Întoarcerea din rai

Japonia, 2026

Încerc de mai bine de două luni să-mi aștern impresiile despre Japonia, dar, încă sub influența stilului extrem-oriental, sentimentele nu ies prea ușor la iveală.

În acest răstimp, am întâlnit pe stradă o carte și am văzut la cinema un film care se petrece la Kyoto și un altul care se petrece la Tokyo.

,,Iartă-mă că m-am îndrăgostit de tine”, suna o replică din primul film, care, instantaneu, îmi deschide înțelesurile cărții, unde emoțiile sunt eliberate cu infinită reticență, ca să nu zădărnicească armonia interioară a cititorului, să nu-l tulbure decât într-o măsură cuviincioasă.

Cartea se numește Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue, iar filmele Sous le ciel de Kyoto și A brand new landscape, despre arhitectură și pudoarea sentimentelor, de o rară frumusețe a imaginii și ideilor.

Până acum citisem, din literatura japoneză, doar Haruki Murakami, care și-a scris majoritatea cărților în insulele grecești, străduindu-se să-și facă opera cât mai global vandabilă, pe înțelesul întregii lumi, așadar deloc caracteristică pentru stilul japonez.

Însă autorul întâlnit acum se dovedește complet diferit, aproape de neînțeles dacă nu aș fi călătorit în Japonia.

Nu e o carte banală, în 1950 a fost laureata premiului literar Akutagawa, cel mai prestigios din Japonia. Era exact ce căutam ca să-mi întregesc experiența de două săptămâni prin Tokio, Kyoto, Nara, Nagasaki.

Pușca de vânătoare, istoria unei legături între un bărbat căsătorit și o femeie divorțată de timpuriu, este compusă din trei scrisori trimise de trei femei diferite,

adresate bărbatului pe care ele, ca și autorul cărții, destinatarul final care a așternut pe hârtie povestea,

îl individualizează printr-o pușcă de vânătoare, simbol al masculinității în acea Japonie a anilor 50, când vânătoarea era considerată un sport sănătos și viril, care trebuia încurajat.

Autorul, colaborator al unei revistei cinegetice, a primit într-o bună zi o scrisoare de neignorat, cu aspect, spune el, prea elegant, pe care modesta sa cutie poștală era nedemnă de a o primi.

Necunoscutul expeditor a exprimat cu delicatețe cererea ca autorul să citească scrisorile primite de el de la cele trei femei care i-au marcat viața.

Cele trei capitole scrise la persoana întâi povestesc zbuciumata sa aventură, pe cât de concentrat, pe atât de provocator.

Romanul începe cu scrisoarea fiicei care. imediat după moartea mamei, îi citește jurnalul și află de viața ei secretă.

Urmează cea a soției legitime care îi explică de ce îl părăsește și ultima, cea a amantei, care își pune capăt zilelor. La intersecția gândurilor lor, omul singuratic care le-a marcat viața și pușca lui de vânătoare,

un bărbat care n-a cunoscut niciodată singurătatea, n-a fost prada ei nemiloasă, sigur de el și de tot ce întreprinde, care, într-un anume fel, încearcă să atragă compasiunea cititorului, în mod inutil pentru că, atunci când inițiezi astfel de situații, nu te aștepți să ai viață ușoară.

În Japonia, peste tot unde am explorat orașe sau peisaje, natura își schimba culorile de mai multe ori pe zi, iar luminozitatea dozată de plutirea norilor pe cer cred că influențează modalitatea, pe care occidentalii ar socoti-o medievală, de a exprima sentimente.

Scuzându-se că-i tulbură gândurile, soția îi prezintă cererea de divorț cu eleganță, să nu-l rănească, atitudine consternantă pentru o femeie occidentală.

Mai mult, atunci când i-a comunicat amantei, într-un murmur, că știa de relația lor, a avut grijă să părăsească încăperea cu o grație perfectă, studiată, atitudine mai grăitoare decât orice reproșuri.

Reproșul cel mai mișcător exprimat de soție e greu de conștientizat, e doar o fină percepție, faptul de a nu o fi privit niciodată așa cum văzuse, cândva, privirea unui bărbat necunoscut dintr-o fotografie. A lipsit-o de atenția care ar fi valorat mai mult decât orice cuvânt.

Când nu se uita la ea cu milă, o scruta cu dezaprobare, împuținând momentele de intimitate, retrăgându-se în biroul lui să studieze vechi obiecte decorative, locul visat pentru cineva care tânjește după liniște.

Comparându-se tot timpul cu amanta, soția își reproșa că nu stăpânea arta de a ține în mână o ceașcă de cafea, de a discuta literatură, de a gusta muzica.

Cei doi nu erau nici cuplu, nici familie, cuvânt care deține o încărcătură de tandrețe, de soliditate și coeziune, erau doar doi străini care-și țineau uneori de urât.

Scrisoarea amantei m-a surprins prin cât de puțin conta acea relație pentru ea, mărturisind cum își ținea secret adevăratul eu, pentru că i s-ar fi părut lipsit de modestie și de delicatețe de a și-l dezvălui în fața unui bărbat care nu era soțul ei.

Statutul de amant, se pare, nu i-a solicitat partenerei o implicare plenară, sufletul doar soțul i-l cunoștea cu adevărat, unui străin i-a dezvăluit doar strictul necesar într-o astfel de relație. În schimb, ea era singura care avea dreptul de a-i cunoaște privirea tristă și vulnerabilă.

Așa am parcurs câteva orașe din Japonia, observându-i și încercând să-i înțeleg pe japonezi. De atunci, îi caut în cărți și filme.