La poalele vulcanului

Teotihuacan, 2019

Aztecii susțin că al cincilea soare ar fi cel pe care-l vedem strălucind peste lumea de azi, creată chiar aici, la Teotihuacan, în succesiunea unor lumi imperfecte, guvernate de alți patru sori.

E ultimul ciclu solar înainte de sfârșitul lumii, zic ei.

Construit de muncitori de pe tot continentul sud-american, însuflețiți de convingerea că întemeiau cetatea zeilor, orașul a atins apogeul între anii 100-650 și părea că nimic nu-i poate opri expansiunea.

Metropolă multietnică, cel mai amplu loc de pelerinaj din America Latină, cea mai redutabilă putere economică era greu de crezut să fi fost plămădită de oameni.

După anul 200, vecinătățile rivale îl atacă, dar iese victorios din confruntări. Pentru că suveranii maya veneau din îndepărtate provincii ca să fie încoronați aici, i s-a dus vestea că ar fi originea universului.

Ca destinație de pelerinaj, motivul principal era apa.

Datorită înălțimii, templele din vârful piramidelor se situau îndeajuns de aproape de zei încât rugămințile să fie auzite.

Ne dăm seama ușor, parcurgând întinderea sitului, că aici s-a ctitorit viața urbană din Mesoamerica datorită unui proiect de organizare socială fără precedent, în contextul economiei dezvoltate din comerț, agricultură, capturi de război, exploatarea zăcămintelor de obsidiană.

Centrul cosmopolit de 125.000 locuitori se întindea în anul 500 până la frontierele cu zona Maya.

În 550, triburile au incendiat centrul de ceremonii și atunci s-a considerat că voința zeilor îi impinge spre declin.

Primele săpături, mult spus arheologice, au fost făcute chiar de azteci în 1675.

În vreme ce în toată Mesoamerica populația trăia în bordeie, aici s-au edificat două sute de locuințe solide, individuale sau colective, mai mici sau mai opulante, după ierarhie.

Rezidențele colective urmau un plan labirintic alcătuit din curți, săli, portice.

Nu aveau ferestre, iar ușile erau micuțe și rare. Planul urbanistic standardizat se baza pe repetiția aceluiași modul arhitectural, oglindind ordinea neîntâmplătoare a cosmosului, sistematică, structurantă, așa cum o percep în curtea palatului zeului Quetzal.

Cele două piramide, a Soarelui și a Lunii, dintre care una dedicată Șarpelui cu pene, erau simbolul noii ere, al unui nou șef.

Vulcanii înșiși, ca niște piramide fumegânde, serviseră ca model arhitecților.

În centrul de ceremonii dedicat Șarpelui cu pene, realizez că toată armonia spațiului, provenită din integrarea naturală a construcțiilor gigantice în peisaj, răspunde căutărilor care mă purtaseră până aici.

Verzi și uscate

Zanzibar, 2018

De la hotel la ferma de mirodenii unde ne aștepta Ray, Tariq conduce cât poate de încet, pentru că-i place să vorbească. Prelegerile lui, în engleză, se dovedesc mult peste nivelul postului de șofer pe care-l ocupa, pesemne ca îndeletnicire temporară, vocația sa fiind neîndoios academică.

M-am hazardat să-l întreb despre influențele lingvistice occidentale în swahili, iar răspunsul lui, care conținea și exemplele adecvate, mi-a luat piuitul.

Așa am înțeles de ce localnicii se așteaptă, la numai câteva zile de când aterizezi, să începi să o rupi pe swahili, o limbă foarte simpatică, formată din combinația dintre vocabularul băștinașilor est-africani și cel al negustorilor veniți de peste tot.

Nu știu dacă vizita acelei plantații de mirodenii, fructe și condimente ar fi avut aceeași noimă cu un alt ghid.

De obicei, persoana care mă însoțește într-un loc necunoscut și nebănuit îmi influențează percepția. Ray, ghidul desemnat de agenție pentru acea incursiune, de formație profesor, făcea parte, și mai mult decât Tariq, dintre cei profund însuflețiți de vocația didactică. L-am păstrat pe Ray și pentru circuitul în Stone Town, două zile mai târziu.

Întreaga insulă, recunoscută drept cel mai mare producător mondial de scorțișoară și cuișoare, e o fermă imensă, împărțită în parcele. Sătenii lucrează care în turism, care în agricultură. Vegetația crește spontan, nimic nu e plantat și nici udat. Ploile din lunile martie-aprilie-mai asigură toată cantitatea de apă necesară. Am văzut cafea, păstai verzi crocante de vanilie,

avocado, banane galbene și roșii,

țeposul jackfruit,

oropsitul durian, piper rosu și negru,

mango, papaya, lămâi verzi,

cocotieri, tamarind, singuraticul ananas, câte unul pe fiecare tulpină,

cardamom, ginger, aloe vera, frunze de curry, de lipstick, ale cărui fructe, considerate sulimanuri, au virtuți coloristice.

Asistentul lui Ray s-a ocupat de toate aspectele practice ale demonstrației.

Fiecare parte componentă a unei plante, recoltată într-un moment precis, își are utilitatea ei, însă localnicii nu le cunosc pe toate în detaliu și nu le consumă de capul lor.

Când apar diverse afecțiuni, merg la vraciul din sat ca să le prescrie leacul potrivit, cum ar fi, din câte-mi aduc aminte, rădăcina de scorțișoară pentru răceli.

M-am ales și cu sugestii culinare : avocado cu miere și scorțișoară de mic dejun, ginger, cardamom și miere subțiate cu apă, de sete și energie, iar câteva eșantioane din fructe de sezon am degustat la plecare.

Pe circuit sunt amenajate mici tarabe de la care am cumpărat cafea cu ginger și mango, flaconașe cu parfum de iasomie și ylang-ylang, drapându-mă în miresme pentru următoarea oprire, la Băile persane.

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.