orededrum

Învățătură de minte

Cracovia, 2019

Îmi plac universitățile pentru înălțimea spirituală pe care o presupune învățătura de acest nivel și întotdeauna, după vizita unui astfel de așezământ, resursele sufletești pe care le acumulez persistă multă vreme, așijderea celor dintr-un pelerinaj religios.

La Universitatea Jagiellonă, centru universitar vechi și consacrat, emoția a fost sporită de tăcerea momentului ales,

în singurătea din toiul sărbătorilor de iarnă când totul e închis,

de întunericul lunii decembie care coboară prea devreme și consfințește solemnitatea încremenită a unei istorii neobișnuite.

Înființată în 1364 de Cazimir III, regele Poloniei, se edifică în plin centrul Cracoviei, acum în Patrimoniul mondial UNESCO, cea mai veche instituție de învățământ superior din Polonia și a doua din Europa Centrală după cea din Praga, dar și printre cele mai vechi din lume, decană fiind socotită cea din Constantinopol, fondată în 425.

Ambițios, regele a pus bazele universității mânat în primul rând de nevoia de a întemeia un sistem legislativ instrumentalizat de juriști, la nivelul altor țări europene care i-o luaseră înainte.

La început, studiile s-au desfășurat pe vreo două-trei secții, însă, o generație monarhică mai târziu, în 1400, regina dinastiei jagiellone și-a donat toate bijuteriile universității, un cufar întreg, ca să poată înlesni admiterea gratuită a unui număr cât mai mare de studenți, peste două sute.

Atunci s-au înființat departamentele de astronomie, matematică și teologie, esențiale în direcțiile ulterioare privilegiate de învățații polonezi.

Nicolaus Copernic s-a numărat printre dascălii cu o influență covârșitoare, venit să predea la Cracovia pentru că aici era prima universitate europeană care a înființat catedre independente pentru aceste specialități.

Caracterul european s-a evidențiat și mai mult în virtutea publicității de care se bucura Copernic și alți profesori faimoși, astfel că, pe timpul lui, aproape de jumătate din discipoli veneau din afara Poloniei, din Lituania, Rusia, Boemia, Germania.

Ca în toate universitățile medievale, în perioada cea mai înfloritoare cursurile se țineau în toate limbile de circulație, adică latină, greacă și ebraică.

O etapă mai umbroasă se prefigurează în 1846, când Polonia a fost anexată Imperiului Austro-Ungar, iar în 1939 a început persecuția profesorilor care nu se aliniau la directivele nazismului, încrâncenat la cea mai mică abatere ideologică.

O sută optzeci și patru de profesori au fost deportați, nu doar evrei, ci și creștini care le susțineau proiectele științifice.

Prin urmare, universitatea a rămas închisă în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi, după câțiva ani de normalizare, a încasat o a doua lovitură de grație dată de comunism, în 1954, când a desființat-o parțial și i-a schimbat menirea.

În aceste clădiri istorice cărora li s-au adăugat recent noi edificii, învață cincizeci de mii de studenți îndrumați de aproape trei mii de cadre didactice.

Ce am perceput aici spre deosebire de alte universități vizitate ? O melancolie, pe care aș putea să o definesc specific poloneză,

așa cum se desprinde din compozițiile lui Chopin, dar nu tristețe, ci doar o inefabilă visare prielnică studiului.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Trenul de noapte (1959)

Cu tot tacâmul

Franța, 2022, 2023

Dacă la noi veșnicia s-a născut la sat, cochetaria s-a născut, fără nici un dubiu, în Franța și se află pe-o mână cu gastronomia.

Brilianta și atât de vechea Fiziologie a gustului de Brillat-Savarin mi-a părut actuală, amuzantă prin sinceritatea opiniilor nesupuse, inocentă prin indiferența exprimării, concepută ca un manifest militant asupra traiului bun care mi-a deschis ochii asupra papilelor.

În 1825, când a apărut cartea după ce, vreme de patruzeci de ani, a fost elaborată cu lentoare pe parcursul experiențelor gastronomice ale autorului, arta culinara franceză nu făcea parte din Patrimoniul cultural imaterial UNESCO, încă inexistent.

Am reținut mai cu seamă cum, în țara Luminilor, doamnele se concentrează mai cu seamă asupra operațiunilor legate de cochetărie cu toate consecințele sale, în detrimentul statutului de gospodină, practic inexistent.

Pregătirea și pusul mesei revine servitorilor, menajerei sau, în lipsa lor, întregii familii care contribuie fiecare cu o parte din treabă.

Autorul reconfirmă principiul că, dintotdeauna, bucătarii au fost bărbați și că abia târziu de tot au fost lăsate femeile să intre în bucătărie.

Însă, în virtutea incontestabilei art de vivre inventată de francezi, gustul se potențează atunci când este acompaniat de frumusețe și armonie și se transformă în bun-gust.

De aici s-a născut gastronomia de afaceri și cea politică, în cazul căreia, în ciuda inerentelor divergențe de opinie, arta culinară stabilește o legatură emoțională între gazdă și ospete. Marile fuziuni, resetări ori soarta noroadelor s-a hotărât la câte un banchet.

Nu știu dacă azi lumea mai dă gustului tot atâta importanță ca în trecut, la fel ca și cochetăriei, chiar dacă obiceiurile diferă de la un ținut la altul.

Din experiențele de până acum, mi s-a părut că, în Franța, gustul ridicat la rang de gastronomie e cel mai darnic în bucurii

și e celebrat ca o plăcere pentru toate vârstele, toate buzunarele și toate stările în virtutea îmbinării, ca un eveniment plurisenzorial, cu toate celelalte plăceri, și care, cum spune autorul, chiar ne mângâie uneori de lipsa celorlalte.

Cine ar mai face azi, când producția alimentara e globalizată, deosebirea dintre originea produselor ? Pe vremea domnului Savarin, care, în treacăt fie spus, a inventat savarina, omul de rând își putea da lesne seama din ce regiune provenea un anumit soi de fructe ori vânat.

La fel ca în cazul oricărui simț, unii oameni posedă papile gustative mult mai eficiente decât alții.

În Franța secolului 19, mâncăcioșii cu experiență ridicau în slăvi savoarea specială a pulpei pe care potârnichea se sprijină când doarme, bucată fără pereche disputată pe la praznice, iar în timpuri și mai vechi, mesenii din Roma antică deosebeau după gust peștele prins între poduri de cel pescuit în vale, eu abia că-l pot deosebi pe cel de crescătorie de cel pescuit.

Obiceiurile alimentare se schimbă cu timpul, iar împărăția savorilor ia configurații diferite.

Gustul oamenilor, papilele, se modifică sub influența procesării industriale, a chimicalelor care se folosesc la gătit, a timpului din ce în ce mai scurt dedicat mesei, a scăderii exigenței asupra calității mâncării din ignoranță sau din cauza stresului.

Întrucât alimentele ne influențează moralul, imaginația, spiritul, judecata, cutezanța, percepțiile, să profităm de ele din plin !

Doar îngerii au aripi

Angers, 2019

Bine și rău, îngeri și demoni se înfruntă de când lumea și pământul, în fulgerătoare sau îndelungi încleștări, uimitor și miraculos reprezentate în tapiseria Apocalipsei de la castelul din Angers.

Inspirată de cea de-a Patra Evanghelie, sinteză a elenismului și iudaismului plăsmuită de Sf. Ioan în insula Patmos, o regăsim într-o vastă sală construită special după configurația ruloului, cu o lungime de o sută treizeci de metri și o înălțime de cinci metri, ca să o adăpostească în incinta castelului, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La prima oră, sala e goală și îi asigură privitorului auspiciile pentru înțelegerea cuvenită.

Tablourile reprezintă desfășurătorul ultimei cărți din Noul Testament scrisă de Apostolul Ioan. Un pictor din Bruges a realizat cartoanele, iar țesătura, cea mai veche piesă de acest gen, a fost executată la Paris în atelierele celor mai pricepuți artizani vreme de zece ani începând din 1373, la comanda lui Ludovic I, duce de Anjou.

În timpul celor aproape șapte secole traversate până la noi a pierdut câteva scene, iar ultima dată a fost văzută în integralitatea ei la celebrarea unui mariaj princiar, după care a trecut printr-o sumedenie de peripeții ca să fie recuperată parțial, ca prin minune, în secolul 19.

În timpul revoluției franceze, tapiseria a fost tăiată în bucăți și reciclată, unele scene au devenit covoare, altele au acoperit iarna portocalii ca să nu înghețe, au servit la astuparea unor crăpături în clădiri avariate și au protejat de frig căluții în grajduri.

Din fericire, țesătura era confecționată numai din lână și așa a reușit să supraviețuiască deoarece, în anii revoluției, tapiseriile medievale au fost distruse în scopul însușirii firelor de aur și argint din compoziție.

Bucățile care s-au păstrat au fost redescoperite în 1848, puse la adăpost și înapoiate catedralei în 1870.

Cea mai veche tapiserie franceză păstrată până azi și cea mai veche tapiserie medievală din lume rămasă aproape întreagă își datorează existența regelui René, care-și avea curtea la Angers, și, prin urmare, a donat-o catedralei Saint-Maurice care o desfășura în procesiuni la marile sărbători religioase.

Ca să trezească speranța credincioșilor zguduiți de violența persecuțiilor, autorul, Apostolul Ioan, prezintă sub forma unor viziuni profetice victoria lui Iisus și triumful bisericii.

Cele șaptezeci și șase de tablouri (sau șaptezeci și cinci după unele surse, pentru că nu le-am numărat la fața locului) din cele nouăzeci inițiale, formează un ansamblu istoric, cu textul biblic corespunzând fiecarei scene menționat în fața imaginii.

Învingătorul pe un cal alb, dragonul care se luptă cu slujitorii Domnului, marea prostituată pe ape,

căderea Babilonului invadat de demoni, cuvântul lui Dumneazeu care schimbă fiarele, Sf.Ioan cu îngerul, noul Ierusalim, Îngerul cu cartea, Sf.Ioan când mănâncă cartea,

cele șapte biserici din Asia Mică, fiecare temă este un întreg univers de explorat.

Lectură de drum:

Jean-Yves Leloup, L’Evangile de Jean

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966

La scară largă

Dubrovnik, 2022

M-am obișnuit să constat, după itinerariile alese în urma lecturilor, că iezuiții stiau bine ce destinații si locații să aleagă ca să-și stabilească misiunile. Peste tot unde au rămas înfăpturi ale ordinului lor, principiile de învățătură și de expansiune geografică pe care le-au susținut m-au condus spre nebănuite dezlegări de sens. Astfel că, printre rândurile unei cărți, le citesc gândurile, le tălmăcesc viziunile și le urmez hărțile.

La Dubrovnik, biserica Sf. Ignațiu de Loyola a fost concepută pentru comunitatea iezuită în anii 1699 de arhitectul Andrea Pozzo după planurile lui San Ignazio din Roma, cu fațada baroca în stilul contrareformei, coloane, pilaștri, fronton și cupolă.

Decorațiunea corului și a cupolei, cu fresce murale pictate de un artist sicilian, îl reprezintă pe Sf.Ignațiu, abia aștept să vină momentul să vorbim despre el cum se cade, plutind printre norișori și îngeri.

Alte tablouri înfățișează scene din tumultuoasa lui viață, capitole memorabile care au în spate strategii, mașinațiuni și aventuri, cum ar fi instructajul lui Francisc Xavier înainte de a fi trimis in misiune,

apoteoza mondializată a lui Ignațiu înconjurat de cele patru continente,

întâlnirea cu Francis Borgia, duce de Gandia și grande de Spania, important preot iezuit, strănepotul Papei Alexandru VI.

Ce am văzut aici și nicăieri în altă parte ? Tot în interior, în prima capelă laterală, era reconstituită grota de la Lourdes, simbol al importanței cultului marial, fundamental pentru doctrina iezuită.

Biserica se învecinează, cum era și firesc în secolul 17, cu școala. Fațada institutului iezuit Collegium Ragusinum ocupă o latură a unui ansamblu socotit drept cea mai frumoasă piață barocă din Dalmația, inclusă, cu tot centrul istoric, în patrimoniul mondial UNESCO.

Prezența iezuiților în Dubrovnik datează din 1550 adică la numai zece ani după ce ordinul lor a fost înființat. Dalmația a fost o prioritate iezuită, dar nu și-au putut pune planurile în aplicare din cauza turcilor, deoarece pozițiile iezuiților nu corespundeau cu ale dalmațienilor, primii fiind combativi, cum îi învățase Ignațiu, el însuși de formație militară, iar ceilalți împăciuitori, motiv de discordie timp de o sută de ani. Colegiul s-a fondat în 1658 și s-a închis în 1773 cînd ordinul a fost suspendat. A devenit colegiu al unui alt ordin local catolic, apoi al piariștilor, apoi spital militar, ca să revină învățământului în 1941. Azi a rămas gimnaziu catolic, cel mai prestigios din oraș, punct de pornire chiar al universitătii locale. Clădirile mai găzduiesc în prezent o școală dioceziană catolică și birourile administrative ale bisericii.

Definitorie atât pentru Dubrovnik cât și pentru filosofia iezuită este scara pe care urcăm spre aceste edificii amplasate într-un spațiu superior centrului, în acord cu deviza lor, ca o aspirație spre mai sus. Scara iezuiților sau scara Boscovich, după numele celui mai faimos absolvent al colegiului, matematician, filosof, astronom, poet, teolog, datează din 1738 și a fost concepută de arhitectul sicilian Pietro Passalaqua.

Monumentală, în stil baroc, se ridică pe un loc care păstreză sacralitatea bisericii Santa Lucia distrusă la cutremurul din 1667 și, de câțiva ani, a devenit principalul punct de atracție al turului cinematografic al orașului, o confirmare în plus a vocației globale a ordinului.

Lectură de drum :

Jean Lacouture, Jésuites

La mintea cocoșului

Bangkok, 2017

Cu trâmbițe și tobe, la Bangkok tocmai începea Anul Nou al Cocoșului de foc și în cinstea lui am făcut un pelerinaj în Chinatown.

Nu poți să nu-l iubești pe aducătorul de voie bună, pentru mine cea mai simpatică vietate din zodiacul chinezesc, care mă înviorează ori de câte ori îl aud pe coclauri.

Demn, temerar, semeț, lăudăros doar cât e decent, onest, fermecător, iată-l înveselind locațiile private și publice, pentru că toată lumea dorea să nu rateze prilejul de a se pune bine cu el. Mă grăbesc să-i aduc și eu un modest omagiu.

Primii negustori chinezi au debarcat în Thailanda în secolul 16 și s-au instalat la Bangkok. Prin anii 1750, comunitatea lor a fost izgonită din centrul orașului de suveranul Rama I care și-a construit palatul regal pe fostul lor teren.

Ei s-au aciuat în mahala, dincolo de zidurile cetății unde, ca urmare, n-au întârziat să apară fumoare de opium, bordeluri și tripouri. Acum, această varietate de agrement și comerțuri a dispărut, dar spiritul dinamic al întreprinzătorilor chinezi a rămas.

Toate clădirile sunt organizate în stil chinezesc, cu magazinul la parter și locuința proprietarilor la etaj. Străzile sunt aglomerate, iar trotuarele ocupate de standurile de mărfuri, așa că nu prea ai unde să te odihnești și să te uiți la lume, numai dacă nu intrați în hoteluri și, pe fotolii confortabile, faceți pe clienții.

De peste tot, răzbește zarvă, miros de mirodenii, de mâncăruri, animație, colorit. Fiecare prăvălie și-a încropit altarul său familial pentru divinitățile protectoare.

Coloane roșii și înlănțuiri de dragoni auriți prevestesc intrarea în templul Kamalawat, dedicat confesiunilor taoistă, confucianistă și buddhistă, socotit cel mai important al chinezilor din Bangkok.

Curticica interioară, teatrul unui du-te vino de călugări și credincioși, e plină de flori dăruite. În interior, toți Buddha sunt rotofei, cu pântecul cât mai revarsat, semn al bunăstării și tronează în fața altarelor încărcate de bețigașe parfumate, unde vin să se roage fideli de toate națiile.

Cu mirosul durianului nu e de glumit când trec pe lângă aprozare, iar la intrarea în hoteluri și magazine sunt lipite afișe care înștiințează călătorul că e interzis să le treci pragul cu suc de durian.

Exagerează ei un pic, pentru că am băut și suc, am mâncat și prajitură cu cremă de durian și ciocolată albă, la asiaticii de la Paris, și e delicios.

Pe bulevardul principal, toate locantele au instalate lampioane de un roșu strălucitor.

Vechile depozite de lemn și case coloniale cu mici prăvălii tradiționale mi se par cunoscute din vreunul din filmele care s-au turnat aici, câteva zeci.

Printre felinare și ofrande tradiționale de hârtie creponată, vitrinele dau pe dinafară de mici și dolofani Buddha de porțelan, interzis de scos din Thailanda în bagaj, și alte obiecte de cult pentru a fi depuse la templele din vecinătate.

Nelipsit, zeul elefant este considerat apărătorul vieții prin puterea sa de a trece peste orice obstacol și de a atrage succesul. Cu el și cu vrednicul cocoș alături, chiar că nu mi-e frică de nimic !

Pe-o gură de rai

Beuvron-en-Auge, 2019

Atunci când o localitate, un cătun de obicei, face parte din clubul elitist al celor mai frumoase o sută de sate din Franța, n-am nici o îndoială că vizita va fi plăcută,

sperând totuși, dacă e vară, să nu gândească la fel încă vreo câteva mii de turiști.

Din ținutul brânzeturilor dospite, am ales cel mai caracteristic augeron dintre sate, mai frumos în realitate decât în poze.

Fac cunoștință cu primele localnice tolănite pe câmpie care prefigurează atmosfera de mare farmec bucolic tipic normandă a satului.

Astfel de mici așezări, oricât ar fi de pitorești, pot fi vizitate într-o oră-două, inclusiv cumpăraturi și informații despre un produs sau altul,

pentru că sătenii sunt în culmea fericirii să-și facă patrimoniul cunoscut străinilor și, dacă te-ntinzi la vorbă, să se plângă de politicieni.

Produsul pe care îl caut este o cremă fină din caramel pe care cei din nordul Franței o numesc confiture de lait, asemănătoare cu dulce de leche argentinian.

Mai demult, găseam și confiture de café au lait, care era și mai bună, dar, cu timpul, producătorii simplifică.

Strada care imparte așezarea pe din două mă conduce direct la punctul de interes care îl constituie piața centrală

cu vechea hală alimentară reamenajată conform planului inițial, fapt care confirmă vocația culinară a regiunii.

În jurul pieței centrale s-au păstrat ca prin minune vreo patruzeci de case ce par neatinse de vreo intemperie, așa cum au fost ele ridicate în Evul Mediu, cu bârne de lemn la vedere, în stilul regiunii.

Așezarea se bucură de o atestare veche, în calitate de obârșie a familiei de Harcourt, a dăinuit neatinsă până în 1789 la revoluție,

dar ce vedem azi e doar o reușită restaurare recentă a fațadelor.

Scândurile de lemn, ca un rebus pe orizontală și verticală, se hârjonesc oblic, încrucișat,

împodobite cu bucăți de piatră sau cărămizi false, totul printre glastre de flori strălucitoare, așa cum numai în poetica Normandie pot fi.

Proprietara pensiunii unde am rămas peste noapte călătorise în junețe în România cu echipa națională de gimnastică ritmică a Franței

și, în cantonamente și competiții, cunoscuse români cum erau ei prin anii 80, adică adorabili și de încredere.

Păstra o amintire frumoasă și nu sesizase că pe atunci la noi erau vremuri de restriște, sau poate din delicatețe a evocat doar ceea ce o încântase.

Din sat pornesc poteci în mai multe direcții și se pot face drumeții simple, ușoare spre mici capele din împrejurimi, cât să respiri aer curat și să te reconectezi cu simplitatea lucrurilor esențiale.

Lectură de drum:

Michel Houellebecq, Harta și teritoriul

De ars gazul

Azerbaidjan, 2023

I love you !, îmi declară franc un domn, pe țărmul Caspicei, în zorii primei dimineți la Baku, atunci când îi răspund la întrebarea din ce țară vin. De unde până unde ? mă uit eu întrebător. Și continuă, la fel de entuziast: ,,Romania, Bulgaria, Czech Republic, all together Soviet Union”. Începe bine.

Lecturile îmi inspiră simpatii sau antipatii geografice, dar, de data aceasta, a fost de-ajuns doar un capitol din cartea A la conquête du Caucase de Eric Hoesli, jurnalist și profesor elvețian, ca să pornesc întru descoperirea unui ținut cu desăvârșire nou.

Cartea mi-a sălășluit în minte luni în sir, astfel că drumul se suprapune paginilor care mă călăuzesc în scurgerea întâmplărilor.

Din 1872 încoace, înverșunarea și energiile înflăcărate din jurul exploatărilor petroliere au plăsmuit un profil special acestei părți de lume.

Baku este unul dintre cele mai poetice orașe pe care le-am văzut vreodată,

sau poate toamna îl face să pară așa, ori poate bunăstarea îi facilitează dezinvoltura de a fi oricum dorește călătorul.

Atestată în 1191, după un cutremur devastator, capitala a fost reconstruită din temelii și, ca urmare, începe să fie disputată din două direcții, Iran și Mongolia, mai târziu Rusia.

Șahul Khalil-Allah, în domnia sa dintre 1417-1465, aduce prosperitatea, însă, atunci când Petru cel Mare, în 1723, a pus stăpânire pe oraș, populația era de numai zece mii de locuitori din cauza lipsei de apă potabilă.

Situația s-a schimbat radical în 1872, când a demarat industria petrolieră.

Antreprenori și muncitori din tot impreriul rus au dat fuga să-și încerce norocul, iar populația a crescut cu 1200% în mai puțin de treizeci de ani.

Un canal s-a construit ca să aducă apă din munte în capitală. În 1905, Baku producea 50% din petrolul mondial și nu vă mirați ca din acest moment încep mari belele.

Conflicte, intrigi, jocuri de putere, legile junglei domină peisajul concurențial din branșă.

Prosperitatea atinge cote de neînchipuit și atrage o lume cosmopolită,

doar că situația politică se degradează între 1905 și 1917 când au loc o serie de conflicte soldate cu masacre între armeni și azeri.

În 1918 se declară republica independentă și democrată azeră, însă numai pentru douăzeci și trei de luni, pentru că, în 1920, rușii ocupă Baku.

Multor musulmani li s-a rusificat numele, iar majoritatea a rămas rusificată și după 1991, când au avut posibilitatea să aleagă.

Comunitatea rusă e considerabilă, dovadă cele trei sute șaizeci de școli rusești funcționale acum în teritoriu.

Pe stradă, se aud ambele limbi în proporție egală, însă, când intru la restaurant, muzeu, sau oriunde au călătorii treabă, mă întâmpină întotdeauna pe rusește.

Dar toată lumea devine mult mai prietenoasă când aude de România, fapt care, spre deosebire de occident, îți aureolează modesta calitate de turist și chiar te îndreptățește la mici răsfățuri.

Am interacționat îndeosebi cu ghizi din agențiile de turism însoțitori în excursii și cu supraveghetorii de săli din muzee și situri, comunicativi și degajați.

Custozii sălilor din muzee însoțesc pas cu pas vizitatorul, uneori chiar obligatoriu, iar discursul lor e fără cusur.

Între turismul de masă și personalul care veghează în singurătatea muzeelor goale, diferența de nivel cultural e incomensurabilă.

La primele conversații, mă lăudam cu experiențele mele turcești, însă, când vine vorba despre similitudinile dintre ei și turci, toți interlocutorii mei sar ca arși, subliniind cu vehemență că, în afară de limba alcătuită pe jumătate din cuvinte de origine turcă, n-au nimic în comun, în nici un caz religia musulmană.

În plus, ca să fie sigur ca nu fac vreo confuzie, un ghid subliniază că se înrudesc mai mult cu armenii decât cu turcii,

argumentând cu numărul mare de familii mixte azero-armenești și, într-adevăr, dacă ne uităm la atitudine și comportament, la sfârșitul sejurului m-am convins că avea dreptate.

Clădirile înalte din beton și sticlă construite în ultimii zece ani aparțin, majoritatea, marilor concerne petroliere, altele sunt hoteluri de lux printre care Ritz-Carlton, fost până recent Trump Tower, altele sunt doar banale locuințe de lux și creează un contrast armonios cu edificiile de pe timpuri.

Sub regimul comunist, toate palatele industriașilor, construite cu arhitecți veniți din Polonia, au fost confiscate și împărțite în apartamente repartizate oamenilor muncii de la orașe și sate.

Din moschei și biserici s-a ales praful.

Abia în 1991, din cenușa imperiului s-a întrupat o țară proaspătă și pusă pe fapte mari, iar după anii 2000, industria petrolieră a luat avânt.

Cea mai bogată dintre cele cincisprezece republici foste sovietice este prima dintre ele pe care o vizitez.

Până să ajung aici, n-am știut că există oameni atât de fericiți,

tot timpul zâmbitori, binevoitori și serviabili. Călătorul, oricât de îngândurat, se molipsește de seninătatea celor din jur.

În cele opt zile petrecute în Azerbaidjan n-am auzit un singur cuvânt de ecologie, de salvarea planetei sau de economisirea resurselor, ca și cum aș fi făcut o călătorie înapoi în vârsta inocenței.

Lectură de drum:

Eric Hoesli, A la conquête du Caucase

La vulturi !

Delphi, 2019

Mai în glumă, mai în serios, Zeus a vrut să știe la un moment dat care e punctul central al lumii.

De la ambele capete ale universului, a pus să-și ia zborul doi vulturi de aur, iar cele două răpitoare zeiești s-au întâlnit la Delphi.

Vulturii s-au așezat pe două piscuri apropiate. La poalele lor se aflau izvorul Castalia și sanctuarul zeiței Geea, zeița gliei.

Așa a ajuns Delphi buricul pământului și totodată un oracol vestit în toată lumea antică, azi în patrimoniul mondial UNESCO.

Centrul cultural al civilizației elene, una din cele mai frumoase așezări antice datorită decorului muntos cu vegetație favorizată de apropierea mării, adăpostea sancturarul lui Apollo, devenit unul din locurile de desfășurare al jocurilor panelenice, la fel ca și Olympia.

Pe un teren accidentat, greu accesibil, perimetrul arheologic al templului se împarte în două secțiuni.

În partea inferioară, au rămas ruinele unui mic templu circular numit Tolos dedicat Atenei, unul din cele mai frumoase din antichitatea greacă, iar în partea superioară, zona sacră consacrată ghicitului.

În perioada sa cea mai înfloritoare, secolele 4-8 î.Hr., pelerinii aveau parte de o priveliște neasemuită.

Mai întâi parcurgeau un drum sacru, mărginit de statui și clădiri, care urca în serpentine coasta muntelui și se opreau, pe rând, la terasele în trepte.

Treceau pe lângă încăperile tezaurelor, unde marile cetăți elene își păstrau ofrandele, din care a dăinuit doar sala atenienilor din secolul 2 î.Hr., cu pereții acoperiți de opt sute de inscripții și cu două imnuri dedicate lui Apollo.

Templul lui Apollo era centrul religios al perimetrului sacru deasupra căruia, în munte, se ridica un teatru mare bine conservat ce datează din secolul 2 î.Hr. cu cinci mii de locuri amenajate pe înclinația naturală.

Pentru a completa ansamblul bine integrat în peisaj, în apropiere se afla un stadion dedicat manifestărilor sportive.

Forma de azi, bine pastrată cu bănci de piatră, e datorată unui filantrop roman. În amintirea victoriei lui Apollo asupra lui Python (lumina împotriva întunericului), la Delphi se desfășurau Jocurile Pythice, la început doar o dată la opt ani.

Din 590 î.Hr., au fost introduse în cercul jocurilor panelenice care se desfășurau anual într-unul din cele patru locuri stabilite pentru ele.

Spre deosebire de caracterul pur sportiv al jocurilor olimpice moderne, cele panelenice includeau și evenimente culturale.

De aceea se impunea, pe lângă un stadion, și un teatru amplu pentru tragedii și artele spectacolului. În timpul Jocurilor Pythice, care țineau o săptămână, veneau la Delphi participanți din întreaga lume elenă, confirmându-i plenar vocația de buric al pământului.

Ne-au mai rămas, ca să reflectăm la toate acestea, ruine din fundațiile sanctuarelor, câteva coloane și baze de coloane din cel de-al treilea templu terminat în 330 î.Hr. și mistuit de flăcări, și din al doilea, construit în 510 î.Hr., distrus de un cutremur.

În vestibulul acestui templu alungit, cu șase coloane în fiecare din coridoarele înguste și cinci pilaștri în cele late, pelerinul află proverbele celor înțelepți.

Printre ele, ,,Cunoaște-te pe tine însuți”, de mare trebuință în sesiunile Q&A din incinta sacră, urma să se bucure de un destin planetar.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Never Say Never Again

Monte Sant’Angelo, 2016, 2019

La început a fost grota.

Pe urmă au apărut căsuțe albe, minuscule, înghesuite, adăposturi înjghebate ca pelerinii să aibă unde trage peste noapte.

În expansiunea firească a așezării, locuințele s-au tot cocoțat pe versantul promontoriului Gargano,

iar străzile s-au improvizat din șiruri de trepte intersectate labirintic.

Dar înainte să urc pe culme, cobor în străfundurile stâncii, cel mai vechi loc de cult al creștinătății dedicat arhanghelului Mihail și una dintre cele mai vechi destinații de pelerinaj din Occident, acum în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Mă întreb de ce a ales această parte de lume ca să-și facă prima apariție.

Istoria sanctuarului spune că, în 490, un taur a scăpat din turma lui Elvio Emanuele, proprietarul muntelui Gargano.

După mai multe zile de căutare, animalul a fost găsit îngenunchiat la intrarea într-o peșteră.

Nimeni nu s-a putut apropia de el. Un arcaș îndemânatic l-a ochit cu o săgeată, dar, spre surprinderea privitorilor, săgeata s-a întors la destoinicul flăcau.

Atunci oamenii s-au îndreptat spre episcop, care i-a povățuit să țină post și să se roage.

După câteva zile, prelatului i s-a arătat pentru prima dată arhanghelul Mihail, ca să-l îndemne să construiască sanctuarul, încredințându-l că orice rugăciune își va găsi acolo rezolvarea.

Nimeni nu credea în această poveste până când îngerul a apărut din nou, în 492, însă, abia în 493, după cea de-a treia apariție îngerească, pe care nimeni n-o mai socotea posibilă,

episcopul a cutezat să pătrundă în peșteră și, la scurt timp, biserica a fost ridicată chiar pe acel loc.

În secolul 7, longobarzii au atribuit Sfântului Mihail victoria asupra bizantinilor, fapt care a inclus mănăstirea pe traseul pelerinilor și cruciaților spre Țara Sfântă.

Cele trei influențe din lumea romană, bizantină și orientale s-au îngemănat în edificarea unui dom majestuos, care, așa cum îl vedem azi, datează din secolul 12, integrând grota rămasă, cum e și firesc, pe locul original al aparițiilor. În interiorul ei, nimic nu s-a schimbat.

Sanctuarul se zărește ușor datorită clopotniței în formă octogonală construită în 1274, similară arhitecturii de la Castel del Monte, în semn de recunoștință pentru cucerirea Italiei meridionale.

Bazilica Sfântul Mihail reprezintă o suprapunere de epoci începând chiar de la intrare, în partea cea mai veche, unde încă există poarta de bronz turnată în 1076 la Constantinopol, pe care sunt reprezentate, în argint și bronz, douăsprezece tablouri cu scene veterotestamentare.

În apropiere de sanctuar, în cea mai veche biserică din oraș, Santa Maria Maggiore, printr-un portic sculptat din secolul 12 al fostei biserici San Pietro, intrăm la Tomba dei Rotari din același secol, numele oficial al unei structuri pătrate cu origini neelucidate.

În mijloc, o galerie susține două rânduri de ferestre și tamburul octogonal al cupolei ca un baptiseriu cu basoreliefuri și fresce reprezentând scene ale morții și învierii lui Isus.

Numele de Tomba dei Rotari se trage parțial de la cupolă, mausoleu, și, pe de altă parte, presupun istoricii, de la înțelegerea, greșit perpetuată în diverse interpretări, a dorinței regelui longobard de a-și construi un mausoleu unde să odihnească în apropierea acestui loc sfânt.

Dorința sa, înscrisă pe perete,

lizibilă într-o parte a inscripției, a rămas doar obiect de studiu și, de aceea, lăcașul cu pricina se număra printre monumentele misterioase ale Italiei de pe traseul longobard, și el în Patrimoniul Mondial UNESCO cu un traseu alcătuit din mai multe obiective.

În această așezare binecuvântată nu putea lipsi un semeț castel, care, deși ruinat pe alocuri, conservă urme de grandoare.

Construit în secolul 11, în scop defensiv, menirea sa a rămas doar decorativă și doveditoare de trecute ispravi.