Cairo, 2018
Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.
Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.
La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.
Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.
Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.
Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.
Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.
Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.
În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.
Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.
La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.
Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.
ore de drum 