așezarea creștinată de călugărul Rombaut în secolul 7 îi aparținea deja cu acte în regulă lui Carol Magnul, unificatorul Europei occidentale.
Sub Carol Temerarul, senioria a prosperat discret în liniștea catifelată ce definește Țările de Jos, iar Margareta de Austria, mătușa unui alt Carol la fel de ambițios, avea să joace cel mai important rol.
Ceea ce vedem astăzi datează de după isprăvile spaniolilor care, în 1572, când s-au năpustit spre nord cu pretențiile lor de expansiune, au jefuit orașul și au distrus tot ce se putea.
După căderea lui Napoleon, urbea este anexată regatului Țărilor de Jos și, de atunci, se vorbește doar flamanda, ușor diferită de neerlandeza vecinilor aflați la șaizeci de kilometri mai sus pe hartă.
Piața mare îmi evocă cele mai importante evenimente pe care le văd reflectate în actuala primărie, în fosta primărie astăzi poșta, în palatul Margaretei de Austria azi tribunal, în vechea hală de țesături cu mascota sa, un personaj chefliu care e azvârlit în sus pe un cearșaf.
Multe din instituțiile religioase s-au laicizat, bisericile au devenit hoteluri și mănăstirile teatre.
Pe chei, în vechiul port comercial, ancorau în Evul Mediu vapoare încărcate de cereale.
Mechelen deținea drept de exclusivitate asupra descărcării, depozitării și al desfacerii ovăzului în toată regiunea.
Vreme de trei zile pe an, întreaga cetate participă la acest eveniment internațional aducător de belșug, ca dovadă cele trei palate ale negustorilor împodobite cu basoreliefuri pline de tâlc,
Sfântul Iosif, Necuratul și Paradisul.
Tot aici se pripășise și piața de pește gonită din satul vecin pe motiv de mirosuri nedorite.
Dar să nu vorbim despre insalubritate într-o capitală a curățeniei, trăsătură definitorie căpătată în virtutea instalării, la periferie, a unei manufacturi regale specializată în curățarea vechilor tapiserii, ai cărei clienți sunt Luvrul, Prado și Metropolitan of NY, ca să nu mai pomenim rezidențele princiare.
Cea mai celebră familie pe care o cunosc în oraș e van Beethoven, bunicul compozitorului, Louis, era născut aici.
Avându-l pe Ludwig drept descendent, să ne mirăm că Mechelen a devenit o capitală mondială a notelor muzicale ?
Orașul face parte din obiectivul transnațional UNESCO al carillonului, al turnulețelor în(cântătoare), alături de alte treizeci și două localizate în Belgia.
Clopotnița catedralei, de la înălțimea de nouăzeci și șapte de metri, adăpostește două din cele șase cadriluri citadine, cu câte patruzeci și nouă de clopote fiecare, printre cele mai mari și grele din lume.
Faimoasa școala regală de carillon activează în Mechelen de peste o sută de ani.
Micile refrene care ne asezonează plimbările cu un strop de antren sunt produse de carillon sau cadril, un grup de patru clopote amenajat în vârful clopotniței,
acordate și acționate cu ajutorul unei claviaturi sau cu un mecanism de ceasornic, cunoscut încă din secolul 12, dar răspândit mai ales între secolele 16-18 în Franța și Țările de Jos.
La cadrilul tradițional cu acționare mecanică, cele patru clopote sunt manevrate de o singură persoană, iar aici, în Mechelen, el răsună de opt ori pe oră.
UNESCO a recunoscut unicitatea culturii cadrilului în Belgia și în nordul Franței în scopul protecției Patrimoniului cultural imaterial al omenirii.
Cunoscut drept orașul european care se bucură de cel mai mare număr de zile însorite pe an, am rămas peste noapte la Tarifa, pe Costa de la Luz, a luminii, după debarcarea de la Tanger.
La îngemănarea Mediteranei cu Atlanticul, incert tărâm pradă vânturilor, plajele se întind la infinit, largi, grandioase, și, spre deosebire de restul Spaniei, fără dezvoltări imobiliare.
Iarna, oceanul are solemnitate și liniște, iar lumina de ianuarie cred că se potrivește cel mai bine sudului Spaniei, e intensă și contrastantă, înserarea e prelungă și înflăcarată de culorile soarelui, iar nopțile andaluze sunt misterioase și poetice.
Punctul concret de întâlnire a vânturilor levante și poniente favorizează un microclimat însorit trei sute de zile pe an.
Se spune că, iarna, Tarifa este cel mai călduros oraș din Europa, însă mi s-a părut ca briza, chiar și moderată, intensifică senzația de răcoare.
Deși numele orașului, atestat la cucerirea islamică din 710, provine de la un general arab, aici a dăinuit mult timp o așezare romană, uitată de lume și de imperiu.
Cu o expunere largă, sub amenințarea permanentă a unor neașteptate atacuri, jafuri și răpiri de pe țărmul opus aflat la doar paisprezece kilometri dincolo de strâmtoarea Gibraltar,
cetatea n-a fost niciodată excesiv de populată, deși, prin anii 1300, după recucerirea creștina, regii madrileni i-au acordat o listă întreagă de privilegii care să compenseze pericolul potențial care-i păștea necontenit pe localnici.
Treptat, statutul Tarifei s-a restrâns la funcția sa militară, de prim bastion al țărmului european, din care vedem azi castelul din secolul 10.
Conotațiile arhitecturale de ordin militar se reflectă și în Puerta de Jerez, masivă strajă citadină, ce deschidea în timpuri medivale calea spre Maroc, singura ieșire spre mare decupată în împrejmuirea vigilentă a zidurilor.
Printre prăvălii cu produse artizanale, buticuri alternative, de artă, principala biserică a orașului, San Mateo, din secolul 17, ascunsă într-o piațetă retrasă, completează încântătoarea intimitate provincială a micii urbe.
Cel mai sudic oraș din Spania beneficiază de reputația de capitală de windsurf și kitesurf și mă așteptam să o găsesc luată cu asalt de practicanți, dar era cu desăvârșire pustiu în miez de iarnă, cu excepția familiilor marocane aflate între două vapoare.
Primăvara și toamna, iubitorii de natură vin aici să parcurgă parcul natural din jurul orașului pentru observarea păsărilor migratoare care poposesc de două ori pe an, când trec strâmtoarea ca să-și petreacă iarna în Africa ori să revină.
În apropiere, un reper istoric militar faimos este Capul Trafalgar, unde a avut loc celebra bătălie navală din 1805, în care uciderea amiralului britanic Nelson de către un ofițer francez a fost imortalizată în ultimul roman al lui Dumas.
Vinul a profilat destinul comercial al orașului încă din anul 43 î.Hr., când romanii au început să cultive vița-de-vie pentru consumul soldaților încartiruiți aici în număr mare, care-l beau ca pe apă, tradiție cinstită până spre zilele noastre.
Până în anii 70, când prin Bordeaux trecea Turul Franței, erau organizate puncte de realimentare unde cicliștii făceau etape să se hidrateze în timpul cursei, vinul fiind un produs reglementar, alături de bere și apă, care putea fi consumat în competiție, unde producătorii își instalau tonetele cu butoaie ca să-și facă reclamă, iar vinul curgea la robinet.
În vremurile de azi, avem de ales între șaizeci și cinci de soiuri diferite de vin local de degustat cu masură în peste cele o mie șase sute de restaurante din oraș. Cele mai costisitoare vinuri roșii din lume se produc lângă Bordeaux, fiecare specific solului, iar vinul e motivul principal al turismului girondin.
Și, pentru că inspirația nu survine la voia întâmplării, inventatorul etichetei de vin a fost, în 1777, un litograf și caligraf din Bordeaux, care a lipit pe sticle primele bucățele de hârtie imprimate de el însuși, sub denumirea de vinietă.
Dar nu de-asta am descins două zile pe malul Garonei. M-au interesat muzeele deosebit de bogate, în concordanță cu orașul, înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în calitatea sa de cel mai vast ansamblu urban din lume, care se bucură de o calitate a vieții remarcabilă, printre cele mai înalte din Europa, datorită gastronomiei, culturii, amenajărilor peisagistice, istoriei.
Am identificat cel mai vechi vestigiu, dar nu chiar atât de vechi ca viile, Palatul Gallien, care adăpostește ruinele unei arene romane din secolul 2 cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri.
Din Evul Mediu, se păstrează impecabil Poarta Cailhau, teminată în 1496, intrarea principală a cetății vreme de două secole, în principal cu rol defensiv. Atestată ca primul monument din Bordeaux construit pentru a slăvi un rege, Charles VIII, la Revoluție i-au fost ciobite ornamentele, considerat un simbol al regalității.
Din fericire, pagubele n-au fost mari și, când vremurile s-au liniștit, în interiorul porții s-au improvizat trei apartamente, închiriate ulterior unui cantaragiu de sare, unui cizmar și unui scriitor public, pâna în 1882, când a intrat în renovare și atestat ca monument. Tot din epoca medievală a supraviețuit Turnul Vrajitoarelor, vestigiu dintr-o fortăreață de apărare împotriva englezilor după ce s-a stricat prietenia, timp îndelungat închisoare în ale cărei cotloane prizonierii erau supuși chinurilor.
Pe malul Garonei, englezii debarcau din cețurile pre-medievale, de pe corăbiile lor, ca să-și facă plinul cu licoarea dionisiacă în schimbul altor marfuri.
În anii 1200, după căsătoria ducesei Aliénor cu Henri II Plantagenet, orașul a dobândit statul de offshore, prin scutirea de taxe în comerțul cu Anglia, iar averile negocianților de vin au atins cote de neînchipuit.
Atunci a fost construită catedrala St.André, palate și instituții impunătoare.
Însă nivelul de bunăstare nu s-a oprit aici, a continuat să crescă în virtutea negoțului cu Africa.
În calitate de cel mai mare port al Frantei între secolele 16 și 19, comerțul cu sclavi aduși de pe coasta de vest a Africii a consolidat și mai mai mult patrimoniul marilor familii care, în vremurile progresiste care au urmat, au fost nevoite să se eclipseze, cum se întâmplă la schimbările de rânduieli, dar, cu toate acestea, Bordeaux a continuat să fie un oraș înstărit, pentru că averile lor nu s-au evaporat, ci s-au redirecționat.
Pâna în 1832, centrul era complet separat de continent prin Garona cu estuarul său și a avut deschidere doar spre ocean.
Oamenii se uitau într-o singură direcție, cea din care venea bunăstarea, iar în interiorul pamânturilor, vinurile se dirijau spre palatele regale, saloanele burgheziei și instituțiile religioase. Mai târziu, spre toată planeta, iar azi beneficiază de reputația de a fi vinul cel mai contrafăcut din lume.
De trei ori capitală a Franței, nu mă surprinde grandoarea arhitecturală de calibrul Parisului și observ cum, adaptată la specificul activității, arhitectura imobilelor a fost astfel concepută pentru a înlesni transportul butoaielor. Marea burghezie s-a dizolvat in mici comerțuri determinate de mutațiile produse prin deschiderea orașului spre est. Treptat, toți industriașii de frunte ai Franței și-au cumpărat podgorii lângă Bordeaux ca un titlu de glorie și, în ultimii ani, veniți dinspre soare-răsare, un mare număr de investitori chinezi.
Ca și la Paris, lărgimea fluviului configurează culorile cerului. Pe malul Garonei, hangare și silozuri reabilitate în stil contemporan culminează cu sclipitoarea Cité du vin, unde, ca peste tot în oraș, sunt organizate degustări. Și, pentru ca experiența să fie judicioasă, cărțile lui Robert Parker pot fi o convingătoare sursă de informație.
Să nu ne grăbim spre graniță, ce dacă plouă, să o cotim spre Ivanovo, în sihăstrie.
De multă vreme nu mai trăia nici un pustnic în peșterile căzute în ruină din defileul Rusenski Lom, la douăzeci de kilometri de Ruse.
Acele mănăstiri ajunseseră să nu mai aibă nici măcar nume. Locuitorii satului Ivanovo, la trei kilometri de stâncă, au fost primii care s-au încumetat să se apropie de pereții inaccesibili și să numească Valea Domnului unul din schituri datorită unei imagini pictate în care ei l-au recunoscut pe Atotputernic. Altă biserică a primit numele de Sfântul Scris, date fiind inscripțiile foarte bine păstrate. Alta, Biserica Îngropată. Iar cea mai frumoasă se chema simplu, Zarkvata, adică Biserica.
Foarte puține s-au păstrat în stare bună în ansamblul mănăstiresc suspendat la treizeci și doi de metri deasupra râului.
Peșterile au fost locuite neîntrerupt între 1186 și secolul 17, dar capriciile vremii, alunecările de teren, cutremurele le-au șubrezit încetul cu încetul.
Azi, natura fără prihană înveșmântează stâncile, ascunde intrările secrete ale chiliilor și schiturilor pictate în stilul rafinat din vremea Paleologilor. Mănăstirea a fost întemeiată de părintele Ioachim, mai târziu primul patriarh al bisericii ortodoxe bulgare.
Pe atunci, mai erau și alte așezăminte rupestre, însă datorită protecției regale, Ivanovo a devenit cel mai cunoscut.
Potecile străbat o parte din mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, activă în timpul celui de-al doilea Țarat bulgar, între 1186 și 1396. Capele și chilii de sihaștri au fost săpate în stâncă, pictorii de icoane au decorat tavanele și pereții cu tablouri, chipuri și fresce.
Peșterile aveau dimensiuni până la 12,5 pe 9,5 metri, multe erau doar mici văgăune pentru însingurați, dar, în toate, pustnicii își încropisera un locșor pentru icoane. Ca în multe regiuni răsăritene, Cappadocia, Armenia, Georgia, Siria, asceții își configurau imense mănăstiri cu chiliile suprapuse aidoma unor etaje. Cele de la Ivanovo, incluse în Patrimoniul UNESCO, ascund picturi murale inestimabile din jurul anului 1360.
Doar o singură biserică, a Sfintei Fecioare, și o capelă, a Sfântului Gherasim, se pot vizita. Celelalte patru lăcașuri împodobite cu fresce sunt menținute sub supravegherea UNESCO în stare de conservare, dar închise publicului.
Călugării ajungeau aici prin vechea intrare, unde se află acum balconașul suspendat pe care-l zăresc din parcare, fără să bănuiesc că voi răzbi până acolo.
Ei urcau pe o scăriță de lemn care șerpuia pe stâncă, împrejurul muntelui. Deschiderea pe care se intră azi a fost săpată de arheologii francezi în 1936, atunci când au descoperit și picturile murale.
Custodele, foarte amabil, e disponibil să ofere explicații în românește. În 1980, spune, s-au făcut lucrări de hidroizolație deasupra peșterii, iar frescele au fost acoperite cu un lac special.
Picturile cele mai bine păstrate se află pe tavan și, din cele douăzeci și cinci de scene pictate initial, azi au mai rămas în stare bună douăzeci și una. Aranjarea personajelor, când înșiruite, când grupate compact, gesticulația, privirile, trăsăturile preocupate ale fețelor comunică o expresivitate plină de înțelesuri.
Figurile lor sugerează mai mult decât ce putem noi percepe acum și, din tot ce citesc despre reprezentările de aici, ies la iveală asemănările de stil, ipostaze și atitudini cu frescele de la Muntele Athos.
Istoricii de artă au recunoscut în picturi stilul școlii din Târnovo, activă în secolele 13-14, ultima în stil bizantin sub influența doctrinei isihaste.
Din alte surse, autorii ar fi fost aduși de la Constantinopol, pentru că ambițioșii regi bulgari doreau să beneficieze de cea mai înaltă măiestrie.
Sprijină această ipoteză decorul unde observ, integrate în peisajul stâncos al defileului, clădiri preluate din stilul antichității, cunoscute pe atunci doar de artizanii din Bizanț.
Deși picturile aparțin unor stiluri diferite într-o ordine cronologică neprecizată, biserica a fost atestată drept cel mai vechi monument, simplitatea sa, o singură navă cu absidă, o confirmă.
Reprezentările în mărime naturală ale sfinților împodobesc partea din spate, iar deasupra lor, în nuanțe deschise, scene din ciclul Patimilor acoperă întreg tavanul. Inscripțiile în bulgară datează din secolul 13 și indică existența mai multor schituri.
Pe unul din pereți, protectorul lăcașului, Ioan Asan II, e reprezentat cu miniatura edificiului în mână. În timpul domniei acestui țar credincios, Imperiul Balcanic medieval a luat avânt, motiv pentru care a primit titlul de Cuceritor.
Țarul a favorizat religia și a stimulat credința supușilor încurajând pelerinajele la Ivanovo care a cunoscut o perioadă înfloritoare cu patruzeci de biserici active și trei sute de chilii locuite.
Pelerinii de viță nobilă au atras învățați care au transformat mănăstirea într-un centru reputat al isihasmului, practică de rugăciune a credinței orientale întemeiată pe o stare de concentrare și pace launtrică în care sufletul asculta și i se deschidea lui Dumnezeu. În scripturile mănăstirilor, monahii copiau și traduceau cărți de peste tot și astfel s-a perpetuat ținuta culturală și înalt religioasă a locului.
Cei mai pricepuți pictori fuseseră chemați să decoreze pereții în compoziții cu chipuri expresive și veșminte bogate, și, nu întâmplător, secvențele evocă, prin claritate, stilul anluminurilor din manuscrisele religioase, artiștii lucrau simultan și se influențau reciproc.
Pe lateral, pătrund în capela Sfântului Gherasim de la Iordan, unul dintre Părinții Pustiei, unde s-au păstrat câteva scene din viața lui și fragmente de fresce cu înmormântarea Sfântului Efrem Sirul. Cel mai clar se distinge Sfântul Gherasim călărind leul îmblânzit.
Legenda spune că sfântul a învățat vietatea să i se supună după ce i-a scos un ghimpe din lăbuță și l-a vindecat. În semn de recunoștință, leul l-a purtat în spate pe drumul spre Ierusalim.
La scurt timp după cucerirea otomană, în secolul 14, și răspândirea Islamului în Imperiul Bulgar destrămat, pustnicii au abandonat așezămintele săpate în stâncă. Frescele s-au degradat rapid înfruntând zăpada, ploaia, diferențele mari de temperatură, însă, în tot ce a rămas, se regăsește identitatea întregii lumi balcanice.
Dar să nu dăm vina pe turci, nu doar ei au distrus picturile, ci au fost vandalizate, cu evlavie, și de credincioșii veniți să se roage. Ei erau convinși că, dacă zgârie ochii sfinților și amestecă în apă acele mici fragmente de tencuială, se vor tămădui de bolile oftalmologice. Din fericire, conotația religioasă a dispărut înainte ca toate părțile corporale ale personajelor să fie scrijelite. Să iau și eu ceva cu mine, câteva fărâme din liniștea și împăcarea pe care cei din vechime știau bine cum să o afle.
Parțial, călătoria mea în Azerbaidjan s-a intersectat cu cea întreprinsă de Alexandre Dumas în 1858 și, printre obiectivele care au coincis, mă opresc la sanctuarul focului Ateșgah.
La momentul vizitei, gândul îmi zbura în altă parte, erau locuri în care voiam neapărat să ajung, adică nu, îmi doream neapărat să ajung undeva, dar nu știam unde.
Așa cum zeii le potrivesc întotdeauna pe toate, am aflat care era acel loc nebănuit abia în ultima zi, la ultima oprire, dar mai e până atunci. Asta ca să improvizez o explicație că nu m-a impresionat prea mult acest templu și că mi s-a părut mult mai pasionant povestit de Dumas în cartea lui despre Caucaz decât văzut la fața locului. Să pășim pragul venerabilei porți îndreptată spre Răsărit.
Monument unic, amenajat într-o curte triunghiulară înconjurată de ziduri, complexul zoroastrian din secolul 18 are în interiorul sanctuarului central un altar.
O flacără ce părea veșnică, alimentată de un zăcământ de gaz natural, a ars până în 1969, după care a fost nevoie să se racordeze la sistemul cartierului.
În patru puncte care înconjoară altarul ard alte focuri mai mici, aprinse doar de sărbători. Lipite de zidurile împrejmuitoare, au fost adăugate celule hărăzite discipolilor zoroastrieni sosiți din Iran și India să se retragă în asceză și rugăciune. În unele era săpată o nișă pe al cărei pervaz odihneau idoli indieni.
Discipolii, spre deosebire de oaspeții ocazionali, erau îmbrăcați foarte sumar, și doar în timpul exercitării ritualului când, în zori, așezați în cerc, aduc ofrandă focului fructe, flori, pâine și lapte. Altminteri, soarele n-ar mai răsări.
Preoții acestui cult se numeau magi și, spune Dumas, pe lângă ei se mai aciuaseră și ghiauri scăpați de prin Turcia și Egipt, fugind de persecuții, care găsiseră aici un mediu tolerant pentru orice cult religios.
La început, mai trăgeau și negustori din tot spațiul indo-persan, între două caravane pe drumul mătăsii, care, în schimbul povețelor căpătate de la asceți spre dobândirea înțelepciunii, contribuiau la funcționarea sanctuarului.
Pentru adepții cultului, focul însemna începutul și sfârșitul creației, cu puteri ambivalente, purificatoare și distrugătoare. Rezidenții permanenți practicau forme de pioșenie uneori extreme, petreceau mult timp încremeniți într-o poziție supărătoare sau legați cu lanțuri grele.
Dumas a asistat la o celebrare a serviciului sacru care consta într-o psalmodie cu voce joasă, a unui cânt pe două-trei tonalități în care numele zeului Brahma revenea des.
În toată mănăstirea mai rămăseseră să locuiască permanent doar trei adoratori ai soarelui, veniți din India.
Din când în când, oficiantul se prosterna cu fața până la pământ, iar diaconul lovea unul de altul două talgere cu sunet puternic, marcând trecerea de la o etapă la alta a serviciului terminat cu împărtășania enoriașilor care au primit fiecare de la călugăr câte un cubuleț de zahăr. După slujbă, a vizitat curtea, s-a uitat cu luare-aminte la puțuri, s-a aplecat să privească în adâncul lor nesocotind interdicția, întrucât vaporii degajați pot să-l facă pe curios să-și piardă simțirile.
Cel mai adânc are șaizeci de metri, e împrejmuit de un parapet și, pe vremuri, se scotea apă din el, ce-i drept tulbure.
Într-o bună zi, apa a secat, iar oamenii au aruncat o torță în adâncuri ca să lămurească ce s-a întâmplat. Atunci a izbucnit o vâlvătaie care nu s-a mai ostoit. Alte puțuri, mai mici, se găsesc la chiar nivelul solului, acoperite doar cu un grilaj. Templul a avut o importanță specială pentru adepții indieni Șiva și Ganeșa, însă călătorii menționează în însemnările lor multe alte divinități cu tot atâtea ritualuri ale încălzirii corpului produse, în lipsa focului, și printr-o alimentație foarte condimentată, atestată încă de la vracii și magii culturilor primitive.
Devoții hinduși au fost dintotdeauna cei mai numeroși, cu pleiada lor de zeități și, de aceea, nu s-a urmat niciodată cu precizie un anume ceremonial, fapt pe care îl consider convenabil pentru că fiecare trăiește sacralitatea urmându-și propriile intuiții.
Ghidul îmi spune că Dumas ar fi dormit două nopți în turnulețul de la intrare. Nici pomeneală.
În jurnalul său de călătorie, scriitorul povestește cum comandantul garnizoanei ruse îl invită la un ceai, chipurile, acasă la el, în satul cu sanctuarul, însă, când ajunge cu însoțitorul său, prefectul Baku-ului, descoperă uimiți că, de fapt, ofițerul întinsese masă-mbelșugată într-o odaie dichisită, cu paturile gata făcute pentru ca musafirii să petreacă noaptea acolo după ospăț. Dar, fiind așteptat, Dumas a preferat să se întoarcă la Baku imediat dupa cina compusă din pilaf, frigărui, pere, struguri, lubeniță, cât să ne facă poftă de o călătorie în Caucaz.
Toate diminețile mexicane au o strălucire specială, însă, în Izamal, plenitudinea luminii vine din îngemănarea, consfințită în timpuri vechi, a soarelui cu luna.
Mărturie stau rămășițele celor cinci piramide dispuse pe un larg perimetru, pe amplasamentul unui mare centru religios maya din perioada pre-columbiană, locuit neîntrerupt din anul 750 î.Hr.
Începând din anul 1000 și până la colonizarea spaniolă, a fost cel mai vestit centru de pelerinaj din regiune.
Arheologii au identificat până azi o sută șaizeci și cinci de structuri diverse de jur împrejurul centrului istoric.
Principalele sale temple erau închinate soarelui și, ca urmare, azi orașul e cunoscut sub denumirea de ,,orașul galben’’, datorită culorii în care sunt zugrăvite toate imobilele, cu mici inserții de alb.
Argintiul discret al lunii și auriul stăpânitor al soarelui semnifică sincretismul care, în Mexic, îi înfățișează peste tot pe Maica Domnului sub simbol lunar, iar pe Iisus sub simbol solar, în continuitatea zeilor la care se închinau indigenii înainte de colonizare.
În secolul 16, când au pus piciorul în Izamal, primul lucru pe care l-au făcut spaniolii a fost construirea unui mic sanctuar creștin în vârful celei mai înalte piramide.
La temelia sa, franciscanii au fondat așezământul Sf.Anton din Padova sub auspiciile lui Diego de Landa, al patrulea episcop al Yucatanului, care a trăit aici și a adus imaginea unei Sfinte Fecioare guatemaleze.
El a rămas în istorie pentru atitudinea sa controversată în privința indigenilor. Înflăcărat contestatar al idolatriei, a dat ordin în 1562 să fie distruse în totalitate manuscrisele de religie, cultură și civilizație maya.
După aceea, mânat de remușcări, a reunit într-o culegere cele mai prețioase informații asupra obiceiurilor locale, devenind primul specialist din istorie care a încercat să descifreze scrierea maya.
Lui i se datorează mănăstirea, faimoasă în lumea catolică pentru imensul atrium mărginit de o galerie adăugată în secolul 17, a cărei strălucitoare culoare galbenă a fost adoptată ulterior de toată așezarea.
Terminat în 1561, atriumul e al doilea din lume ca amploare după cel al Vaticanului.
La construirea sanctuarului s-a folosit piatra piramidei în jurul căreia a fost amplasat și al altor edificii maya, strategie aplicată de spanioli la scară largă.
M-a impresionat simplitatea înduioșătoare a mănăstirii, contrastul dintre renumele ei și interiorul care a dorit aproape cu îndărătnicie să rămână modest, apropiat de sufletul pelerinilor veniți în căutarea unei alinări.
Cred că în acel moment am avut o, nu știu dacă revelație, mai degrabă impresie, că nu folosește la nimic ornamentația exagerată și opulentă în cazul locurilor de cult și, de fapt, în nici un alt caz.
Oricum, spaniolii n-au reciclat aurul și comorile indigenilor pe plan local, ci le-au luat acasă.
După sanctuar, s-au edificat zidurile cetății și porțile sale, încă vizibile, pentru ca, în scurt timp, Izamal să devină cel mai important așezământ marial din Yucatan, frenezie manifestată în fiecare an de 15 august.
În 1961, primarul a dat dispoziție să se văruiască tot orașul în alb și galben, ca și cum s-ar fi pregătit încă de pe atunci pentru vizita, treizeci de ani mai târziu, a Papei Ioan Paul II, care i-a adus în dar Maicii Domnului o coroniță de argint.
În împrejurimile orașului, cea mai înfloritoare s-a dovedit industria de agave, una dintre plantele sacre din Mexicul prehispanic, din care localnicii au fabricat sfoară și fire pentru țesături până în anii 1960, când tehnologia americană a luat locul manufacturilor,
dar și mezcal, un fel de țuică mexicană produsă artizanal în distileriile de la fața locului. În Europa, această varietate de cactus crește, pe zone mai restrânse, în Italia și în Canare.
Izamal continuă să rămână și azi un centru prestigios de pelerinaj în Yucatan pentru miracolele care s-au împlinit aici,
datorate mai multor sfinți ale căror imagini aduc nădejde credincioșilor.
Și în acest loc, ca peste tot în Mexic, în toate sanctuarele vizitate, am apreciat că nu se aplică, nici măcar în timpul slujbei, constrângerea ținutei vestimentare.
Se pare că, aici, sfinții nu țin cont de aparențe și cred că au perfectă dreptate. Dacă nici ei nu pot citi în sufletul omului, atunci cine ?
ore de drum 