expoziții – Pagina 3

Într-un suflu

Paris, 2024

Ceea ce ne leagă, dincolo de limbaj, e tăcerea, spune arhitectul Bijoy Jain. Tăcerea are propriul ei sunet, suflul vieții, pe care-l ascultăm cu toții în interiorul nostru și care conectează toate ființele.

Liniștea, timpul și spațiul sunt veșnice, ca apa, aerul și lumina. Să plutim prin ele în spațiul magic creat de arhitectul indian la Fondation Cartier.

Cred că, dincolo de conotațiile filosofice care au creat baza conceptuală a expoziției, pentru mine e important ca locul unde îți tragi sufletul să fie creat ca un spațiu în care natura să fie predominantă, chiar dacă se află în interior, la adăpost de intemperii, întru totul ca în expoziția Le souffle de l’architecte deschisă până în 21 aprilie 2024 la Paris.

Îmi place liniștea, îmi place aerul înmiresmat de vegetație, iar plantele mele preferate sunt bambușii cu forța lor regeneratoare, celebrați de cultura asiatică datorită energiilor pozitive pe care le degajă, îmi place, în jurul meu, lume educată care vorbește încet și din a cărei conversație interceptez crâmpeie inspiratoare. Toate acestea au țesut o ambianță de care nu mă puteam desprinde.

Arhitectul indian cu un parcurs profesional impresionant, venind de la Mumbai, St.Louis, Los Angeles, Londra, profesor într-o universitate elvețiană, după ce a predat la Yale și Copenhaga,

ne comunică filosofia sa prin secvențe de viață indiene începând chiar din mesajul fotografiei de prezentare, desculț și îmbrăcat în stilul tradițional, simplu, al indienilor.

Cu limbajul minimal, sacru, al materiei, piatră și bambuși esențialmente, zămislește o simfonie a tihnei în armonie perfectă cu natura împrejmuitoare, inspirat amenajată de fundația pariziană.

Mă așez pe o băncuță confecționată din tije de bambus culese în padurea Dang din Maharashtra, îmbinate prin legături din fir de mătase,

și mă las în voia acelei stări ivite atunci când parcurg expoziții de calitate, unde privirea, visarea și meditația se contopesc.

Delicatețea sculpturilor de animale protectoare, semnificative în tradiția indiană, fațada unor locuințe populare sau fragmente dintr-un vechi ritual musulman șiit, elemente de mobilier ancestral creat în stil contemporan,

cu resurse financiare foarte limitate, ne conduc pe un tărâm îndepărtat, dar care devine intim.

Întâlnisem în incursiunile indiene ale lui Mircea Eliade evocarea unor fenomene senzoriale declanșate de străfundurile memoriei, hrănite de imaginație și intuiție,

configurate în vise provocatoare de visuri, și năzuiam să călătoresc pe urmele sale în India. M-a fascinat, în miez de iarnă pariziană, regăsirea materială, în plăsmuirile lui Bijoy Jain, a spațiului fermecat indian prielnic reveriei.

Toate expozițiile sunt experiențe emoționale, însă aceasta mi-a oferit în plus surpriza unui rar confort al spiritului, după care tânjisem îndelung.

De-o fi una, de-o fi alta

Paris, 2024

Discreția obligatorie din viața amoroasă a unui domn lasă în suspans numele unora dintre portretele aduse de peste mări și țări în expoziția de la Orangerie, iar explicațiile nu potolesc pe de-a-ntregul curiozitatea vizitatorului. Deși expoziția are o temă cu totul diferită de prezențele feminine în viața lui Amedeo Modigliani, mi-am asumat libertatea de a o privi doar din această perspectivă care, pe moment, mă interesa mai mult.

Din totalul de patru sute de pânze lăsate de pictorul livornez de origine tunisiana sefardă, trei sute cincizeci reprezintă femei. La începutul carierei, nesigur de talentul de pictor, s-a consacrat în întregime sculpturii în piatră sub influența vecinului său, Brâncuși. Praful emis din cioplire îi agravează boala de plămâni, așa că renunță, însă preia în picturile sale liniile esențializate ce urmau să fie gravate în piatră. Din sculpturi, doar patruzeci au supraviețuit și toate reprezintă femei.

Cuceritorul neliniștit, hăituit și pribeag care a trăit doar treizeci și cinci de ani a găsit inspirație și energie numai în compania doamnelor. Chipeș, cu maniere alese, seducea tot ce-i ieșea-n cale recitând din Lautréamont și Dante, dar puține-i știau firea. Consumator de opium și alcool, ajungea la explozii de furie și violență nestăpânită care se lăsau în general cu bătaie ca în cazul mediatizat al lui Beatrice Hastings,

o scriitoare din boema londoneză pripășită prin Paris, care a locuit, printre alții, și cu el, doi ani în Montparnasse, publicând totodată într-o gazetă din Londra, prin corespondență, peripețiile tumultoasei lor vieți domestice. În grupul lor de prieteni, își pasau cuceririle de la unul la altul și nu e de mirare că, uneori, ele capătă un nou profil odată cu noul iubit, așa că o regăsim pe Beatrice și sub numele de Madam(e) Pompadour, tot literată, așadar.

Printre celebritățile trecute pe lista aventurilor galante, dar neindentificată în expoziție, se numără și poeta rusoaică Anna Akhmatova, amantă și muză timp de câteva luni. În 1910, poeta de douăzeci și unu de ani călătorește în luna de miere la Paris, și-l urmărește prin Luvru pe pictorul care desena în secția de egiptologie, apoi se plimbă împreună prin ploaie în Jardin de Luxembourg unde el îi recită Verlaine. Patruzeci de ani mai târziu, poeta evocă vraja acelor clipe într-o carte de amintiri.

Pe Berthe Weill, o femeie importantă din viața lui în calitate de proprietară a galeriei care i-a găzduit, în 1917, prima și ultima expoziție, interzisă imediat dupa vernisaj de poliție pe motiv de ultraj la bunele moravuri din cauza nudurilor, n-am văzut-o niciodată expusă sau poate am văzut-o și nu mi-am dat seama cine era, fiindcă Modigliani a pictat-o cu înfățișare de bărbat, confirmare a faptului că n-a figurat în buchetul său de cuceriri.

Apar în peisaj, firește, multe necunoscute, cum ar fi Antonia, frumoasa irlandeză cu ilic și broșă,

roșcata cu medalion, vedeți că are gusturi variate,

o vedem și pe doamna Hanka Zborowska venită dintr-o colecție particulară, soția unui negustor de artă care l-a susținut pe Modigliani și chiar l-a întreținut într-un lung sejur la Nisa.

Acolo se pare că a întâlnit-o pe demoazela în roz, pictată la întoarcerea din sudul Franței în galeria familiei Zborowska, pesemne în timpul confidențelor, altminteri, nu vreau să fiu indiscretă, cum s-ar interpreta patul din fundal ?

O anumită Elvira șezând cuminte pe scaun, cu cotul pe masă,

o altă necunoscută, frumoasa aprozăreasă,

o duduie ce pare studentă, cu bluzica-n dungi

și, finalmente, altă celebritate, Lola din Valencia, o dansatoare care pozase și pentru Manet,

cu o figură alungită inspirată din măștile de lemn ale idolilor din Congo colonial francez. Pentru marele Modigliani, eternul feminin nu pare să fi fost altceva decât o succesiune de idoli.

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.

De drum mă țin

Paris, 2016

Cine e Beat și de ce n-am știut niciodată cu adevărat, dar m-am străduit să aflu la Centre Pompidou într-o expoziție care a trasat rătăcirile acelei generații unice.

E drept că am ieșit de acolo mai amețită decât am intrat, sub influența inspirației debordante a protagoniștilor cu aură de vedete.

,,I’am beaten down’’, sună declarația care i-a mișcat pe cei trei fondatori, Jack Kerouak, Allan Ginsberg, William Borroughs, reuniți pe campusul universității Columbia în 1943.

După ce se mută în Manhattan, în semn de protest față de burghezia de pe coasta de vest, încep să frecventeze tot felul de marginali aflați la strâmtoare

si, în acest context, au preluat, cu statut programatic, o biată vaicăreală a unuia dintre ei, dând, totodată, de înțeles că și bătaia ritmurilor din concertele de jazz sau beatitudinea spre care năzuiau ar fi putut să determine numele generației lor pe cale să se piarda în lumea largă.

Privesc pagini bătute la mașină cu desene în orginal, acuarele, pictură, grafică, fotografii cu grupul de amici care se definesc drept Beat, grup permeabil în care unul vine altul pleacă și toți călătoresc necontenit,

ca și cum numai pe drum ar putea deveni ceea ce-și doresc, departe de constrângerile comunității care-i obligă să se conformeze.

Pribegia și exilul îi definesc artistic și spulberă imaginea consacrată a autorului la masa de scris, iar temele pe care le abordează în genuri diferite (poetic, în proză, autoreferential și eseistic),

cum ar fi căutarea spiritualității, moravuri, libertinaj, jazz, buddhism, politică, se intersectează și se amestecă.

În acei ani postbelici, în sărăcie și mizerie, lumea își regăsea cu greu echilibrul iar cei mai sensibili, artiștii neadaptați, nu și-l găseau câtuși de puțin în locul de baștină, așa că porneau la drum.

După ce au bătut, cu chiu cu vai, Americile, au debarcat la Paris, într-un hotel de pe malul Senei, în arondismentul șase, azi cel mai scump din capitala Franței în materie de imobiliar.

Ca orice călător pasionat, fac poze, le transformă în colaje, meșteresc, improvizează, într-un fel de alternativă la creație, atunci când inspirația se revarsa pe tot ce e la îndemână, culoare, sunet, cuvânt.

Arta de a trăi pe drum, de a se opri la voia întâmplării, de a poposi oriunde, oricât de mult, să compună poeme, să scrie, să picteze, să se piardă și să se regăsească, au dus-o la perfecțiune.

Libertatea ca mod de viață fără opreliști presupune în cazul lor alcoolul, consumul de droguri și plante halucinogene, ca aproape toți artiștii în epoca austerității postbelice. Din Amazonia și Peru până în Maroc, nimic nu le-a scăpat.

Tenișii lui Jack Kerouak purtați cât s-a aflat ,,pe drum’’,

expuși într-o vitrină cu o parte din ținuta sa vestimentară, i-am privit ca pe o mărturie a fragilității unei persoane care a căutat un loc unde să fie în acord cu sine, într-o perioadă tulbure în care era greu să ai alte opțiuni decât majoritatea. Nu căutăm cu toții un acasă care să ni se potrivească ?

Singing Posters de Allen Ruppersberg acoperă doi pereți întregi în galeria de la etajul 5 și, privind afișele de format mic încadrate pe pereți, mă întreb cum ar fi arătat înstrăinarea lor în contextul tehnologiei de azi, cu spontaneitatea comunicării atât de potrivită unui mod lor de viață nomad.

Acestui fel de comunicare instantanee din mers anticipată de ei, combinată cu lirismul subînțeles exprimat cu delicatețe îi răspunde un public de calitate, dar de nișă.

Astazi, Beat Generation, ca atâtea alte generații neînțelese, a obținut notorietatea cuvenită, pentru că istoria se repetă, fiecare epocă își are exclușii ei, elitiști și marginali, care se străduiesc să inoveze, să dea peste cap toate regulile, ca dizidenți și refugiați dintr-un mediu social într-altul.

Dar ei au ales să schimbe peisajul și continentele, să rămână cu încăpățânare pe drum și pe drumuri sfidând convențiile.

Dar cred că oricine își poate găsi adăpost, măcar sezonier, în creațiile lor.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

Doar îngerii au aripi

Angers, 2019

Bine și rău, îngeri și demoni se înfruntă de când lumea și pământul, în fulgerătoare sau îndelungi încleștări, uimitor și miraculos reprezentate în tapiseria Apocalipsei de la castelul din Angers.

Inspirată de cea de-a Patra Evanghelie, sinteză a elenismului și iudaismului plăsmuită de Sf. Ioan în insula Patmos, o regăsim într-o vastă sală construită special după configurația ruloului, cu o lungime de o sută treizeci de metri și o înălțime de cinci metri, ca să o adăpostească în incinta castelului, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La prima oră, sala e goală și îi asigură privitorului auspiciile pentru înțelegerea cuvenită.

Tablourile reprezintă desfășurătorul ultimei cărți din Noul Testament scrisă de Apostolul Ioan. Un pictor din Bruges a realizat cartoanele, iar țesătura, cea mai veche piesă de acest gen, a fost executată la Paris în atelierele celor mai pricepuți artizani vreme de zece ani începând din 1373, la comanda lui Ludovic I, duce de Anjou.

În timpul celor aproape șapte secole traversate până la noi a pierdut câteva scene, iar ultima dată a fost văzută în integralitatea ei la celebrarea unui mariaj princiar, după care a trecut printr-o sumedenie de peripeții ca să fie recuperată parțial, ca prin minune, în secolul 19.

În timpul revoluției franceze, tapiseria a fost tăiată în bucăți și reciclată, unele scene au devenit covoare, altele au acoperit iarna portocalii ca să nu înghețe, au servit la astuparea unor crăpături în clădiri avariate și au protejat de frig căluții în grajduri.

Din fericire, țesătura era confecționată numai din lână și așa a reușit să supraviețuiască deoarece, în anii revoluției, tapiseriile medievale au fost distruse în scopul însușirii firelor de aur și argint din compoziție.

Bucățile care s-au păstrat au fost redescoperite în 1848, puse la adăpost și înapoiate catedralei în 1870.

Cea mai veche tapiserie franceză păstrată până azi și cea mai veche tapiserie medievală din lume rămasă aproape întreagă își datorează existența regelui René, care-și avea curtea la Angers, și, prin urmare, a donat-o catedralei Saint-Maurice care o desfășura în procesiuni la marile sărbători religioase.

Ca să trezească speranța credincioșilor zguduiți de violența persecuțiilor, autorul, Apostolul Ioan, prezintă sub forma unor viziuni profetice victoria lui Iisus și triumful bisericii.

Cele șaptezeci și șase de tablouri (sau șaptezeci și cinci după unele surse, pentru că nu le-am numărat la fața locului) din cele nouăzeci inițiale, formează un ansamblu istoric, cu textul biblic corespunzând fiecarei scene menționat în fața imaginii.

Învingătorul pe un cal alb, dragonul care se luptă cu slujitorii Domnului, marea prostituată pe ape,

căderea Babilonului invadat de demoni, cuvântul lui Dumneazeu care schimbă fiarele, Sf.Ioan cu îngerul, noul Ierusalim, Îngerul cu cartea, Sf.Ioan când mănâncă cartea,

cele șapte biserici din Asia Mică, fiecare temă este un întreg univers de explorat.

Lectură de drum:

Jean-Yves Leloup, L’Evangile de Jean

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966

În domul liniștit

Paris, 2021

Vreme îndelungată am tot dat târcoale Centrului Spiritual și Cultural Ortodox Rus, așteptând să se ivească prilejul de a găsi domul și sala de expoziții deschise simultan.

Ansamblul se înalță la loc de cinste, pe un teren de patru mii două sute de metri pătrați, râvnit și disputat la un concurs de proiecte la Primăria Parisului atât de Canada cât și de Arabia Saudită, datorită poziției sale privilegiate pe cheiurile Senei, înscrise în Patrimoniul mondial UNESCO.

Îmi trezise curiozitatea încă din stadiul înflăcăratei campanii de presă iscată în jurul protagoniștilor.

Un moment contemplativ e sporit atunci când, de la fereastra unei clădiri plăsmuită de un mare arhitect, o pot privi pe a altuia, la fel de valoros. Iată-le, la Paris, una lângă alta, muzeul Quai Branly al lui Jean Nouvel și centrul rus al lui Jean-Michel Wilmotte.

Despre acesta din urmă nu știam prea multe, doar că, pe vremea președintelui Mitterand, a decorat apartamentele primei doamne de la palatul Elysée.

Stilul edificiului este bizantin rus, dar materialele de construcție și tehnologia sunt franceze. Complexul e alcătuit din patru clădiri a căror fațadă e construită în piatră de Burgundia dispusă în straturi. Între ele, catedrala Sfânta Treime consacrată în 2016, a obținut, conform condițiilor înscrise în proiect, statutul de capelă a diplomaților și teritoriu rusesc cu tot spațiul din jur, pentru a preveni o eventuală acțiune juridică în vedea confiscării, în virtutea unui precedent judiciar de acum o sută de ani.

Cele cinci cupole acoperite cu foiță de aur mat se zăresc de la distanță, albe când e soare și galbene când e înnorat, patru de dimensiuni egale și una mai mare, închinate lui Iisus și celor patru evangheliști. Au fost fabricate la Vannes cu echipamente de tehnologie avansată pe un șantier specializat în ambarcațiuni de competiție.

Alături de catedrală, complexul mai include o casă parohială, săli de expoziție, muzeu, săli de cursuri, auditorium, birouri administrative, librărie. Un mic univers ortodox pentru cei aproximatic cinci sute de mii de credincioși ruși din Franța, sau poate ceva mai mulți acum, și pentru pasionații de cultură rusească.

Pe lista mea de lecturi în așteptare se află și Rodinka lui Lou-Andreas Salomé, pe care, mă gândesc privind prin biserică, sper să o pot citi înainte de a călători în Rusia ca să înțeleg mai bine ce văd.

Icoanele din interiorul domului par valoroase, cred că și sunt în virtutea faptului că intră sub jurisdicția Exarhatului Patriarhal al Europei de vest și Arhiepiscopiei parohiilor vest-europene.

Însă, în mod neașteptat, la fel de sacru am perceput și spațiul exterior bisericii, ca pe un loc predestinat să-l facă pe drumeț să se simtă fericit în oprirea sa, poate prin calitatea tihnei care domnea în scurta plimbare printre clădiri și în expoziția pe tema adaptărilor teatrale după scrierile lui Bulgakov.

În ziua aceea, fiind duminică, o luasem încă de dimineață cu muzeele și văzusem deja vreo câteva expoziții, lăsând biserica la sfârșitul programului. Din întâmplare, s-a dovedit o strategie perfectă ca să fie pus în evidență contrastul dintre icoanele rusești și arta religioasă occidentală, ca și cum aș fi avut abia în acea clipă revelația că adevaratul loc al icoanelor nu e în muzee, ci în biserici, aliniate pe iconostase și agățate pe coloanele din naos în tremurătoarea sclipire a lumânărilor. Prin fața cadrelor aurite și argintate care adăposteau icoanele se perindau credincioși, sărutându-le cu dor înlăcrimat de casă.

Chipurile sfinților, senine și împăcate în lumina soarelui mângâietor de amurg, îndeamnă imaginația să se lase în voia credinței. Câteva luni mai târziu, planurile de a mă închina la aceste icoane la ele acasă se năruiau. Pentru o vreme.

Film de drum:

Yuriy Kara, Mâine a fost războiul (1987)

Mi casa es tu casa

San Cristobal de las Casas, 2019

Un fost seminar catolic de la sfârșit de secol 19 a devenit, pentru cinci decenii, locuința unui cuplu de intelectuali europeni, el danez ea elvețiană, el arheolog ea ziaristă pe etnologie și fotografă pasionată de comunitățile maya, pentru protecția cărora a pus suflet și bani.

Frans și Gertrude Blom s-au întâlnit în jungla chapanecă în 1940,

au colaborat în mai multe expediții fiecare pe specialitatea sa, iar apoi, animați de aceleași aspirații, au rămas împreună pentru totdeauna în ținutul unde s-au cunoscut.

Nu e de mirare ca n-au mai vrut să plece de aici, mi-am dat seama de la primul pas în San Cristobal, unde ospitalitatea emoționează prin sinceritate, simplitate și omenie.

Casa lor, de fapt a Jaguarului în dialectul local (Na bolom),

a fost primul loc vizitat în orășelul din inima regiunii Chiapas de care cei doi parteneri s-au îndrăgostit, eu însămi amețită de impresia primirii, în starea de exaltare atinsă atunci când totul în jur zămislește armonie.

În vasta lor locuință, pe lângă încăperile vizitabile, mai funcționează un hotel cu restaurant, o casă de oaspeți și un cabinet medical pentru indienii lacandones nevoiți să vină la oraș la doctor,

un artizanat și birourile asociației culturale care a preluat activitatea și a continuat cercetările științifice ale celor doi profesioniști, totul sub umbrela unei fundații.

Scopul său a rămas neschimbat : protecția mediului, a resurselor naturale și a selvei lacandone, a patrimoniului cultural al acestei ramuri a culturii maya, sprijinul comunității în domeniile medical, educativ, material.

Biroul lui Frans, rămas întocmai din 1963, a primit oaspeți de seamă, printre care Henry Kissinger, François Mitterand și Diego Rivera.

În biblioteca adâncită în liniște, câtiva cititori răsfoiau și consultau materiale din cele nouă mii de volume, manuscrise, hărți ale regiunii disponibile oricând pentru oaspeți.

În sala indienilor lacandones sunt expuse ustensile domestice, instrumente de muzică și ceremonie,

veșminte țesute de ei după metode străvechi, obiecte etnografice.

Frans, dintr-o familie de anticari, venise în Mexic în calitate de colecționar, așa că obiectele de aici n-au fost reunite la întâmplare, ci minuțios selectate.

Din fericire, acesta a fost singurul loc din oraș unde era voie să fotografiezi în interior, în rest era interzis peste tot unde am fost.

Capela proprietății, intimă, adăpostește micul altar, obiecte de artă religioasă și câteva icoane atât de înduioșător de naiv adaptate de către indigeni din austerul europenism hispanic.

Frans s-a ocupat mai mult cu cercetarea, iar administrarea fundației de întrajutorare a băștinașilor, timp de cincizeci de ani, i-a revenit lui Gertrude care a trăit aici pâna în 1993.

Pe măsură ce proprietatea se amplifica, dificultățile financiare deveneau tot mai împovărătoare.

Singura modalitate s-a dovedit deschiderea spre voluntariat, iar vocația de a găzdui străini din toate cele patru zări ca să ajute la funcționarea fundației a devenit primordială,

astfel că au venit aici oameni dedicați să-i protejeze pe inocenții indieni de naivitatea cărora abuza oricine avea interese în această regiune cu un puternic potențial.

Gertrude a iubit cu pasiune jungla maya și a luat hotărârea să-și extindă grădina ca să poată crește arbuști pe cale de dispariție pentru a contribui astfel după puterile ei la reîmpădurirea regiunii Chiapas.

M-a inspirat foarte mult povestea lor,

pasiunea lor comună, dăruirea de sine pentru a apăra acest colț de paradis odată cu sensibilitatea sufletească a celor care-l locuiesc, devotamentul și efortul de a-l prezerva ca să-l putem vedea și noi.

Pe val

Paris, 2021

Parisul e o sărbătoare atunci când un palat își desfășoară covorul roșu pentru vizitatori pentru prima dată după două secole.

Hôtel de La Marine domină Place de la Concorde în aranjament simetric cu Hôtel de Crillon și, până în iunie 2021, interioarele sale nu puteau fi vizitate decât în calitate oficială.

Palatul este împărțit, cronologic, în două sectoare distincte, iar vizita începe în cea de-a doua curte interioară,

acoperită de o verieră de 330 de metri pătrați, unică inserție contemporană în restaurarea edificiului, plăsmuită de arhitectul nu întâmplător britanic Hugh Dutton,

dacă ne gândim că unul dintre personajele-cheie subordonat ministerului, corsarul Robert Surcouf, era spaima companiilor de asigurare englezești.

La revoluție, în 1789, Ministerul Marinei a pus ochii pe clădirea în care funcționa instituția Mobilierului regal, și-a aruncat ancora cât ai clipi și a rămas aici până în 2015.

Interioarele au fost reabilitate în spiritul timpului atât cât s-a putut,

deoarece ultimul ocupant și-a reamenajat frecvent birourile în cei două sute douăzeci și șase de ani cât a avut clădirea pe mână, iar multe elemente de mobilier socotite inadecvate s-au dispersat.

La fel și decorațiunile originale. La actuala recondiționare, decoratorii au șters douăzeci de straturi de zugraveală până să ajungă la prima culoare.

După ce parcurgem rezidența intendentului, muzica din căști se schimbă odată cu decorul.

Nimerim printre aurituri, mobilier inestimabil, oglinzi de preț, într-un lux orbitor.

Iată-ne în sectorul marinăresc, în plină epocă a expansiunii coloniale franceze, ilustrată cu obiecte și reprezentări exotice cochetând cu dorul de ducă.

În timp ce administrația petrecea bine mersi în saloanele opulente ale palatului,

în coloniile franceze din Oceanul Indian făcea legea căpitanul Robert Surcouf, cel mai faimos corsar din sector, activ în primii ani ani după revoluție și sub Napoleon.

Imediat după 1789, comerțul cu sclavi a fost interzis, însă pe coasta răsăriteană a Africii, între Île Maurice, Réunion, Madagascar, pe corsarii francezi îi durea în cot.

După un astfel de transport, la corabia aflată sub comanda lui Surcouf se înființează pe nepusă masă, în vederea unui control, o ambarcațiune cu trei comisari ai comitetului colonial de salvare publică.

După percheziție, au tras concluzia că vaporul fusese recent folosit la transportul unor năpăstuiți sortiți vânzării și au purces la întocmirea procesului-verbal de încălcare a regulamentului.

Până să-l termine de redactat și parafat, Surcouf, plin de solicitudine, îi invită la un prânz lejer în elegantul lui salon, deja pregătit de priceputul bucătar, cu delicatese și vinuri rare.

Pe nesimțite, parâmele se desprind de țărm și vaporul o ia ușor spre larg.

În cabină, cei trei funcționărași, legănați de valurile tot mai mari, au pus efectul pe socoteala vinului.

De îndată ce nava s-a îndepărtat destul de mult, iesiți pe punte, s-au luat cu mâinile de cap, implorând să fie duși imediat pe uscat să-și termine misiunea.

Foarte bine, le spune Surcouf, vă debarc pe cel mai apropiat țărm al coastei africane, în mijlocul prietenilor voștri, negrii.

Auzind ce-i paște, n-au mai stat la tocmeală și au făcut bucățele hârtiile acuzatoare, redactând un proces-verbal favorabil căpitanului.

Firește că, după ce s-au văzut scăpați, s-au plâns de pățanie, fapt care a declanșat o competiție în rândul armatorilor dornici de a-l angaja pe Surcouf pe navele lor.