Vaux-le-Vicomte, 2019
Pentru aceia dintre voi care tocmai v-ați construit/renovat/modificat locuința, iată ce învățăminte am tras din vizita unui castel, reputat ca fiind cel mai mare castel privat din Franța.
Dacă vă poartă drumurile vacanței în jurul Parisului,
opriți-vă la castelul Vaux-le-Vicomte.
Mi-a plăcut confortul organizării, calitatea primirii, frumusețea locului.
Simțeai că le pasă cu adevărat să facă impresie bună,
iar dacă sesizează că ești străin, se fac luntre și punte ca să ai o experiență la superlativ. Nu peste tot e la fel.
Proprietari sunt actualmente trei frați, domnii de Vogue,
dar nu ei (deși ar merita)
sunt personajul principal al poveștii mele.
Am ajuns un pic înainte de ora deschiderii (10 dimineața),
constatând cu temeri că la poarta castelului erau deja adunați peste o sută de vizitatori
și m-am gândit că o să pierdem o oră la coadă la bilet,
dar s-a dovedit că modalitatea de primire a turiștilor atinge perfecțiunea.
După ce am trecut de poartă, a apărut o bifurcație: grupurile într-o parte și turiștii individuali în alta.
Dintr-o dată, mai rămăsesem doar vreo zece persoane, iar, după câțiva pași, o altă bifurcație: vizitatorii cu bilet într-o parte și cei fără bilet direct în fața ghișeului. Așa că, în mai puțin de două minute, eram deja intrați și mi-a trebuit să stau ceva timp în curtea de onoare ca să mă dumiresc.
Povestea castelului începe în 1661, când Nicolas Fouquet,
ministru de finanțe al lui Ludovic 14 (regele-soare),
îl invită pe acesta să-i facă onoarea de a-i vizita locuința.
Amândoi fiind pasionați de lux și plăceri, aveau o bună comunicare și dincolo de sfera profesională.
Arhitecții și peisagistii cei mai competenți își puseseră mintea la contribuție să înfăptuiască o proprietate cum nu se mai văzuse.
Fântâni arteziene, cascade, balerini, muzicieni. Tot tacâmul (din aur masiv).
Câteva zile după sindrofie, stăpânul casei a fost arestat, judecat și condamnat la închisoare pe viață,
pentru că regele a considerat că nivelul de trai al subalternului său era nejustificat de înalt.
De atunci, castelul a mai schimbat vreo trei proprietari.
Apartamentele sunt repartizate în jurul salonului mare în stil italian, amenajat cu o cupolă înaltă și vedere la grădini.
Se vizitează dormitorul proprietarului, dormitorul regelui, apartamentele ducesei, salonul muzelor, cabinetul de jocuri, camere diverse de primire cu tavanele pictate de Le Brun, cu mobile, tablouri și tapiserii uluitoare.
Grădinile sunt magnifice.
Ultimul proprietar a lucrat douăzeci și cinci de ani ca să le reamenajeze după modelul istoric original bazat pe geometrie și rigoare.
În iunie 2020, cele două fântâni din parc, fabricate din plumb și cântărind trei tone fiecare, din secolul 19, au fost repuse în funcționare, după ce au fost poleite cu aur.
La momentul vizitei mele, castelul număra 75 de angajați, dintre care opt persoane se ocupau doar de întreținerea grădinii și al domeniului cu păsări și animale sălbatice în libertate.
M-a impresionat în mod special atenția acordată curățeniei. La toaletă, stătea o angajată care te lăsa să intri abia după ce igieniza suplimentar cabina după fiecare persoană.
M-am gândit că avem multe de învățat de la stilul de viață franțuzesc.
Lectură de drum:
Alexandre Dumas, Vicontele de Bragelonne
Până la ora 17, străzile erau împânzite de turiștii coborâți din zecile de autocare staționate pe unde se nimerea.
