Istorie și arheologie

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.

Chip cioplit

Valladolid, 2022

Muzeul Național de sculptură, cel mai cuprinzător din Peninsula Iberică și printre cele mai valoroase din lume, ne copleșeste atât prin arhitectura spațiului, cât și printr-o amplu episod de istorie religioasă ce corespunde profilului și preocupărilor din ținutul spaniol între secolele 15-18.

Considerată drept cea mai bogată colecție din Spania, a fost instalată și magnific organizată în monumentul isabelin reprezentativ al orașului, colegiul San Gregorio, înființat la sfârșitul secolului 15 de Alonso de Burgos, confesorul Isabellei Catolica.

Colegiul dominican, un prestigios institut de învățământ teologic, a reprezentat un laborator al formării spirituale în Castilla umanistă din care au emanat predicatori, mistici, moraliști care au fondat universități și episcopate în Indii, și-au exercitat activitatea de inchizitori, susținând poziția spaniolă în conciliul de la Trento.

Bogatul decor al porților se organizează într-un mare dreptunghi format din panouri, întocmai unui retablu. Porticul e una dintre capodoperele artei sacre spaniole.

La Valladolid, stilul isabelin, fermecător melanj de gotic flamboaiant și de tradiție mudejară arabă, a apărut în secolul 15, prefigurând stilul plateresc. Decorațiunea exuberantă se manifestă cu mare fantezie în ornamentele vegetale.

Compoziția perfect ierarhizată pune accentul pe portic înainte de a-și găsi punctul culminant într-un relief heraldic unic.

Exemplele cele mai ilustrative de la Valladolid sunt colegiul San Gregorio și fațada bisericii San Pablo, similare fațadei universității din Salamanca a cărei ornamentație platerescă abundentă și delicată anunță deja spiritul renascentist.

În 1550, colegiul a devenit scena unui episod istorico-diplomatic memorabil. Convocată de împăratul Carol Quintul, în aceste săli s-a reunit o adunare de eminenți literați, filosofi și teologi ca să stabilească legalitatea cuceririi Indiilor, așa cum spuneau ei oricărui teritoriu nou descoperit.

Cele două tabere opuse își apărau cu tărie principiile. Sepulveda susținea că acțiunea militară a spaniolilor era perfect justificată prin inegalitatea naturală a oamenilor, nativii din lumea nouă le erau inferiori spaniolilor prin numeroase calități precum prudență, pricepere, virtute și maturitate, cum sunt copiii față de adulți, femeile față de barbați și negrii față de albi.

Las Casas, pionier al drepturilor omului, susținea tabăra opusă, cu prezența pacifică și creștinarea cu binișorul, lăsându-le băștinașilor neîntinate drepturile și bunurile în virtutea egalității între oameni.

Pentru că ne aflăm într-un lăcaș de cult, chiar dacă laicizat, parcursul cuprinde încăperi dedicate, cum ar fi capela de stil gotic hispano-flamand, precedată de o anticameră cu mausolee. Bolta isprăvită în 1490 prezintă ogive încrucișate înstelate și o absidă poligonală.

Consolele întruchipează îngeri, susținând blazonul comanditarului. Acum capela adăpostește un retablu, statui ale ducilor de Lerma, mormântul unui călugar dominican. Expoziția permanentă, unde mă întâmpină un Sfânt Adrian belgian din secolul 16,

rar întâlnit prin muzee, se organizează în jurul unui amplu patio, la parter și etaj.

Începând din secolul 15, operele relevă un stil de tranziție gotic tardiv ce prefigurează Renașterea.

Într-o Pieta din 1480, percepem această tranziție prin realismul figurilor și atitudinii în pofida unui fond aurit primitiv.

Tot din Renașterea cu influențe italiene, un mare retablu realizat pentru biserica mănăstirii San Benito el Real, prezentat în părți separate, e compus din picturi și sculpturi.

Din aceeași biserică, au fost aduse stalurile,

precum și dramatica, dinamica scenă a punerii în mormânt.

Muzeul conține nu doar un mare inventar de statui spaniole religioase din secolele 13-18, dar și câteva opere de pictură, dintre care să-l privim cu luare-aminte pe Sf. Anton al lui Breugel, în lupta sa cu ispita.

O scenă a comerțului cu sclavi e extrasă din don Quijote. Cervantes îi atribuie lui Sancho, care e mai direct, mai genuin, descrierea fenomenului în Spania. Și ce dacă sunt negri ? zice el, îi încarc pe o corabie, îi vând în Spania și, cu banii câștigați, o să-mi cumpăr un titlu nobiliar sau o moșie

ca să-mi asigur restul zilelor. Mană cerească, nu ? Cupa cu scene bahice reprezintă tot o diversiune a ispitelor și nu e greu de ghicit că provine din Franța, o producție Cristofle din 1884, scoasă din rezervele Bibliotecii Naționale.

Din secolul 17 baroc, iconografia sfinților ilustrează o anumită estetică a renunțării și a liniștii, specifică secolului Luminilor.

Să ridicăm ochii spre cer, căutându-i, dar să ne lăsăm vrăjiti de magnifice tavane artizanale păstrate în original, unele au aparținut chiar acestor încăperi, altele au fost aduse din mănăstiri azi dispărute.

În secolul 18, sensibilitatea și gusturile se schimbaseră deja, favorizate de strălucirea curților italiană și franceză,

de laicizarea lor și iluminarea incipientă, iar personajele dobândesc o atitudine aproape profană. Cu atât mai apropiate de noi și mai înțelegătoare.

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.

Înălțimea sa

Tallinn, 2024

Fără să fi știut dinainte detalii despre cât de mult îndrăgea Petru cel Mare orașul care se contura treptat la aterizare, am descoperit, în diverse priveliști, o metropolă prietenoasă, lipsită de snobismele unei capitale, de care m-am atașat într-o clipă. Am îmbrățișat-o cu privirea din mai multe perspective și am aflat, de la înălțimi diferite, o sumedenie de noutăți.

1.Din avion

În sala de așteptare a bagajelor, un rus pe care-l remarcasem încă din avion pentru că însoțea doi central-asiatici, a intrat în vorbă cu mine și m-am distrat, dar și speriat în mod ridicol, pentru că era primul rus care mi se adresase vreodată, și, aflându-mă doar pentru a doua oară pe solul unei foste țări sovietice, prima fiind Azerbaidjanul, nu știam cum e lumea post-sovietică. Între timp, am mai vizitat încă cinci și m-am obișnuit.

În toate se vorbește predominant limba rusă, iar cetățenii sunt o amestecatură de nedeslușit rezultată după patruzeci și cinci de ani de ocupație.

Până de curând, poate și în prezent cei care primesc vize, sankt-petersburghezii erau cei mai frecvent întâlniți la Tallinn,

obișnuiau să-și petreacă aici scurte și dese sejururi gastronomice având în vedere că la restaurante prețurile sunt de cincisprezece ori mai mici decât în metropola rusă aflată la numai 320 de kilometri, o aruncătură de băț comparativ cu distanțele rusești.

2.În turnul bisericii Sf.Nicolae

Deși Imperiul Roman n-a ajuns până în Estonia, găsim o referință la Tacit despre triburile estoniene, despre cum era văzută populația de dincolo de Germania, țările baltice de azi.

Tallinn devenise o etapă strategică alternativă între apus și răsărit, fiindcă, în Rusia, Novgorod se dezvoltase ca un imens depozit de marfă de pe urma căruia estonienii aveau numai de câștigat. Estonienii exportau blănuri călduroase, miere, lemn solid de construcții și importau metale. Din aceasta perioada nu s-au păstrat mărturii scrise, doar monezi cu miile, provenite din țări arabe și bizantine.

Între negustorii estonieni și cei ruși se înregistrau încăierări frecvente pe motivul liberei circulații a mărfurilor, dar, de fiecare dată, vajnicii estonieni au avut câștig de cauză.

3.Pe terasa panoramică Patkuli

Se disting foarte multe spații verzi, doar ne aflăm în țara europeană cu cele mai numeroase zone având statut bine definit de protecție naturală, după Finlanda.

Dar, de data aceasta am intenția să explorez în primul rând istoria care, datorită admirabilei conservări, a asigurat capitalei locul binemeritat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Vestigiile atestă că, până în anul 800, amenințarea cea mai serioasă venea din partea vikingilor, dar, ulterior, s-a estompat fiindcă vikingii erau interesați mai ales de ruta comercială de la Kiev la actualul Istanbul,

cât mai departe de Mediterana, unde tăiau și spânzurau temuții pirați sarazini.

4.La Muzeul Maritim

Pașnici cum îi știm, din partea estonienilor se înregistrează o unică incursiune piraterească, petrecută în apele teritoriale ale Danemarcei și Suediei, prin anii 1200,

cu șapte sute de ani înainte ca Estonia să dobândească din nou controlul total asupra costelor sale. În vremea sovietică, de țărmul mării nu te puteai apropia ca plimbăreț, era nevoie de o autorizație specială, fiind considerată zonă strategică.

M-am întrebat, mai târziu, de la ce înălțime a izbutit Petru cel Mare să contemple Tallinnul ca să-i placă atât de mult încât să ia hotărârea de a-și construi un palat aici. Vom afla.

Furtună în deșert

Termez, 2025

Cea mai recentă aventură arheologică am petrecut-o acum două săptâmâni la situl de la Kampir Tepe, cunoscut și sub denumirea de fortăreața Kafir Qala, la treizeci de kilometri de orașul Termez, capitala regională a sudului uzbek.

Dinspre frontiera afgană, pe o rază de 20-30 de kilometri, paginile istoriei antice se deschid ca să-l întâmpine pe călătorul rătăcitor, în căutare de ceva care să nu semene cu nimic.

Nu știu cât de simplu i-a fost lui Alexandru Macedon să puna temelia cetății, însă eu am avut de înfruntat o năpraznică furtună de nisip pe culmile sale.

Descrisă de Ptolemeu drept Alexandria Oxiana, se bănuiește că bazele așezării datează din secolul 4 î.Hr., perioadă care coincide cu invazia Asiei Centrale de către Macedonean.

Dovezile arheologice descoperite corespund întru totul cu arhitectura altor cetăți întemeiate de el și cu obiecte asemănătoare din etapele confirmate ale traseului urmat în marea lui campanie.

Orașul buddihst înfloritor și prosper de pe malurile fluviului Amu Darya a strălucit vreme de patru sute de ani, din secolul 3 î.Hr. până când apa și-a schimbat cursul, iar cetățenii au fost siliți să plece care-ncotro.

Construite din bogăția furnizată de comerțul fluvial și a drumurilor dinspre stepă, au dăinuit o sumedenie de stupe, mici edificii în formă de movilă sau clopot care conțin relicve ale lui Buddha sau ale călugărilor buddhiști, temple și mănăstiri. La fel, clădiri urbane obișnuite și case de locuit.

Situl a fost descoperit în 1972, în timpul unei consolidări de rutină pe malul fluviului Amu Darya, iar fortăreața a fost excavată abia în 1977 de echipa arheoloagei Galina Pugacenkova.

Săpăturile arheologice s-au întins pe o durată de șapte ani până să scoată la iveală una dintre cele mai complete așezări din epoca imperiului Kușan decoperite vreodată.

Șoferul nostru, Mișa, a parcat chiar lângă intrarea care nu e ceea ce s-ar putea numi o intrare într-un obiectiv turistic,

dar n-a vrut să se dea jos din mașină să ne indice cât de cât parcursul ca în precedentele vizite, pentru că, am bănuit eu, l-ar fi luat vântul. M-am încumetat și am pătruns cu precauție printre ziduri,

făcând poze încă înainte de a vedea concret ce se află de cealată parte, distrându-mă, în sinea mea, cât era situația de caricaturală așa cum inaintam, bănuitoare, într-o liniște și pustietate care nu stiai ce prevestea, ca în scenele din filmul lui Pavel Lungin, Leaving Afghanistan, care se petreceau în locuri absolut identice, poate chiar la vreo cincizeci de kilometri de aici.

Fără să am idee dacă de partea cealaltă a zidului mă așteaptă ceva sau cineva, vreo sălbăticiune, șacali, hiene bântuie prin regiunea frontalieră care nu e foarte populată, am ieșit la liman,

pe platoul de unde se poate îmbrățișa cu privirea întregul deșert, în punctul culminant al cetății care abia acum realizez cât e de vastă.

Privind pe măgurile mai îndepărtate, se observă ca întinderea e presărată cu dărâmăturile unor pereți din chirpici, topite în ultimele două milenii în țărâna din care fuseseră plămădite.

M-am mirat că pe alocuri se pot observa, pe jumatate îngropate în praf, fragmente de cioburi sau bucățele de sticlă și m-am întrebat dacă ar putea fi originale. Mi s-a confirmat ulterior că da.

O secțiune a zidului a fost reclădită în jurul sectorului de excavație principal și e lesne să deslușim încotro bântuim pe culmea dealului. Acea porțiune e vizibil mai înaltă decât orice altă parte a ruinelor.

În rest, cam până la umeri, în unele porțiuni chiar până deasupra capului, s-au păstrat ca prin minune toate zidurile. Încăperile, aleile, puțurile, cămările, se delimitează în râpele sau terasele vizibile din porțiunea de teren accesibilă prin sărituri, acolo unde putem evalua corect riscul alunecării, pentru că nu există vreo pancartă cu interdicția de a pătrunde în vreun perimetru sau altul.

Am zărit prin colțuri văsuțe de lut ciobite care pesemne fuseseră îngropate, spre depozitare, în mari oale de lut, cu provizii, după cum se obișnuia. În ciuda surpării construcțiilor în pantă, dimensiunea cetătii pare, din vârf, amplificată, sau poate intimidarea vecinătății deșertului îmi creează această impresie.

Mai departe, în vale, se zăresc câmpurile irigate din bazinul fluviului Amu Darya, iar la orizont ghicesc, prin învolburarea nisipului, culmile afgane. În pustietate, lipsită de vizitatori, Kafir Qala pare o ieșire din timp, deasupra căreia vântul poartă cu el șoapta stăruitoare a unor prezențe insesizabile.

Labirintul pierdut

Pavia, 2024

Cu hramul Sfântului Mihail, cea mai misterioasă biserică dedicată lui mi s-a părut San Michele Maggiore din Pavia, la doi pași de faimoasa universitate și cunoscută drept capodoperă a artei romanice lombarde, înălțată începând cu anul 1118 pe temelia unei alte biserici din secolul 7. Spre deosebire de alte edificii din oraș, piatra din care e construită absoarbe lumina zilei, și, la fiecare nuanță a cerului, fațada își schimbă culoarea. Frontispiciul tripartit are în centru statuia arhanghelului războinic venerat de longobarzi, Sf.Mihail.

Să nu ne mirăm că suveranii lombarzi și-au ales cel mai vechi lăcaș drept biserică palatină, legată direct de palatul lor, unde erau încoronați în cadrul unor festivități sacre. Dintre aceștia, în 1155, Federico Barbarossa a primit aici coroana regală, despre el ne istorisește Umberto Eco în Baudolino.

Interiorul e amplu, pilaștrii și-au păstrat capiteluri cu teme biblice, iată-i pe Adam și Eva având între ei pomul cunoașterii binelui și răului,

un înger și un diavol care se ceartă pe sufletul unui defunct, Samson în luptă cu leul.

Dar nu asta caut. În fața altarului știu că s-a păstrat parțial un mozaic pavimental din secolul 12, descoperit în 1972, cu două teme predilecte în arta romanică, activitățile laborioase specifice lunilor anului și reprezentarea Labirintului.

Se cunoaște faptul că Labirintul era o temă des întâlnită în bisericile de pe traseele de pelerinaj, în calitatea sa de imagine înlesnitoare de meditație, reflecție și încercare de a-i accesa centrul, adică revelația mistică, vederea divinității, o provocare pe care nu oricine o acceptă.

Acum nu avem timp să reflectăm prea mult, și, spre completarea imaginației, un carton pe care o binevoitoare doamnă de la primire ni-l pune la dispoziție, indică reconstrucția structurii inițiale a mozaicului.

Partea centrală, azi dispărută, reproduce lupta dintre Theseu și Minotaur. O inserție neobișnuită în această reprezentare o constituie prezența lui David și Goliath, vizibili pe partea stângă.

Goliath e simbolul Minotaurului și al lui Satan. Inscripția de pe scutul lui amenință, ,,eu sunt puternic și vreau să te distrug’’. David îi reprezintă pe Theseu, alternativa christică. În replică, el declară că ,,arogantul va fi nimicit, iar pacea se va restabili’’. Modelul secțiunilor care lipsesc a fost gravat pe sol în fața altarului și ne oferă o idee asupra dimensiunii de origine.

Același model, ușor schimbat, a fost instalat un secol mai târziu pe pavimentul catedralei din Chartres, o etapă la fel de importantă în pribegia pelerinajelor. În absidă, o frescă din 1491 de Montebello înfățișează încoronarea Maicii Domnului

și, de o parte și de alta a criptei, vechi fresce și-au păstrat expresivitatea chipului, încurajatoare pentru orice pelerin.

Un crucifix de argint din secolul 10

încununează această rătăcire și regăsire prin labirintul artei sacre, întotdeauna însuflețitoare.

Vârful plaiului

Bologna, 2019

Madonna di San Luca, un sanctuar de pelerinaj la cinci kilometri de centru, e mai puțin cunoscut, dacă mă iau după numărul trecătorilor întâlniți pe traseu.

Biserica din secolul 18 nu e atât de specială cât se dovedește drumul până la ea, fiind legată de oraș printr-o galerie neîntreruptă pe o lungime de patru kilometri din cei șaizeci și doi de kilometri de galerii ce brăzdează metropola, datorită cărora se bucură de privilegiul includerii în patrimoniul mondial UNESCO. Stăbătând doar acest mic segment compus din 666 de arcade, întreprind nu doar un pelerinaj religios, ci și unul arhitectural.

Numărul arcadelor poate părea incompatibil cu un traseu de pelerinaj, însă, conform explicației, Madonna aflată la capatul drumului deține puterea de a distruge capul șarpelui pentru totdeauna, pentru fiecare pelerin care înfăptuiește acest pelerinaj confruntându-se cu toate cele 666 de arcade. La capătul drumului, suntem încredințați că vom învinge demonii.

Bolognezii manifestă un devotament special față de acest sanctuar, datorită activităților patronate de San Luca, în domeniul picturii, sculpturii, chirurgiei, și îl prăznuiesc cum se cuvine la fiecare 18 octombrie.

Lăcașul se ridică pe una din colinele care înconjoară orașul. Pe parcurs, mai scot capul dintre arcade să admir cartierele străbătute. Umbra galeriilor e providențială în amiaza de iulie și nici nu-mi dau seama cât de repede am ajuns.

Porticul de la intrarea în sanctuar a fost ridicat în secolele 17-18 doar din ofrande, pentru a adăposti pelerinii, pe atunci mai numeroși, însă istoria templului e mai veche decât cea a porticului și a lăcașului actual. La începutul secolului 12, un pelerin, Teocle, a venit din Orient ca să ofere Senatului bolognez o icoană a Maicii Domnului de la Sf.Sofia, din Constantinopol. Se spunea că fusese pictată de însuși Sf.Luca. În jurul ei, o mână de credincioși au edificat o capeluță, căreia i s-a dus vestea.

Așa s-au scurs sute de ani, schitul a fost dezvoltat, iar din secolul 18 datează edificiul pe care-l vedem azi.

Între timp, arhitectul Dotti începuse deja construcția galeriei cu elegantele sale arcade și tot el a plăsmuit cu măiestrie edificiul după modelul crucii grecești, surmontat de o cupolă vizibilă din toate părțile.

Ca o completare, arcadele ce străbat orașul până sus la biserică retrasează etape pline de înțelesuri ale misterelor biblice.

La Bologna, tradiția acestui eveniment religioas se respectă cu fervoare începând din secolul 15, și putem asista în fiecare an la spectacolul stradal ca să privim imaginea Maicii Domnului coborând dealul până în centru, la catedrala metropolitană San Pietro, unde rămâne expusă opt zile, până la Înălțare, ca să primească închinăciunea credincioșilor.

Deși biserica e închisă, călătorul e răsplătit la atingerea punctului culminant cu o vedere panoramică asupra orașului și a munților Apenini.

Se zăresc foarte bine mănăstirile din jur, dintre care binecunoscuta San Michele in Bosco, și atâtea alte comori de descoperit.

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

Cuvinte potrivite

Diyarbakır, 2022

La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.

I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.

O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,

un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.

Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.

Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.

Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?

Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.

Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii.

În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.

Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.

Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.

Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.

După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.

Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.

De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.

Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,

de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.

Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,

farmacista urbei și lider de opinie al comunității.

M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.

Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.

Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.

Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,

ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.

Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.

De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.

Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.

Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.

Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,

cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.

Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,

a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.

Doar o vorbă să-ți mai spun

Segovia, 2022

Poarta masivă nu părea destinată turiștilor sau curioșilor, nici măcar pelerinilor, și atunci am luat hotărârea să sun la micul interfon ca să mă informez dacă se poate vizita mănăstirea.

Aud cum cineva în interior ridică receptorul, dar tace. La întrebarea mea, o voce de bărbat îmi răspunde laconic: Iglesia, în spaniolă biserică. Nu știam nimic despre comunitatea monahică a ieronimiților și ne-am îndreptat spre biserică, a cărei ușă era deschisă, trebuia doar împinsă cu putere.

În interior, acorduri serafice de cânturi gregoriene amplificau solemnitatea interiorului.

Pe o băncuță, în fața altarului, am deslușit o siluetă, iar când m-am apropiat am văzut că era o damă. Mi-a atras atenția felul cum era îmbrăcată, de fiecare dată când văd ceva neobișnuit undeva, care nu se potrivește cu locul, rețin, nu părea turistă, nici pelerină, părea fie actriță, fie o femeie de afaceri excentrică, eventual o binefăcătoare a comunității, dar nu s-ar fi îmbrăcat așa bătător la ochi. Dar ce m-a mirat și mai mult a fost că monahul care, bănuiam eu, îmi indicase la interfon să mergem în biserică, și-a făcut apariția și s-a îndreptat spre ea, au vorbit ceva cu voce joasă și au pornit spre o ieșire laterală.

Crezând că și ea aștepta tot pentru vizita ghidată, ne-am luat după ei, cum e firesc, spre locul de începere a turului, trecând cu vederea faptul că ne ignoraseră, așa or fi obiceiurile pe aici.

În claustru, cei doi s-au îndepărtat cu pași grăbiți, au cotit-o și ne-au închis ușa-n nas. Intuitiv, am trecut dintr-un claustru în altul, dar nu am îndrăznit să încercăm ușile ca să vedem și alte spații, cum ar fi refectoriul, biblioteca, scriptoriumul, și am zis bogdaproste că am văzut chiar și atât.

Mă uimise prea mult scena la care am asistat ca să pot intra apoi în atmosfera locului și am citit cu destulă neîncredere ce scria în ghidul Michelin care, dintr-o dată, părea să nu corespundă câtuși de puțin realității.

Apropierea de Segovia, la vreo jumătate de oră de mers pe jos, a schimbat rostul lăcașului, după cum vedem că merge istoria.

Mănăstirea El Parral fusese inițial dedicată de către întemeietorul ei, prințul de Castilla, unui refugiu spiritual în timpul excursiilor sale vânătorești, unde să se poată odihni în liniște. Astfel a pus temelia așezământului, însă, pe motiv de fonduri insuficiente, a trebuit să contribuie și regele cu o donație, dar lucrările se întrerup iarăși. Mai târziu, un alt nobil local oferă suma necesară bolții bisericii, în schimbul privilegiului de a-și stabili acolo locul de veci al familiei sale.

Pe frotispiciul bisericii, se disting blazoanele prințului și al soției, ca un fel de garanție a influenței lor asupra locului.

După ce lucrările se întrerup din nou din lipsa banilor, călugării deja instalați reușesc să obțină singuri finanțare. Starețul mănăstirii chiar a intrat în istorie prin priceperea de a fi asigurat proiectarea și a fi supravegheat logistica pentru construirea viaductului din Segovia. La începutul secolului 19, deja în ruină, mănăstirea a fost jefuită de soldații lui Napoleon și a căzut în uitare.

A fost salvat, ca prin minune, ansamblul artistic format de marele retablu central din lemn policrom și aurit, terminat în 1528, flancat de monumentele funerare ale ctitorului și soției, făurite în alabastru. Din 1925, călugării ieronimi, ordin care a rămas specific Spaniei, s-au reîntors în mănăstire și, urmând învățăturile Sfântului Ieronim, trăiesc retrași de lume, în tăcere, lectură și rugăciune. Am încercat să aflu câți membri numără azi comunitatea monastică, însă nu se menționează.

Complexul imens se întinde pe malul unui râu, iar apa oglindește cerul în diverse aranjamente de utilitate și ambientale.

Fiecare corp de clădire are câte un claustru dedicat unei anume activități, infirmierie, casă de oaspeți, meditație, treburi domestice, retragere intelectuală. Din cel deschis, să ne bucurăm de priveliștea asupra Alcazarului din Segovia.

Clădirea cu etaj care se observă din alt claustru adăpostește pensiunea din cadrul mănăstirii dotată cu un amplu potențial de cazare.

Aici se oferă spre închiriere pe o durată de cel mult o săptămână chilii modeste, cu precizarea că sunt acceptați drept clienți doar bărbați, deocamdată, pentru că, în viitor, odată cu laicizarea societății, bănuiesc că vor fi acceptate și femei. Regula de bază este tăcerea, dar nici aceasta nu știm cât va mai dura.