Barbate, 2016
Poate ar trebui să-mi fac un blog separat în care să scriu doar despre orașe de la granița sudului.
Blogul Sudului.
Revin, mereu și mereu, în Andaluzia. De data aceasta nimeresc, aproape la voia întâmplării, la Barbate. M-a fermecat de la prima vedere, însă o prietenă spaniolă m-a sfătuit să nu mai vorbesc așa elogios despre această destinație, pentru că risc să nu fac impresie bună. Spaniolii își amintesc că, în anii 70, Barbate a fost stațiunea preferată a dictatorului Franco.
În contextul în care dimineața mi-o petrecusem în palatele și grădinile Alhambrei, iar la sfârșitul după-amiezei ajungeam la Barbate, vă puteți întreba cum de a fost posibil să-mi pice cu tronc. Și eu mă întreb.
Plaja era goală, iar pe promenada pavată trecătorii se scăldau în luminozitatea apusului maritim.
Asa cum la noi în sud se prind bulgarii, pe măsură ce te apropii de Barbate, la radio prinzi aproape numai posturi în arabă. Mă îndepărtez de tot ce îmi este familiar și mă las în voia surprizelor.
Orășelul nu este în topul traseelor turistice, nu-și propune să epateze. Cred că, în cazul acesta, nu e vorba doar despre ce vezi la modul concret, ci și despre energiile pe care le percepi la nivel subliminal.
Chiar dacă la fața locului nu ai de vizitat obiective monumentale, te poți bucura de liniște, de plajă, de cărți, de conversații, de mare și de o gastronomie bazată pe principalul lor produs, tonul, care se pescuiește chiar acolo.
M-am lasat prinsă în capcana gurmandizei la un restaurant pescăresc aflat în centru, El Campero, în care tonul e rege.
Până atunci n-am știut că fiecare parte a tonului are un gust diferit. În meniu ți se propuneau toate și, evident, fiecare gătită în alt stil, pentru că unele porțiuni sunt mai grase, altele mai slabe.
Dar, orice fel ați lua, vi-l recomand însoțit de un vin roșu, neapărat andaluz.
Vă previn că, după această experiență, nimic nu va mai fi la fel.
ore de drum 