orededrum

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

De fațadă

Paris, 2024

Am făcut multe plimbări pariziene în căutarea scriitorilor, ca să detectez urme ale inspirației lor, și de multe ori am nimerit peste atrăgătoare surprize de cu totul altă natură.

Pe rue Cassini, în arondismentul 14, am descoperit că au locuit personaje ilustre dacă stăm să ne gândim numai la dinastia de astronomi care i-au dat numele.

Balzac închiriase și el pe acestă stradă o casă azi disparută, unde a elaborat proiectul epopeii pe care avea să o scrie mai târziu, Comedia Umană.

Nu întâmplător, prima sa apariție editorială l-a găsit la această adresă. În fundul grădinii, se spune că se afla o portiță pe unde marele scriitor ieșea direct când avea chef să se plimbe în grădinile Observatorului.

Arago, vecinul lui, evoca această perioada în memoriile sale spunând că amândoi își petreceau nopțile la lumina lămpii, unul cu privirea ridicată spre aștri, celălat aplecat pe foaia de hârtie și întrebându-se care dintre ei urma să ajungă mai departe ?

Pe strada consemnată în istorie a fi fost locuită de ei, vedem azi trei vile lipite una de alta, edificate între 1903-1906. Prima, la numarul 3 bis, din cărămidă aparentă aplicată pe o structură de beton armat, epurată și elegantă, a fost construită de pictorul Lucien Simon, a cărui mare operă reprezintă o parte din tavanul de la Senatul Franței.

A doua, la numărul 5, o austeră clădire de cărămidă de influență medievală, a fost edificată pentru pictorul Jean-Paul Laurens, ale cărui pânze le putem vedea în sălile Primăriei Parisului,

iar la numărul 7, o casă neo-clasică de inspirație liberă, a fost destinată pictorului Czernikowski.

Cele trei imobile de stil atât de diferit îl au în comun pe creatorul lor, Louis Sue, pictor și arhitect ale cărui alte înfăptuiri urma să le admir mai târziu în același cartier, dar într-un alt registru.

Însă, dincolo de orice evocare istorică sau literară, e remarcabil că la Paris pot găsi oricând ceva nou de aflat și, în același timp, fascinant.

Toate-s vechi și nouă toate

Bologna, 2019

Sediul Primăriei bologneze sau Palazzo d’Accursio găzduiește, așa cum e obiceiul în Italia, biblioteca publică și colecțiile de artă ale muzeului orășenesc, iar într-un oraș ca Bologna bănuim la ce să ne așteptăm.

Construcția a început în secolul 13 pentru juristul Accursio, profesor universitar, respectat comentator de drept roman rămas în istoria dreptului european pentru conceperea gloselor,

o sumedenie de note și comentarii aduse la Codul lui Iustinian. Cât timp a predat la universitatea din Bologna, a elaborat și reunit într-o singură lucrare zeci de mii de observații la venerabilul Cod, ansamblu isprăvit în 1230.

Opera lui s-a bucurat numaidecât de un succes răsunător astfel că era invocată ca punct de referință în orice discuție de drept, iar în unele jurisdicții dobândise putere legislativă.

Comentariul său exhaustiv asupra legii civile se extindea chiar și la punerea în discuție a soluțiilor găsite de predecesorii săi, acolo unde el oferea o dezlegare mai bună.

Concurența în domeniul juridic era acerbă în prestigioasa universitate, iar el n-a fost singurul care s-a înverșunat să abordeze temeinica întreprindere.

Ajungându-i la urechi zvonul că un confrate se înhămase la același proiect, Accursio al nostru s-a prefăcut bolnav și a stat acasă o lungă perioadă ca să termine glosele înaintea colegului.

Studiile atestă că Accursio a redactat peste o sută de mii de glose ce urmau să fie publicate complet pentru prima dată la Lyon, în șase volume, în 1589.

În paralel cu activitatea de glosator, Accursio se afirmase și ca un eficient consultat juridic.

Deși se bucura de o largă apreciere în mediul său, a avut totuși un celebru denigrator venit din mediul literaturii franceze.

Rabelais, eternul student ambulant care audiase, printre altele, și oarece prelegeri de drept, afirma despre elegantele cărți din domeniul juridic că, așa pline de aurituri, nu valorează mai nimic întinate de infamele și infectele glose accursiene.

Drept pentru care și mai multă lume a vrut să știe ce e cu glosele de vreme ce i-au adus notorietate internațională autorului lor, căruia, odată cu faima, îi creșteau și veniturile, iar locul ales pentru edificarea unei reședințe pe măsură a fost Piazza Maggiore. Să aruncăm o privire.

Modificări ale construcției, după necesități, au fost aduse în epoci diferite, trei secole la rând,13-15-16, așa încât a rezultat un palat gigantic construit în stiluri diferite, configurat ca o fortăreață, dar unde totul a fost îmbinat armonios.

Accesul în muzeu se află la etaj și până acolo urcăm pe o scară spectaculoasă desenată de Bramante, arhitectul care a conceput planul basilicii Sf.Petru de la Vatican, o rampă de acces pe care, în Evul Mediu, se urca pe cai până la etajele superioare. Fiecare treaptă fusese prevăzută cu o bordură de piele, acum uzată.

Colecțiile municipale de artă cuprind tablouri mitologice și mitice, pe unele le recunosc din albume vechi de pictură.

Cele mai frecvente sunt subiectele din viața zeilor și a sfinților, trecerea de la unii la alții s-a făcut odată cu instalarea creștinismului ca în orice banală schimbare de regim, iar artiștii le alegeau pentru că erau cunoscute de toată lumea, acum mai puțin, iar eu mă mulțumesc să le găsesc asemănări în sfera lecturilor.

Parcurg sala Rossa, sala d’Ercole, sala Farnese, capela Palatina, sala încoronării legată de învestirea lui Carol Quintul, înnobilate de prețiosul mobilier din secolele 14-19 adus din toata regiunea emiliană.

Pe tavanele din lemn, nici un spațiu liber, la fel și pereții, totul e acoperit de portrete, fresce murale și picturi, mai ales sala Consiliului Municipal, pictată majestuos cu fresce din secolul 17 animate de zeii Minerva, Marte, Bacchus, cu toții la datorie în viața cetățeanului de rând.

M-am întrebat din câte colecții provin atâtea obiecte rare și am aflat, cu mirare, că dintr-o unică sursă.

Colecțiile de artă fuseseră mai întâi destinate apartamentului legatului pontifical în timpul în care orașul a fost sub dominație papală.

Unele obiecte erau de uz cotidian, însă de mare valoare artistică și artizanală, orologii, argintărie, ceramică, cristaluri, miniaturi, mobilier.

De ce înaltele fețe bisericești nu puteau trăi decât înconjurate de obiecte prețioase de valoare inestimabilă?

După familia d’Accursio, palatul a devenit, în 1336, sediul Înaltei Curți de magistratură bologneză, apoi sediul consiliului local.

În 1920, instituția s-a transformat în scena unor confruntări nemiloase între cele două partide principale italiene, socialist și fascist.

Din păcate, acest masacru este evenimentul despre care s-a scris cel mai mult din toată lunga istorie a palatului.

Și acum, ca de fiecare dată în Italia, mă surprinde să aud că, deși înconjurați de atâta frumusețe, oamenii s-au lăsat mânați de nefastele patimi politice.

În apele mele

Ciclade, 2024

Clipele grecești solare, poleite cu aur, au o intensitate irepetabilă, pe un țărm, la umbră sub aromele uscate ale unui pin, când șoaptele mării îmi împărtășesc ceea ce am așteptat un an întreg. De la o vară la alta, timpul meu este ritmat de așteptarea ajungerii în Grecia.

1.Mikonos

Știam bine ce reputație are Mikonos, deloc potrivită pentru căutările mele, și n-aș fi bănuit că mi se va face dor de insulă încă dinainte de a o părăsi, cu dorința de a fi stat mai mult. În străfulgerarea unei clipe îți dai seama că așa va fi, iar scurta ședere de numai două zile îmi revine în minte cu energia unui nou început.

Plaja hotelului Artemis din Agios Stefanos, pe care am frecventat-o, în zori la alergare pe firul apei și la asfințit pentru scăldat, se bucură de toate darurile zeilor, cu toate că aici am avut parte de o întâmplare neplăcută, cu urmări pe parcursul următoarelor zile, cauzate de un val puternic stârnit de un vapor în trecere din cauza căruia am aterizat forțat pe țărmul acoperit de pietriș zgrunțuros.

2.Delos

Sub semnul exaltării solare apolinice am parcurs, în miezul strălucitor al zilei, insula cea mai divină a arhipelagului.

Pe suprafața de mare întindere a sitului arheologic, grupurile de turiști se răsfiră, astfel încât, în liniște deplină, am deslușit murmurul zeilor. Insulă sacră și oraș cosmopolit al antichității, locul de obârșie al lui Apollo și sanctuar al Greciei atrage pelerini din cele patru zări. Și aici se poate face plajă, dar numai cu aprobarea celor de sus.

3.Paros

Destul de greu de găsit o plajă umbroasă și nepopulată, pentru că urbanizarea e vraiște, amenajările au ocupat cele mai pitorești colțuri care sunt luate cu asalt, iar muzica zgomotoasă se propagă până departe.

Șederea în Paros a fost vântoasă, iar nisipul ridicat din toate direcțiile îmi zvântură paginile cărții, dar plimbările prin șarmantul oraș și, mai ales, descoperirile gastronomice, au șters micile inconveniente meteo.

4.Milos

Așa cum m-am așteptat, Milos a fost cea mai aglomerată insulă din arhipelag, dar plaja Zefiros aflată la marginea orașului era pe cât de încăpătoare, pe atât de confortabilă și frumoasă.

Le-am trecut în revistă și pe cele recomandate în cărți, unice datorită specificului marmorean din solul căruia a luat ființă Venus. În Milos, am avut sentimentul călătorului neputincios confruntat cu o armonie supremă care se întreabă cum va fi întoarcerea în banala rutină zilnică.

Cât de mult îmi va lipsi frumusețea pe care o văd acum în jur ?

5.Folegandros

Uneori se întâmplă să știu dinainte care e specificul unei insule, alteori prefer să descopăr la fața locului, iar Folegandros m-a descurajat prin asprimea ei, văzută și resimțită. Cea mai ascetică, abruptă și mai golașă insulă, lipsită de așezări, de călători, dar și cea mai puțin prietenoasă, are o istorie specială asupra căreia mă voi opri mai cu luare-aminte.

Am fost mulțumită că am stat doar de pe-o zi pe alta și nu mai mult, pentru că nu m-am simțit în largul meu aici, dar o plaja pitorească am găsit totuși la marginea portului, lângă casele construite chiar pe mal.

6.Sifnos

Pe fiecare plajă grecească mă bucur de răgazul de a mă gândi la tot felul de lucruri, unele avuabile, altele nu. Dar, pentru că de-a lungul atâtor ani, am ajuns destul de intimi, vă voi mărturisi unde-mi zburau gândurile pe frumoasele dar agitatele plaje din Sifnos, fie că alergam în zori pe cea de nisip fin din oraș, de lângă hotel,

fie că mă răcoream după-amiezele pe oricare colț de nisip ales la întâmplare.

Cel mai mult, mă gândeam la răsfățul gastronomic al specialităților locale, la ce savurasem până atunci și la ce pofteam pentru mai târziu, neașteptate rafinamente în concurență cu spiritualitatea și solemnitatea acelei insule surprinzătoare.

Nu-ți feri privirea

Urbino, 2024

Prin muzee îmi place să mă plimb încet, să mă uit la tablouri și oameni, să deslușesc umbre, destine, vibrații, să mă las hipnotizată de intensitatea privirii unor personaje sau de insistența altora asupra cărora să-mi pun întrebari.

M-a reținut, într-unul dintre muzeele acestei veri, Piero della Francesca și întruchipările din tabloul Madonna di Senigallia, icoană pictată în jurul anului 1478 care a declanșat un șir lung de ipoteze asupra temelor anunțate de pictura sa. Înainte să ajungă aici, la Galleria Nazionale delle Marche, icoana a aparținut bisericii Santa Maria delle Grazie construită în 1491 la Senigallia, unde a fost redescoperită în 1822.

În lunga ei istorie, a trecut prin multe peripeții, unele grave, printre care și un furt, în 1975. Din fericire, a fost regăsită după numai un an și reașezată la locul cuvenit în Palatul Ducal din Urbino. Creația se presupune a fi un tablou de familie conceput ca dar de nuntă pentru nepotul Papei Sixtus IV, însă, la prima impresie, acest instantaneu pare desprins dintr-o reprezentare contemporană a unei reuniuni la nivel înalt.

Scenografia savant gândită direcționează misterios privirile protagoniștilor, pe de-o parte mamă-fiu, pe de alta un cuplu de îngeri, un băiat și o fată. Să ne uităm în ochii celor patru personaje poziționate într-un decor casnic, încremenite, pentru o clipă, de prezența spectatorului. Între cele două planuri, unul spiritualizat, divin, altul pământesc, intuim o complicitate pefectă.

Doar Madonna nu ne privește direct, e dedicată întru totul făpturii din brațele sale, care, în schimb, se uită la noi și dincolo de noi cu gravitatea izvorâtă din atotștiința evenimentelor viitoare.

Încadrându-i, cei doi presupuși logodnici privesc cu seriozitate și chiar cu un fel de resemnare în direcții diferite, poate așteptând un ajutor nesperat, iar fiecare dintre ei pare să cunoască detalii complementare ale unei istorii.

Decorul minimal, direcționat pe verticală, o axis mundi asigurând comunicarea cu cerul, este tulburat numai de prezența unui obiect a cărui noimă mi-a rămas de elucidat, acel platou sau coșuleț încărcat cu o pânză albă, așezat la o înălțime de la care nu poate trece neobservat și nu i se poate ignora mesajul.

În grupul celor patru personaje, doar Madonna nu poartă podoabe, în vreme ce toți ceilalți trei au bijuterii în jurul gâtului, îngerul în bleu o perlă, cel în roz un șirag de perle, simboluri ale luminii cerești ai căror mesageri sunt.

Cât despre Iisus, el poartă o bogată amuletă de coral, obiect preluat din cultul păgân care, în concepția medievală, era menit să-l apere pe purtător de duhurile rele.

Să ne împărtășim din acest amestec de credințe, în care orice detaliu ocrotitor are importanță. Mai ține în mână, cu delicatețe, și o roză, trimitere la rozar, simbol al rugăciunii.

Floarea din mâna sa este un dar. Să-l primim.

Osânda

Trogir, 2022

La plecarea din Split, să ne abatem printr-un orășel cu abia treisprezece mii de locuitori inclus pentru centrul său istoric în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asemenea multor locuri sfinte din perimetrul creștin apusean, mai ales de influență italiană, catedrala a fost închinată Sfântului Laurențiu, martir roman din secolul 3, dar este cunoscută pe plan local drept a Sfântului Ioan de Trogir, episcop care a sfârșit apărându-și-o, în 1170, în fața regelui ungur Coloman, doritor să-și extrindă teritoriul.

Edificarea lăcașului actual, pe locul vechii biserici, s-a întins din secolul 13 până în 17, iar portalul principal, terminat în 1240, elementul cel mai bine păstrat al ansamblului și cel mai surprinzător, a fost sculptat de maestrul Radovan, un artist din localitate. Întreaga operă cu personaje și figuri e un întreg univers care încadrează venerabila ușă.

Pe cei doi lei, străjeri de nădejde ai intrării, sunt cocoțați Adam și Eva, osândiți la părăsirea paradisului, temători, stingheri, neștiind pe ce lume se află.

Nu știm de ce artistul n-a ținut cont că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, întrucât a dotat-o cu buric.

Plină de înțelesuri mi s-a părut dispunerea personajelor pe direcție ascensională. Pe treapta cea mai de jos îi întâlnim pe cei cărora le-a fost impusă osânda susținerii întregului edificiu, evreii și musulmanii,

ca să vadă toată lumea cât de inferior le e statutul. Ei duc tot greul și, ca să fie primiți în rândul lumii, le revin corvezile cele mai umilitoare.

Pe de altă parte, văd că pe umerii lor se sprijină coloanele și arcadele acestui așezământ respectabil care ilustrează ideea de credință creștină, și atunci cum să nu-i consider drept cele mai de încredere pesonaje ?

Până să ajung în vârf, unde tronează reprezentările superioare, am de străbătut o gamă întreagă de munci și zile ilustrative pentru secolul 13.

Pe coloanele exterioare recunosc apostolii, pe cele din mijloc, cele patru anotimpuri, cu specificul lor, vânătoarea,

tăiatul porcului,

prepararea de mezeluri,

scene cotidiene medievale, alternând cu o sumedenie de viețuitoare. Pe frontispiciu, ca în toate catedralele, au fost redate scene din Noul Testament.

Pe fațadă, o nișă adăpostește statuia Sfântului Laurențiu, purtând grătarul martiriului său. Cum a ajuns aici ? Nu suntem prea departe de Roma, unde, în calitate de diacon al unui sălaș creștin al anilor 250, își asumă dreptul de a refuza să predea mai-marilor orașului tezaurul bisericii.

În schimb, spre consternarea concitadinilor săi, îi adună pe săraci în fața autorităților și declară că ei sunt adevărata comoară a urbei. A fost un act temerar, în proaspătul înfiripat creștinism, ca responsabilitatea sacerdotală, corectitudinea, grija față de un obiect material încredințat spre păstrare să fie mai importante decât puterea vremelnică. Așa că romanii l-au osândit la moarte prin ardere de viu pe un grătar, obiect care i-a devenit atribut iconografic. În zorii creștinismului, adepții săi credeau cu tărie în viața veșnică, în defavoarea celei pământești, efemere, și își permiteau astfel de gesturi de sfidare. Ca să-i fie onorat sacrificiul, la roma i s-au consacrat nu mai puțin de patruzeci de biserici, în virtutea statutului comparabil cu Sfinții Petru și Pavel, iar cultul i s-a răspândit în Spania și Franța unde îi sărbătorim praznicul la 10 august.

In interior, mi-a atras atenția un amvon octogonal cu capiteluri fin sculptate din secolul 13,

crucifixul pictat, altarul surmontat de un baldachin de piatră.

Lucrate cu finețe, stalurile din 1439 de lemn sculptat în stil gotic venețian se continuă cu o decorațiune murală în sacristie.

Bolta a fost realizată folosind pietre tăiate și îmbinate prin înclinare, astfel încât se susțin reciproc ca să poată suporta împreună greutatea structurii.

Exemplu arhitectural și de viață, acest stil reflectă o filosofie pe care oamenii au fost siliți de împrejurări să o aplice adesea.

Cu bună știință

Salamanca, 2022

Am pășit într-o instituție cu program de vizite turistice foarte restrâns, în Universitatea Pontificala iezuită, cu gândul la pățaniile liderului acestui ordin analizat și controversat, Sf.Ignațiu de Loyola, un personaj aventuros emanat de ținutul basc, sărbătorit de catolici în fiecare an la 31 iulie.

Am încercat să dau de urma gândurilor și a energiilor care l-au mânat în Salamanca, pentru că fondarea acestei instituții sub egida iezuită se datorează, fără dubii, șederii sale aici.

Vizita e obligatoriu ghidată, durează cam douăzeci de minute, biletul de intrare scump, ghida plictisită.

De la o prietenă spaniolă care a studiat în acest vechi centru universitar la o facultate de stat, aflu că universitatea iezuită este privată, foarte costisitoare și nu nepărat de calitate, ca majoritatea instituțiilor de învățământ private în Spania, mi s-a explicat.

Ca peste tot, contează drumul deschis de cunoștințe și mai puțin de cunoaștere.

Ignațiu a fost parașutat la Salamanca în 1527 venind de la Alcala de Henares ca urmare a unui conflict ideologic declanșat de nelămuriri legate de motivația aderenților săi, într-o perioadă în care cea mai mică neconcordanță cu normele teologice în vigoare era vânată de Inchiziție.

Cel care urma să devină Generalul ordinului, singurul ordin religios cu structură și exigențe militare, fusese supus unei anchete, la Alcala, pe trei motive, unul mai grav ca altul, de către autoritățile religioase locale.

Studentul predicator, grăbit să urce în ierahie, e acuzat de a-l susține pe Erasmus, e bănuit de practici iudaizante, cum ar fi respectarea Sabatului și, precedându-l pe Voltaire, ca să nu mai vorbim de secta bavareză la originea atâtor comploturi, învinuit de iluminism.

Iluminații erau în acea vreme credincioșii care începeau să-și pună întrebări despre temeinicia credinței, și, în lipsa unor răspunsuri din partea preoților din ce în ce mai inculți, mai înclinați spre comoditate și moravuri ușoare, să se îndepărteze de biserică.

Pe de altă parte, convertiții, noii creștini, evreii obligați să treacă la catolicism ca să nu fie expulzați sau și mai rău, își păstrau în secret credința, în ciuda unei adeziuni de formă. Nu toți, pentru că și în rândul catolicilor de frunte au ajuns evrei convertiți, însă prelații îi priveau cu suspiciune la început, așa că noii convertiți își practicau neo-creștinismul la oarecare distanță, ajungând, la un moment dat, pe aceeași lungime de undă cu iluminații.

Așa că, printre acești marginali dezorientați și doritori de schimbare, Ignațiu își găsește urmăritori deși nu avea o poziție oficială, fiindcă ordinul încă nu exista.

Susținând ideile de toleranță religioasă ale lui Erasmus, mai ales cu privire la evrei, Ignațiu e luat drept iluminat, solidar cu revoluția religioasă în formare, din ce în ce mai amenințătoare pentru forurile ecleziastice.

Din fericire, arhiepiscopul Spaniei, de Fonseca, era și el partizan al lui Erasmus și l-a trimis pe Ignațiu la Salamanca să-și continue studiile.

În ciuda recomandării, aici a fost rău primit, hărțuit și insultat, episod pe care-l voi invoca la vizitarea mănăstirii San Esteban.

Pentru Ignațiu, Salamanca reprezintă un punct de cotitură în destinul său, de fapt toate marile orașe în care a poposit au coincis cu viraje radicale, dar aici ipostaza lui de iluminat, de rătăcitor, de autodidact, de prezicător, de șef al unei găști de marginali, n-a inspirat încredere mediului excesiv de rigid și conservator.

Atunci când va fi obligat să-și susțină cauza, bietul provincial care se exprima în spaniolă cu accent basc și în latină cu accent spaniol, se trezește comentând spontan concepte sacre în anturajul său dubios, cu discipolii întâmplători care-l însoțesc pretutindeni, cu ținuta sa vestimentară ponosită, cu relațiile feminine discutabile.

La Salamanca, el cântărește cu luciditate posibilitatea de a adera la un ordin religios mai puțin corupt pe care să-l reformeze înainte de a fi el însuși pervertit.

Prea puțin realist, planul său, așa că, de ce nu și-ar întemeia propriul ordin de care să fie sigur că se angajează întru călăuzirea sufletelor rătăcite ?

Mult mai târziu, viitorul fondator al Companiei urma să fie sanctificat datorită Exercițiilor spirituale ce-i fuseseră dictate de Sus,

operă fundamentală presupusă înălțătoare pentru cel care aspira la o înțelegere superioară și, cu toate că edificiul universității care asigură continuitatea operei sale este impresionant, am rămas cu o impresie de opacitate inconfortabilă și neliniștitoare, incompatibilă atât cu religia, cât și cu învățământul.

Partea Leului

Serengeti, 2018

Îmi plac Leii cu dezinvoltura lor,

cu mărinimia și distincția lor, cu respectabilitatea lor, dar și cu ușurătatea de a-și deschide sufletul, cu sinceritatea care, uneori, se transformă în credulitate, alteori în inocență.

Deși dificil de acceptat cu micile lor orgolii, cei mai de încredere și de ajutor prieteni mi-au fost întotdeauna Leii.

El e, de altminteri, singurul semn zodiacal pe care-l pot ghici după aparențe, într-atât de convingătoare sunt.

Ca să nu încalc regulile legitimității misterioase a astrelor care mi-au sortit o incontestabilă compatibilitate cu ei, atunci când a fost posibil mi i-am ales drept colaboratori pentru că sunt inventivi, siguri de ei și capabili să ia decizii foarte repede. N-am întâlnit niciodată un Leu mototol. Dintre toate jivinele văzute în savana africană, doar ei, irezistibili, îmi dădeau chef de joacă și nu mă săturam să-i pozez, cât puteam de aproape.

Jackson, ghidul competent, educat, îndatoritor, entuziast, el însuși Leu, își dădea osteneala să manevreze mașina ca să-i putem surprinde în toate stările, fie în toiul unui mic-dejun în zori,

fie zburdalnici și nepăsători sau tolăniți la umbră ori dormind buștean.

Dintre toate animalele, ei erau cei mai disponibili să lege prieteșug, ne priveam reciproc de la doar doi-trei metri distanță, chiar dacă, în prima zi, am resimțit o vagă crispare confruntându-mă cu această intimitate neobișnuită. Nu-ți fie frică, îmi spunea Jackson, n-au chef să se deranjeze (pentru atâta lucru? completam în gând).

Neașteptat de familiară, culoarea aurie a miriștei, în savana, îmi aduce în permanență în minte câmpia oltenească nesfârșită, învăluitoare în verile toride, eliberatoare de griji. Îmi plăceau mai ales după-amiezele moleșite de lenea vietăților. Leii știu să lenevească, o fac cu o voluptate și un abandon incomparabile.

E un spectacol să privești un leu huzurind, universul întreg devine un teatru în care noi, călătorii, eram spectatorii și admiratorii săi. I-am privit în multe ipostaze, însă, tolăniți, au o grație demnă.

Odihnindu-se după o noapte zbuciumată, tumultuoasă, de vânătoare, pe fundalul miriștei, mă încarcă, din imobilismul lor imperial, cu o energie frenetică.

Stăteam minute în sir, îi priveam în ochi și mă minunam cât de bine păreau să înțeleagă de ce suntem acolo și să ne asigure de cooperarea lor. În Serengeti am întâlnit mai mult lei masculi, iar în Ngorongoro doar leoaice care, totuși, nu mă impresioneaza la fel de mult ca domnii.

În afară de el, nu mai observam nimic în jur, ocupă cu fast și grandoare tot spațiul. Soarele e stăpânul Leului, încălzește, luminează, iluminează, uneori te orbește. Leul se simte cel mai bine la căldură, la apogeul verii, să nu-l scoatem din casă pe ploaie.

Ansamblul regal barbă-coama e semnalmentul după care recunoaștem un Leu de la depărtare. Din experiența mea, în muzee, după aceste elemente îmi dau seama care erau căpeteniile din epoci îndepărtate. În prezent, nu știu în ce măsură Leii se afla la putere, n-am făcut un recensământ al zodiilor în actualitatea politică dar, dintre personajele istorice, i-am reținut pe împărații Franz Joseph și Napoleon.

Prin cercuri de cunoștințe, în corporații și societăți, Leii își dispută cu Scorpionii pozițiile cele mai însemnate, rareori întâlnesc un Leu în postul de director-adjunct. Nu-i place să se ocupe de detalii, îl atrag opere de anvergură și cât mai creative, care-i și reușesc. Pune suflet și generozitate în orice face și oricine și-ar dori un mic rol în preajma lui.

Îmi spunea odată o poetă că patru importanți critici literari au scris despre volumele ei, și toți erau Săgetători. N-am iscodit-o dacă de bine sau de rău, însă m-am distrat copios și, pornind de aici, m-am întrebat cum ar arăta o istorie zodiacală a literaturii, să aflu ce sunt, îndeobște, eseiștii ? Dar prozatorii ? Dar poeții ? Cine s-ar încumeta să o scrie ? Probabil că un Leu.

Muzică de drum:

Croiește-ți altă soartă

Erzurum, 2022

Două prietene literare mă însoțesc prin galeria de pictură a muzeului de artă din Erzurum, Peri, una dintre Cele trei fiice ale Evei ieșită pe piață în 2016 și Feride, poreclită Pitulicea, zămislită în 1922. Pe cei doi autori, Elif Shafak și Reșat Nuri Guntekin îi leagă, la distanță de șaizeci de ani, orașele în care au ales să locuiască, fiecare la vremea sa, Istanbul și Londra.

Deși ne despart multe generații, orânduiri, obiceiuri, tradiții sociale și familiale, mai simt mai apropiată de zvăpăiata de Pitulice.

Nu întâmplător am adus-o aici, pentru că bunicul autorului, Guntekin, e chiar nepotul guvernatorului din Erzurum, un oraș de pe străvechiul drum al mătăsii.

În acei ani, multe tinere repartizate ca învățătoare, răsfirate prin cătunele nevoiașe ale Turciei, o luau ca model pe Feride ca să poată depăși piedicile înapoierii din mediul provincial.

Feride trece prin schimbări radicale, greu de închipuit când o vedem, zânatecă răsfățată, în momentele patriarhale de la Tekirdag la rude,

acasă la conacul mătușii din Istanbul, și n-aș fi crezut că va avea puterea să-și ia lumea-n cap,

lăsând tot luxul și confortul, devastată de vestea că viitorul soț era deja promis alteia. Și cum, din călduroasa Tracie, fără să știe ce o așteaptă, pornește spre austera Anatolie.

Mediul învățământului din provincie mă inspiră, profesorimea îmi e familiară, dar toate acele intrigi țesute cu premeditare, piedicile care i se pun bietei Pitulici, capcanele care i se întindeau de către oameni, chipurile, educați, m-au înspăimântat.

Intuiesc că multe din întâmplări sunt preluate din fapte reale desprinse din lunga activitate de inspector școlar a autorului.

Mi-a plăcut peregrinarea Pitulicei prin Anatolia, de la o școală la alta prin vreo zece localități pentru că trebuia să-și reînnoiască statutul de suplinitoare la fiecare început de an școlar, asumându-și umilințele cu demnitatea cuvenită unei fete dintr-o familie aristocratică, educată la o mănăstire franțuzească de maici,

spre deosebire de Peri, fata din popor care a trebuit să răzbească singură până la colacul de salvare al turcoaicelor de rând, mariajul.

Dar și Peri e deosebită de ceilalți, interiorizată, retrasă în lumea cărților și în căutare de inutile certitudini. Nu le mai căuta, îi spune dascălul ei oxfordian, e mai important să fii curioasă. Între Istanbul și Oxford, Peri îl caută pe Dumnezeu în două epoci diferite ale vieții ei.

Mi s-au părut bine documentate episoadele dezbaterilor pe tema religiei de la Oxford, pline de concepte pilduitoare asupra dialogului și tolerantei, ale sincretismului, ale avantajelor societății mondializate.

Islamul are o mulțime de aspecte pe care nu le intuim atunci când călătorim în Turcia, pe care Elif ni le aruncă în față fără menajamente. Între o mamă habotnică și un tată ateu, Peri pleacă la facultate în Anglia, la Oxford, se împrietenește cu alte două fete musulmane și să te ții reglare de conturi.

Unde e multă ideologie e prea puțin sentiment, așa merg treburile în lumea de azi când orice fapt de viață e cântărit pe balanța politicului corect, calibrat, cenzurat, aprobat sau condamnat.

Toate relațiile se dovedesc a fi doar de suprafață în mediul snob în care se învârte Peri, să cauți o prietenie profundă sau, și mai bizar, o iubire, acum când nu se mai îndrăgostește nimeni ?

Toate astea nu existau pe vremea Pitulicei, când oamenii-și manifestau fățis acordul și revolta, puteau să ia hotărâri dictate de emoții nefiltrate. Personajul din 1922 e mai pasional, mai idealist și mai cutezător decât cel din 2016.

Cea mai vibrantă scenă a fost cea în care face cunoștință cu un medic militar într-un cătun izolat, în timp ce îngrijea un jandarm rănit, iar cea mai provocatoare scenă erotică pe care am citit-o vreodată a fost când, câțiva ani mai târziu, se căsătorește cu bătrânul doctor și ne este descrisă, cu detalii picante, noaptea nunții.

Ce cauta Peri cu înverșunare în scurta perioadă a studiilor ei universitare la Oxford, îndrăgostită platonic de un profesor ?

Să ajungă la noțiunea de Dumnezeu, iar secretul se pare că-l găsise, nu era religiozitatea, nici scepticismul, ci singurătatea, aidoma acelor sihaștri și asceți care se retrăgeau în deșert ca să-și ducă la bun sfârșit căutarea spirituală. În compania celorlalți ești împins să te apropii mai mult de necurat decât de Dumnezeu, parcă așa spunea și Sartre.

Iar ea, ascunsă-ntr-un dulap din conacul unor bogătași, i l-a dezvăluit, când a venit clipa, și profesorului.

Iar noi locului ne ținem

Evora, 2020, 2022

Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.

Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.

L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.

Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.

2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,

complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,

pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.

Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.

Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.

Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,

însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,

și nu numai atât.

Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.

Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,

construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Toate numele