Categorie: Artă

Toată lumea recunoască-i

Merida, 2020

Imperiul n-a căzut, e mai vrednic de laudă ca oricând, așa cum îl percep, fărâmițat în cele trei mii de obiecte expuse, din cele cincizeci de mii aflate în depozitele muzeului de arheologie din Merida, foarte multe introduse recent în colecții.

Cantitatea impresionantă de lucrări de calitate amenajate cu pricepere a contribuit, alături de întreaga moștenire romană din centrul vechi, la intrarea orașului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Spre deosebire de alte zone arheologice din lume, specificul Meridei constă în diferența mică de nivel între solul antic și cel actual, de mai puțin de cinci metri, comparativ cu Roma, de zece metri și, prin urmare, în ultimii ani, odată cu modernizarea orașului și introducerea fibrei optice, muncitorii dădeau la tot pasul peste vestigii.

La apogeul său, în secolul 2, capitala Lusitaniei, asigura traiul a patruzeci de mii de cetățeni, printre care mulți migranți din Asia Mică.

Bogăția metropolei ne copleșește prin toate reprezentările naturii, cu frunzișul de plante mediteraneene, laurii, opulentele ghirlande din care vegetația se răvarsă, imagine a puterii nestăvilite a Imperiului.

Un simbol al cărui înțeles m-a pus pe gânduri se leagă de un ornament des întâlnit în patrimoniul antichității, răspândit la greci și romani. Pentru lumea de azi, svastica este o reprezentare nefericită, însă romanii preluaseră din sanscrită sensul ei, în traducere stare de bine și noroc, dar n-am aflat cum s-a ajuns la o atât de radicală transformare a semnificației.

Augustus se bucură de o considerație specială în Spania, dovadă numele explicit al localității unde am poposit, Augusta Emerita, emeriții fiind soldații care urmau să intre în civilie în noua urbe începând cu anul 25 î.Hr.

Restaurator al religiei naționale și al sacerdoțiilor, preot el însuși, învingător al dușmanilor Romei, promotor al păcii, apărea ca un salvator aproape divin, calitate deloc originală și nici surprinzătoare.

Toate personajele de epopei, povestiri mitice, întemeietori și căpetenii de cetăți, binefăcători și legislatori, soldați distinși prin vitejie, filosofi, trec obligatoriu printr-un proces de eroificare și divinizare.

În Orient, Augustus interzisese inscripțiile onorifice consacrate guvernatorilor, nu e greu să ghicim motivul, și autoriza doar edificarea templelor dedicate Romei.

În consecință, în depărtările morganatice, figura lui era socotită divină și onorată în dedicații, decrete, temple, în metropole și orașe noi.

Augustus nu a acceptat, în timpul vieții, la Roma, decât foarte puține fieste închinate cultului personal, doar celebrarea consacrării ca împărat, sărbătoarea în cinstea Fortunei sale, Augustalia, sărbătorirea lunii august și sacrificiul pentru Geniusul său. Strictul necesar.

Roma devenise suprasaturată de statui, ale celor dispăruți și ale celor în viață. Toți cei care ocupaseră o funcție publică, înaltă sau modestă, vor să dobândească sub ochii lor mărturia materială și durabilă a mandatului, cu atât mai bine dacă și le pot plăti, ca să ia notă de efectul produs asupra contemporanilor.

Citisem în lucrări de specialitate despre marea deosebire, deloc surprinzătoare, între creațiile artiștilor oficiali și ale celor din afara sistemului.

Observ monotonia, imobilitatea, ghicesc plictiseala din tehnica oficială, presupus cenzurată.

Spiritul se depărtează de suflet și nu urmărește decât glorificarea postumă, abstractă, a personajelor, generată de prejudecata sau cultul momentului.

Personaje blocate în atitudini oratorice sau marțiale după un tipar instituționalizat, accesorizate uneori de papirusuri înfășurate, toge desfășurate, tridente, cornuri ale abundenței, ocupau toate locurile publice disponibile, forumuri, răscruci, sanctuare.

Ținuta vestimentară se supune standardelor, generalul în cuirasă, oratorul în togă, tribunul, chestorul, consulul, senatorul drapați în pânzeturi care odinioară se deosebeau prin desene și culori.

Corpurile lor sunt identice, mulți și-au pierdut capul, iar cei care-l au încă pe umeri nu ne pot garanta că este ar lor. Pentru a recunoaște un personaj, e nevoie să-i scrutăm trăsăturile, fiindcă numai fața răspunde exigențelor autenticității, executată la comandă pentru cel care plătește.

Bogat sau sărac, funcționar sau nobil, erau marcate cu aceeași acuratețe. Cioplitorul e sârguincios și onest, aspirația lui e ca portretul să semene, știind că grija pentru exactitate va fi răsplătită și, spre meritul lor, nu detectez nici o tentativă de lingușire ori de ironie.

Documentele sculptate în marmură depun mărturie de conducătorii Romei în aceeași măsură ca și de aventurierii din provinciile îndepărtate, conturând conștiincios caractere greoaie, fine, pătrățoase, ascuțite, visătoare, disprețuitoare, dar fidele modelului.

Doar atunci artistul se achită în mod loial, în condițiile în care toți artiștii dețineau în atelierele lor un fond bogat de statui executate dinainte. În portretele romane, nu e loc de fantezie, aproape credem că sculptorii erau banali industriași guvernând o armată de ucenici. Îmi atrage atenția statuia unei femei puternice, grave, masivă ca o cetate, care inspiră garanția protecției căminului său.

Lipsită de sentiment și de orice slăbiciune, întrezăresc, în atitudinea ei impozantă, imaginea Romei însăsi, dominația sa asupra universului. Deși lipsite de drepturi legale, unele femei, mai cu seamă soțiile sau aparținătoarele cuiva sus-pus, își exercitau pe cât posibil influența în viața politică.

Cele din mediul modest, se zbăteau și ele cum puteau pentru bruma de drepturi cuvenite. În 195 î.Hr., la Roma, gospodinele au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva Lex Oppia, care condiționa veșmintele și bijuteriile purtate în public.

Doar zeițele beneficiau de drepturi depline, de bunăvoința lor depindeau uneori puterea și inspirația imperială. Să le aducem ofranda unui gând recunoscător pentru această plimbare estetică, înnobilată de lectura semnificațiilor și rodnicia comparațiilor.

Un surâs în primăvară

Talinn, 2024

Povestea povestită nu e povestea adevărată, însă eu am preferat varianta imaginară, străveche, pentru această întâlnire neașteptată cu un personaj drag din mitologia slavă, Rusalka.

Versiunea reală a subiectului acestui monument se referă la un tragic naufragiu din 1893, așa cum s-au întâmplat multe în acest mare oraș portuar, iar Memorialul a fost ridicat în amintirea celor pieriți.

Prima statuie din Estonia realizată de un sculptor local, inaugurată în 1902, a devenit simbolul celei mai populare plaje din Talinn, în ciuda indiciilor că apa nu e curată din cauza apropierii vapoarelor.

Promenada nouă, de câțiva kilometri, care leagă cele două parcuri muzeale ale capitalei, se bucură la sfârșit de mai de mireasma florilor de liliac plantat din belșug în părculețul care o înconjoară pe zâna apelor transformată într-un fel de spirit protector, în calitatea ei de ondină, nimfă, duh al apelor, câmpiilor și pădurilor, atât de potrivită cu natura Estoniei.

În jurul meu, prezența linistită a unor doamne elegante, cu pălăriuțe de soare, se asortează cu povestea din care au izvorât opera lui Dvorak din 1901, piesa de teatru din 1837 de Aleksandr Pușkin, scurt-metrajul din Rusia Imperială realizat de Vasili Goncharov în 1910.

Legenda spune că fiica unui morar, Natașa, trăită toata viața pe malul Niprului, se îndrăgostește de un cneaz care venea adeseori să se scalde în apropiere, nesocotind povețele tatălui ei care nu vede cu ochi buni mica lor aventură.

Fata nu-l ascultă și inevitabilul se produce, cneazul o anunță că trebuie să se despartă la dorința părinților lui care-l sortiseră unui mariaj aranjat. Îi lasă Natașei o diademă, un colan de nestemate, iar morarului o pungă cu galbeni.

Cneazul nu se lasă înduplecat nici măcar când fata îi mărturisește că este însărcinată, dar îi promite că va reveni să vadă copilul. Deznădăjduită, Natașa se aruncă în Nipru.

La nunta cneazului, vocea ei răzbate, fantasmatic, din străfundurile apei și va tulbura fericirea mirelui și antrenul alaiului. După doisprezece ani, cneazul revine pe malul fluviului, singur, disperat că nu are urmași, și dă peste bătrânul morar în zdrențe care-și pierduse mințile, îngrijit, după micile-i puteri, de nepoțica lui.

Prin ea, Rusalcele au purces a transmite pe pământ o vrajă de nedezlegat din împărăția apelor, iar prințul va rămâne pentru totdeauna tânjind după o iubire imposibilă.

Ascult adeseori opera lui Dvorak care se petrece nu chiar aici, la Talinn, dar pe undeva pe-aproape, în lumea noastră slavă, și are ca punct de plecare povestea lui Hans Christian Andersen, Mica sirenă.

Și ea se îndrăgostește, zâna apei, și aspiră să fie ca prințul, să devină altceva, atunci când își dă seama de marginile condiției sale. Dorință de neîmplinit, tragică, filosofică și atemporală.

Muzică de drum:

Heaven is a Place on Earth

Armenia, 2024

La armeni, sentimentul religios iese din tiparul rutinei sau al obligației, credincioșii îl trăiesc cu o seriozitate binevoitoare, tolerantă, ospitalieră și înțelegătoare, lipsită de gravitatea pe care mă așteptam să o deslușesc la un popor care a trecut prin atât de multe.

Am încercat să mă strecor în sufletul lor și mi-a plăcut ceea ce am întrezărit într-un răstimp atât de scurt, de numai cinci zile, hoinărind pe coclauri între sihăstrii și pe bulevardele elegante ale capitalei. Cât de interesanți sau diferiți sunt oamenii din prima țară unde Creștinismul a fost adoptat ca religie de stat, în anul 314 ?

Armenii subliniază acest eveniment și îl consideră, cu smerenie, drept cel mai important din istoria lor. În fiecare dintre monumentele vizitate, am aflat lucruri importante despre ei și despre mine.

1.Khor Virap

Muntele Ararat, în fața căruia armenii se închină, străjuiește mănăstirea de la o distanță de numai treizeci și trei de kilometri. Doar porumbeii, simbol al libertății îngrădite,

au rămas principalii ocupanți ai locului unde, între secolele 3 și 4, regele Trdat 3 l-a ținut închis pe Sf. Grigorie Luminătorul vreme de doisprezece ani într-o groapă cu șerpi. După ce a fost eliberat, Sf.Grigorie a devenit primul episcop al Armeniei, iar temnița sa primește azi pelerinii care vin să se reculeagă.

2.Noravank

La doar câțiva kilometri de granița cu Nakhichevan, enclava azeră lipită de Turcia și Iran, pe serpentine săpate de-a lungul unui defileu spectaculos, ajung într-unul dintre cele mai îndrăgite locuri de pelerinaj din Armenia.

Aici, localnicii obișnuiesc să participe în familie la slujba duminicală. Complexul e compus din mai multe biserici și capele răsfirate pe toată poienița versantului, iar cea mai veche parte datează din secolele 9-10.

În acest spațiu inițiatic, am perceput religia ca pe o trăire permisivă și dezinvoltă și am început să-i cunosc pe armeni.

3.Sanahin,

primul sit armean introdus în patrimoniul mondial UNESCO, se înfățișează privirii cel mai frumos pe ploaie.

De îndată ce razele au străpuns norii, culoarea învechită de timp nu s-a mai potrivit cu exuberanța solară. Goliciunea copacilor, frunzișul rar, coloritul nuanțat al toamnei îngăduie arhitecturii să-și celebreze plenitudinea-i misterioasă.

4.Haghpat

a intrat în UNESCO odată cu Sanahin, dar se deosebesc ca situare și amenajare. Mai multe lăcașuri construite începând cu anul 900 sunt raspândite pe o largă suprafață.

De la bogate basoreliefuri și sculpturi, în galerii, între săli ample, avem timp să alternăm sentimentul cucernic în fața istoriei

cu admirația panoramei cuprinzătoare a mediului rural armenesc. În spațiul generos, deși aglomerat, călătorul se poate bucura de intimitatea aprofundării oricarui detaliu.

5.Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani

Ploaia călduță de octombrie înveșmântează parcul pustiu cu o delicată strălucire. Complexul, compus din două biserici apropiate, ilustrează perfect complicitatea întru credință al celor două inițiatoare consemnate de istorie.

Sf.Ripsimia, o călugăriță de la Roma, s-a refugiat în Armenia ca să scape de prigoana creștinilor, iar biserica actuală a fost ridicată pe mausoleul sfintei din 375.

Alături, biserica Sfintei Gaiani, stareța mănăstirii care a adăpostit călugărițele persecutate din cauza credinței lor,

a fost construită în 630 chiar pe locul unde a fost martirizată.

6.Ejmiadzin

Conform istoriei armenior elaborată în 460, Sf.Grigorie Luminătorul a avut o viziune în care cerurile s-au deschis și pe pământ s-a prelins o rază firavă. Pe această rază de lumină s-au scoborât cete de îngeri, avându-L în fruntea lor pe Mântuitor.

Cu un ciocan de aur, acesta a lovit pământul de trei ori. De acolo a izvorât instantaneu o coloană de foc ridicându-se în formă de cruce, cu aur la bază și norișori la capete.

Aceste flăcări au devenit biserica pe care o vedem azi, acoperită de o cupolă de nori, întemeiată de Sf.Grigorie pe locul marcat de Iisus.

7.Zvartnots

Ruinele catedralei Îngerii din cer, închinată inițial Sfântului Grigorie Luminătorul, și-au pierdut, cu timpul, conotația religioasă.

Doar interesul arheologic atrage turiști în grupuri numeroase.

Să ne adăpostim de ei în muzeu, unde reconstituim istoria densă dintr-o sumedenie de crâmpeie. În afară de colonada circulară, rămășițele unui palat regal mărginesc gospodăriile sătenilor.

8.Geghard

Cu fiecare zi care trecea, îmi părea tot mai rău că urma să părăsesc Armenia și, pe traseul dintre o biserică și alta, era inevitabil să nu mă gândesc la filmul Calendar de Atom Egoyan. L-am văzut înaintea călătoriei și mi s-a părut o fantezie publicitară, l-am revăzut la întoarcere și mi s-a confirmat ca o opțiune irevocabilă.

La Geghard și în împrejurimi, mi-a fost cel mai greu să accept ideea că mai aveam doar o zi și jumătate până la trenul de Georgia.

Le promiteam tuturor și, în primul rând, mie însămi, că voi reveni.

Numele trandafirului

Estremoz, 2022

Mă așteptasem să găsesc o minunăție și să aflu ceva nou pe acea colină înconjurată de livezi.

Pătrunzând în istorie, am descoperit acel farmec de dincolo de timp amplificat de povestea purtătoare de faimă a unui orășel provincial pierdut printre viță-de-vie și măslini.

Apărată de meterezele lui Vauban,

dominată de donjonul unui castel medieval,

ghicesc că, în trecut, cetatea a declanșat multe planuri de asediu mai mult ori mai puțin izbutite.

Descindem în piața mare, modernă, admirabil urbanizată și, după cum e firesc, după o poartă din secolul 14 se deschide cartierul medieval, cu edificii gotice și manueline, adaptare a barocului portughez.

Pe larga esplanadă, observ foste mănăstiri, biserici baroce elegante.

Să intram în mănăstirea maltezilor din secolul 16, pentru că nu am mai vizitat până acum nici una aparținind acestui ordin,

azi centru științific, sub egida universității.

Liniștea netulburată din claustrul cu fresce, fântânița înconjurată de plante oceanice, aerul primăvăratic îi acordă călătorului momentul de grație după care tânjea.

Spre vârful dealului, o procesiune de turiști spanioli se îndreaptă spre punctul culminant al legendei.

Observ cu luare-aminte monumentul emblematic, Turnul Menagem, cu balcoane și console în partea superioară, donjon din secolul 13 aparținând palatului transformat în hotel de lux,

faimoasa Pousada Rainha Isabel, un complex amplu, parțial vizitabil. De aici, zărim până departe regiunea Alentejo.

Urcăm la etajul doi al castelului, la Capela Reinha Isabel, cu pereții acoperiți de faianță pictată reprezentând scene din viața reginei sfinte Isabel de Aragon, cunoscută în istorie și ca Elisabeta de Portugalia, nepoata Elisabetei de Ungaria.

Soțul, regele Denis i-a reproșat întotdeauna că își consacră prea mult timp operelor caritabile, face prea multe donații bisericii, se roagă îndelung prin mănăstiri, ajută necăjiții care, la anii 1290, nu erau deloc puțini.

Pe rege îl deranja peste poate devotamentul ei față de biserică și credința ei nețărmurită, pentru că, rătăcit printre adultere, ducea o viață de păcat.

Ce mai, a somat-o pe regină să pună capăt acestor excese și atunci s-a petrecut un fapt consemnat drept scena miracolului cu trandafiri.

Într-o dimineață, surprinsă de soțul ei că ducea pâine săracilor, ca de obicei, regele a luat-o la rost pe motiv că îi nesocotește cerințele. Isabel îi răspunde că tocmai și-a cules trandafiri din grădina palatului.

Trandafiri în ianuarie?, se miră regele. Da, au înflorit timpuriu, răspunde regina desfăcând poalele rochiei de unde s-a rostogolit o grămăjoară de trandafiri.

Dumnezeu n-a lăsat-o să mintă, a absolvit-o pe loc printr-un miracol. Rușinat că se îndoise de cuvântul ei și conștient de faptul inexplicabil ce se petrecuse, regele și-a cerut iertare și a lăsat-o să-și îndeplinească menirea pe mai departe.

Vestea miracolului s-a răspândit în toată Portugalia, poporul a proclamat-o sfântă și, patru secole mai târziu, papalitatea i-a încredințat Elisabetei portofoliul păcii în lume.

Aș îndrăzni să sper că încrederea pe care ne-o punem în ea va fi cu temei.

Calea regală

Cosenza, Paola, 2018, Tours, 2017

La treizeci și trei de kilometri de Cosenza unde am înnoptat, patronul Calabriei, prăznuit pe 2 aprilie, își întâmpină pelerinii în ținutul său natal.

San Francesco din Paola era fiul unor oameni cu stare și credicioși, dăruit la o vârstă înaintată, după rugăciuni adresate Sfântului Francisc din Assisi. În copilărie, se îmbolnăvise grav și tot acesta l-a tămăduit, în urma rugăciunilor părinților care au făcut legământ ca, după vindecare, să-l trimită pe copil într-o mănăstire franciscană.

La doar treisprezece ani, își îndeplinește năzuința de a lua calea protectorului său ca să poată, la rându-i, vindeca semeni. În adolescență, săvârșește un pelerinaj la Assisi și, pe drum, îi compară pe călugării jerpeliți cu episcopul local, atrăgându-i acestuia atenția, fără prea multă diplomație, ca Iisus nu avea așa haine de soi ca el.

După ce se întoarce de la studii, iată-l retras într-o peșteră de pe proprietatea părinților săi unde, într-o bună zi, adăpostește o căprioară hăituită de vânători. O îmblânzește. Când urmăritorii ajung la fața locului, se convertesc numaidecât și-i devin primii frați întru credință ai ordinului.

Treptat, alți credincioși li se alătură, atrași de renumele său de sfințenie. Cu primii doisprezece confrați, construiește o capelă și trei adăposturi pe locul unde se înalță acum sanctuarul, pe aceleași stravechi pământuri moștenite de la părinții lui. Micul grup se dedică actelor caritabile în rugăciune și austeritate.

San Francesco cel mai tânăr întemeietor de ordin religios, nu avea decât nouăsprezece ani când și-a înfăptuit aspirația. Reputația sfințeniei sale ajunge la urechile papalității, care-și trimite periodic emisarii la San Francesco să se intereseze de faptele lui.

În 1467, cardinalii care-l vizitează iscălesc un decret prin care se confirmă iertarea de păcate a celor care au contribuit la zidirea mănăstirii și a pelerinilor. Mulți veneau să-i ceară îndrumare spirituală sau povețe pentru viața materială. Ca taumaturg, a înfăptuit numeroase miracole printre care preziceri de fapte istorice care s-au adeverit, resuscitarea a șapte persoane, vindecări de boli fără speranță, a căror istorie a dăinuit și atrage azi o mulțime de pelerini. Atunci când căpitanul unei ambarcațiuni a refuzat să-l traverseze gratuit strâmtoarea Messina, el a trecut-o pe propria-i mantie, întâmplare care i-a inspirat lui Franz Liszt o compoziție pentru pian.

Cinci secole mai târziu, în 1943, a fost proclamat protectorul marinarilor italieni. I s-a dus vestea și, cum era firesc, mai-marii timpului au încercat să-l acapareze ca să-i ferească, să-i vindece, să-i consoleze, să le ridice moralul, cam ce face un coach sau un guru în lumea de azi.

Prin negustorii napolitani, i se duce vestea la curtea regală a Franței, unde, grav bolnav, Ludovic 11 îl solicită grabnic la căpătâiul său. Regele era convins că-și putea prelungi zilele înconjurându-se de moaște, dar starea i se înrăutățise, așa că-l rugă pe Papă să i-l trimită pe călugărul vindecător.

Atât Sixtus 4, cât și regele de Napoli, au interese diplomatice la Ludovic 11, așa că-l smulg pe bietul Francisc din câmpiile pauline, de la nevoiașii lui, de la traiul lui sărăcăcios, și-l expediază la curtea Franței. Pe tot traseul de la Ostia la Tours, i se confirmă puterea înfăptuirii de minuni, în împrejurări consemnate ca periculoase.

Ajuns prea târziu la curte, nu-l mai poate ajuta pe rege însă, după dispariția sa, rămâne încă douăzeci și cinci de ani în Franței, unde alți călugări i se alătură, astfel că mai multe mănăstiri se dedică plenar congragației sale. Se stinge din viață în Vinerea mare din 1507, iar relicvele sale sunt păstrate la biserica Notre-Dame-la-Riche din Tours. În primele unsprezece zile, corpul lui s-a păstrat intact și a răspândit un miros de ambră sau mosc.

San Francesco a întemeiat ordinul Minimilor, al eremiților, al celor neînsemnați, preluat de la specificul stilului său de viață de o austeritate extremă, permisivă doar nevoile cele mai mici cu putință, o congregație a pustnicilor cerșetori în 1435. El bătea drumurile îmbrăcat într-o tunică din pânză aspră, desculț, se culca direct pe pământ, era vegetarian, iar în timpul posturilor nu mânca deloc.

La trecerea sa în neființă, în Franța i se consacraseră treisprezece mănăstiri, în 1600 se atestau treizeci și opt, iar la sfârșitul secolului 17 se înregistrau o sută cincizeci, după care, odată cu iluminismul și raționalismul, lumea nu i-a mai dat atenție.

Din liniștea uitării

Regensburg, 2024

În prima seară în Germania după douăzeci de ani, am descoperit, în tăcerea prelungului asfințit medieval care în Bavaria coboară, în decembrie, la patru după-masa, un personaj istoric pe care nu l-am mai întâlnit până acum.

Ratisbon, oraș cu puternică trăire religioasă, a păstrat cel mai frumos centru vechi din Germania, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.

Dintre numeroasele biserici monumentale, am început cu una dintre cele mai cunoscute, rămasă dintr-o vastă abație benedictină edificată în secolul 8.

Fuziunea stilurilor mi-a creat o senzație familiară din prima clipă, când, după ce am trecut de intrarea gotică, am pătruns într-o curte interioară, apoi în interiorul bisericii printr-un portic ornat cu sculpturi din secolul 11.

Construcția în stil romanic originală este de nerecunoscut după intervenția barocă a fraților Asam. Stucatura și frescele de pe tavan abia se întrezăresc în lumina apusului.

Însă Germaniei i se potrivește mai mult puținătatea luminii hivernale decât exuberanța estivală. De fiecare dată, vizitasem Germania vara și am resimțit întotdeauna un vag inconfort contemplativ, ca și cum, în plin soare, n-ar mai rămâne loc pentru fantasme.

Mai mult ca sentimentul religios sau ornamentația și decorul, m-a impresionat povestea reginei care odihnește aici.

Sculptura de pe monumentul ei funerar datează din 1280. Expresia feței, de o adâncă tristețe, care se potrivește atât de bine cu ambianța sumbră pre-medievală, îl emoționează pe trecător.

Regina uitată a ajuns în Regensburg în anul 827, prin căsătorie, din Francia Răsăriteană, regiunea actuală a Alsaciei și Lorenei. N-a fost fericită în Bavaria, nu s-a putut adapta la severitatea obiceiurilor, poate nici soțul ei, Ludovic Germanicul, un nepot al împăratului Charlemagne, nu s-a preocupat prea mult de soarta ei. Abația unde ne aflăm acum i-a fost oferită ca dar de nuntă de către soțul ei, cu scopul de a-și petrece aici cea mai mare parte a timpului, cât el era ocupat cu politica și războaiele.

În acest refugiu o regăsesc, în singurătate, la amurg, resemnată cu uitarea, departe de ai ei.

Rareori menționată în cronici, fără să fi avut vreo implicare publică, dedicată pe de-a-ntregul laturii spirituale, istoria a reținut din viața ei doar melancolia așteptării.

Rămâne cine poate

Paris, 2021, 2022, 2024

La 1190, Filip Augustus a înălțat pe malul drept al Senei un donjon de treizeci de metri, ca să înfățișeze lumii întregi puterea regatului.

Din citadela ce urma să protejeze Palais de la Cité și să apere Parisul de invadatori au mai rămas azi doar monumentale ziduri în subsolul muzeului.

Incinta augustului suveran a constituit nucleul Luvrului, iar numele devenit faimos a derivat dintr-o veche terminologie saxonă conform căreia lower desemna o locuință fortificată, mai concret capătul meterezelor.

După fondator, mulți dintre urmașii săi și locatari ai Luvrului de-a lungul vremii au marcat în felul lor construcția. La scurt timp, Sf.Ludovic a construit Sainte Chapelle și o încăpere adiacentă, acoperită acum de sala cariatidelor.

În secolul 14, Carol 5 a integrat în incinta Parisului și Luvrul, care a încetat astfel să fie doar un punct strategic de apărare.

Spre 1360, îl transformă într-o reședință locuibilă, prin amenajarea de noi încăperi în toate sectoarele fortăreței.

Pentru rege, devenise doar o locuință de odihnă și destindere nu departe de domiciliul principal, Hotel de Saint-Pol. Următorii o sută cincizeci de ani, Luvrul a fost delăsat, pentru că suveranii preferau castelele de pe Loara.

Următorul locatar a fost Francisc I. La întoarcerea din captivitate, a restaurat majoritatea încăperilor și a modernizat palatul care, de acum înainte, își pierde total statutul defensiv.

Edificarea unui edificiu în stil renascentist a fost întreprinsă de Henri II care s-a căsătorit cu Maria Stuart în 1559 în sala cariatidelor. Tot aici viitorul Henri 4 s-a căsătorit cu regina Margot. Mai mult, din 1594 Henri 4, a ales luvrul ca locuință permanentă.

Ludovic 13 a continuat amenajarea și l-a mărit de patru ori dându-i aspectul de azi. În 1652, cuplul regal Ludovic 14 și Ana de Austria se mută la palat, unde se simțeau mai în siguranță.

Ca să tragă sfori, imediat se înființează și cardinalul Mazarin și să nu credeți ca vine cu mâna goală, își aduce tot clanul, stiți cum sunt italienii, sora, cumnatul și toate nepoatele de rostuit.

În anii următori, palatul s-a extins și mai mult, acum te puteai rătăci în el. Principala deficiență a amenajării care persistă până în prezent, insuficiența toaletelor, pare că e o reminiscență a acelor vremuri când chiar și doamnele nobile de cel mai înalt rang își făceau trebuințele pitite în unghere pe sub scări, pentru că numai apartamentele regale beneficiau de serviciul asigurat de majordomi al oalei de noapte.

Ca să mai remedieze din neajunsuri, s-a apelat la Bernini, cel mai în vogă arhitect, sculptor și decorator. Începe o perioadă fastuoasă, când Molière și-a prezentat în persoană piesele în sala de spectacole.

În 1678, Ludovic 14 s-a plictisit de Luvru, a lăsat baltă toate proiectele antamate și s-a mutat la Versailles cu cățel și cu purcel.

Vreme de o sută douăzeci și cinci de ani, Luvrul urma să fie cotropit de tot felul de lume pestriță. Pe de o parte, cele cinci academii, cu secretarii și serviciile lor, s-au instalat în apartamentele reginei-mamă și ale regelui.

În confuzia creată, au profitat de situație mulți descurcăreți, parveniți, intriganți, și au pus stăpânire pe încăperile nefolosite. Așa că locuința regală ajunsese un fel de azil pentru datornici și interlopi dați în urmărire.

Ca toată această faună să fie hrănită, s-au instalat pe culoare tot soiul de chioșcari, plăcintari, berari. Vinul era adus cu butoaiele și curgea la robinet.

Cabarete doldora de curtezane cu acoliții lor n-au întârziat să apară tot în aceste încăperi unde azi pășim cu smerenie.

Marile săli au fost departajate cu pereți de placaj, s-au improvizat locuințe de serviciu până la subsol. Țevile de sobe ieșeau prin pereții găuriți, iar în cotloane erau așternute paie și amenajate hangare pentru animale.

Voltaire a dat semnalul de alarmă, încercând să trezească la realitate opinia publică. În 1756, indezirabilii au fost evacuați în curtea patrată și indentenții lui Ludovic 15 abia au putut să scape de ei.

Astfel s-a dat startul la o renovare temeinică întreruptă de răzmerițe și războaie, așa că lucrările încă nu se terminaseră în 1774, când artiști din domenii diverse au început din nou să ocupe, sub diverse pretexte, câte un apartament sau o sală.

Câțiva ani mai târziu, revoluționarii au făcut una cu pământul ce mai rămăsese, iar Luvrul a intrat în posesia clasei muncitoare.

Cei doi Napoleoni, 1 și 3, au constituit, prin unificarea impozantelor reședințe, Luvru și Tuileries înainte ca aceasta din urmă să ardă, cel mai vast palat din Europa. După 1871, când comunarzii i-au dat foc, istoria avea să se rescrie.

Poetul care știa prea multe

Corfu, 2018

Durrell avea douăzeci și trei de ani când a debarcat în Corfu venind din Anglia. Nu e chiar vârsta la care cineva aspiră să se retragă din tumultul lumii în căutare de izolarea prielnică meditației și scrisului.

A rămas aici patru ani, timp în care a explorat natura, sufletul omului, savorile.

Citisem, pe lângă Cvartet, doar cartea lui despre Rhodos, pe care am găsit-o foarte lirică și socoteam Corfu, ca dispunere geografică, un fel de echivalent apusean al Rhodosului, două bastioane simetrice ale marginilor.

Cărțile lui sunt prea poetice ca să-l intereseze pe călătorul pragmatic, dar cum altfel s-ar putea scrie despre Grecia ?

De strajă la intrarea și ieșirea din Adriatica, scrutând apropierea continentului, Durrell a recunoscut că insula Corfu, prin poziția sa geografică în orientul Mediteranei, era baza ideală de operațiuni pentru conflictele militare ce se configurau între anii 20-30, când marile puteri occidentale rivalizau pentru poziția dominantă în estul Mediteranei.

Dintre toate, instabilitatea din Balcani îi neliniștea cel mai tare pe englezi.

Ostilitățile s-au declanșat odată cu atacul Italiei asupra Abisiniei. Franța și Anglia au dat fuga să controleze situația de frica expansiunii italiene în Mediterana.

În primul rând, Anglia a considerat imperios necesar să vâneze alianțe ca să-și apere interesele în Grecia și Orientul mijlociu care se aflau pe ruta spre Indii și devenea foarte bănuitoare când cineva se apropia de această regiune pentru că-și vedea amenințat comerțul cu India și accesul la petrolul din nordul Iraqului. Se repeta The Great Game.

În acest context a fost trimis aici Durrell, între 1935 și 1940, ca reprezentant al ambițiilor imperiale de a controla Balcanii, prima sa reședință din afara Angliei.

În pretinsa lui calitate de inginer sanitar, a motivat alegerea de a se instala aici prin prezența unui bun amic englez care-i povestise despre stilul idilic de viață din arhipelagul grec.

Și-a adus cu el mama, soția, fratele, încântați că-și puteau permite un nivel de trai inaccesibil în țara de baștină. Încă și astăzi, comunitatea engleză e foarte puternică și activă pe plan cultural în Corfu.

Istoricii care i-au analizat scrisorile subliniază tezele propagandistice ale Angliei de a apăra insula de influența celorlalte mari puteri.

Nici un tratat nu e îndeajuns de puternic pentru a apăra pe cineva slab, le spune Durrell corfioților, încercând să le sugereze că cel mai bine le va fi sub protectorat englez, protecție de care grecii cu greu au scăpat în anii 1942-1943.

Interesele Angliei în arhipelag se dovediseră de bun augur și prin căsătoria prințului George cu prințesa Marina a Greciei în 1934.

În plus, Grecia era de partea englezilor deoarece avusese un incident cu Italia la granița cu Albania, și existau indicii precise că Mussolini țintea Corfu ca pe o primă etapă, cea mai la îndemână, a ambițiilor sale, iar englezii erau neliniștiți la ideea că, geografic, italienii se aflau mai aproape de Grecia decât ei, având asigurată puntea de trecere spre Africa și Asia. Încă din 1915 se negociase deja la Londra împărțirea Albaniei între Grecia și Italia.

Pentru Durrell, interesul major era să aștearnă pe hârtie experiențele acumulate în calitate de agent ca să-și creeze un statut și o notorietate literară pentru a-și asigura în viitor garanția unui câștig sigur, care, în Anglia, se dovedise destul de precar.

El și-a creat o poziție de nișă deloc exploatată până atunci, de agent sub acoperirea de poet, prozator și eseist.

Toți călătorii sunt, în felul lor, niște iscoade, spune Mathias Enard, eu n-am rețineri în a fotografia pe furiș tot ce pot surprinde din specificul local.

Citindu-l pe Durrell, am învățat să privesc altfel decât călătorul de rând, și, din vechile istorii, să inteleg mai bine ce văd.

Peștera lui Prospero, prima lui carte de voiaj, destăinuie poetic experiența sa corfiotă lungă de patru ani, pe care, însă, n-am citit-o pregătind șederea în Corfu, pentru că în acea perioadă mă interesau mai mult adevărurile rostite decât cele ascunse.

Pofta vine privind

Paris, 2023

Ce înseamnă istoria traiului bun în stil occidental am desprins din muzee și expoziții dintre care cea mai complexă și instructivă a fost Les Choses de la Luvru.

Dincolo de provocarea gurmandă, m-a preocupat comparația între mentalitățile trecute și actuale pe care am aprofundat-o privind și, mai târziu, citind.

Toate acele reprezentări le-am receptat ca pe o istorie a comunicării gustului personal, intimă sau publicitară, care descrie evoluția artei alimentare de-a lungul timpului.

Tablourile au fost selecționate doar din pictura apuseană influențată de religiile catolică și protestantă, fapt care mi-a trezit întrebarea cum ar arăta, în spiritualitatea ortodoxismului, reprezentările unor asemenea răsfățuri.

Cea mai veche reprezentare a mâncării am văzut-o pe o tăbliță din antichitatea egipteană. În vremurile de idolatrie, toate plăcerile se întruchipau în niște zeități mai mici, sub jurisdicția zeilor mari, iar imaginile constituiau ofrandele aduse în vederea belșugului.

Era un obicei, în trecut, în mediul aristocratic, care chiar și azi încă se practică la casele mari, ca gazdele să ofere invitaților câte un cadou la plecare, iar un tablou era, pe timpuri, considerat darul cel mai potrivit.

Multe dintre pânze se comandau artiștilor în acest scop, iar imaginile serveau și ca sursă de inspirație pentru că, în toate clasele societății, gazdele se străduiau să pună pe masă ceea ce vedeau îndeosebi la cei mai bine situați decât ei, adaptând savant felurile de mâncare la toate aspectele sociabilității, iubire, prietenie, afaceri, speculații, putere, cereri de servicii, protecție, ambiție, uneltire.

Restaurantele au apărut abia în jurul anilor 1770, până atunci familiile înstărite angajau bucătari (nobilii) și bucătărese (burghezia), iar celor mai destoinici li se ducea vestea și erau vânați, pentru că tot obrazul subțire trebuia să se laude cu maestrul său.

Gurmanderia, despărțită de lăcomie și ghiftuială, devine ,,art de vivre’’, ocolită sau ponegrită de abstinenții de la mâncare, avarii și pustnicii.

În căutarea spiritualității, postul era ținut, pe de o parte, în formă individuală, de călugării retrași din lume și, pe de altă parte, la nivel colectiv, ocazional, în cazul nenorocirilor colective, secetă, potop, războaie crâncene, boli, când se isca vreun prăpad în fața căruia nici forța, nici dibăcia nu aveau putere.

Oamenii se lăsau în voia durerii și puneau totul pe seama mâniei zeilor, se plecau umili în fața lor și le aduceau prinosul nemâncării.

Nenorocirile încetau și toți erau încredințati că mulțumită postului. Însă, multă vreme, până prin secolul 19, postul nu era, la catolicii occidentali, ce credem noi, ortodocșii orientali.

M-am distrat de felul cum era spanacul de vinerea servit fețelor bisericești, gătit încă de duminica dinainte și pus din nou pe foc în fiecare zi cu un mic adaos de unt proaspăt.

Tot ca mâncare de post erau socotite scoicile și stridiile care, în opinia lor, nu erau sursă de substanță nutritivă. În trecut, oamenii serveau până la douăsprezece duzini de stridii ca antreu, adică o sută patruzeci și patru de bucăți.

După o asemenea cantitate de mâncare de post, mă întreb cine și cât timp ar putea supraviețui azi în contextul în care, la restaurantele de profil, o porție standard este compusă din șase bucăți.

Suntem sfătuiți de nutriționiști să ne ridicăm nesătui de la masă, însă istoria consemnează că, în Franța secolului 19, dintre cei cu viață-mbelșugată, moare într-un an unul din cincizeci. Dintre săraci, unul din patru. Majoritatea regilor erau corpolenți, nobilimea la fel.

Se afirmă că un anumit tip de hrană determină comportamentul și stilul de viață, mai precis înmoaie fibrele, dacă nu și curajul. Ca dovadă, sunt citați indienii care trăiesc aproape numai din orez și s-au plecat ușor în fața englezilor.

Călătorind în sud-estul asiatic, trăsătura dominantă pe care am remarcat-o a fost acea moliciune zen și blândețe care, pe noi, agitații mai apuseni, ne cucerește prin liniștire.

Trăsături distinctive au și locuitorii de pe conturul Mediteranei, variațiuni ale aceluiași Odiseu care-l intimidează pe călător prin iscusința și prezența de spirit.

Știința gastronomiei a progresat la începuturi datorită călătoriilor, prin rețetele aduse de cruciați din Orientul Mijlociu în secolele 12-13, sau din vecini, așa cum din Italia s-a adus pătrunjelul la mijlocul secolului 18.

Olandezii au adus cafeaua, primii dintre europeni care, cercetând în Arabia arborele de cafea, au smuls câteva tulpini și le-au luat acasă, deși, cu mult timp înainte, ambasadorul turc la Paris oferise deja primele ceșcuțe în 1660.

Mă întreb cât de multe i-au mai rămas omului încă de descoperit din natură, câte enigme sau provocări ascund plantele, esențele, sevele.

Tratatele gastronomice evidențiau în trecut alimentele care provoacă vise, printre care cărnurile roșii, porumbeii, rațele, vânatul, iepurele, trufele, sparanghelul, țelina, dulciurile cu vanilie, dar mie, tot ce văd îmi provoacă visuri revelatoare întru noi plecări și descoperiri. Un An Nou delicios tuturor !

Al nemuririi nimb

Mexico City, 2019

Ruben și sora lui, prietenii mexicani cunoscuți în zbor, îmi atrag atenția, la cină, asupra celor mai periculoase cartiere din Mexico City, iar unul dintre ele face parte din lista mea de obiective.

Cel mai mare complex religios din America Latină, dedicat Maicii Domnului din Guadalupe, se află într-o zonă nerecomandabilă.

Dar ne asumăm riscul, însoțiți de senor Raul, impecabilul nostru șofer și ghid de bună-credință și respectuos.

Mașina încărcată de bagaje, pentru că ne îndreptam spre aeroport, a fost parcată chiar în poartă, iar în jur era totul pustiu.

Complexul, mult mai vast decât mă așteptasem, este compus din două bazilici și patru biserici, iar lăcașul principal se dovedește neîncăpător la fiecare 12 decembrie, ziua de înaltă fervoare când credincioșii de pe tot continentul ajung aici să se roage la icoana sfântă, pentru unii singura călătorie din viață doar pentru a petrece câteva clipe neprețuite în fața icoanei.

Majoritatea înnoptează la fața locului, în corturi, și sărbătoresc prin cântece și dansuri tradiționale precolumbiene.

Faima locului s-a întemeiat pe cele patru apariții ale Maicii Domnului în decembrie 1531. Imaginea sa, miraculos imprimată pe tunica unui micuț indian, l-a convins pe episcop să înalțe un sanctuar sub numele de Virgen Morena, urmașă a zeiței prehispanice Tonantzin (în traducere, ,,maica noastră’’), venerată dintotdeauna de băștinași pe această colină la nord de Ciudad.

În secolul 17, cultul atinge o amploare deosebită care s-a păstrat până azi. Imaginea ocrotitoare a Maicii Domnului, înălțată de către Zapata pe drapelul revoluționar, e simbolul credinței mexicane și întâlnită la tot pasul, cum e Padre Pio în sudul Italiei.

În 1709, s-a isprăvit edificarea primei bazilici. Elegantul sanctuar baroc a adăpostit, spre adorația pelerinilor, tunica sacră timp de două secole.

Treptat, structura începe să se înfunde în pământ, provocind inclinarea periculoasă a clopotniței.

În 1976, o înlocuiește o nouă bazilică,

proiectată de arhitectul Muzeului de antropologie, cu acoperiș conic, navă circulară funcțională, în care pelerinii se lasă purtați pe o alee rulantă prin fața imaginii sfinte.

Plimbarea în complex, indiferent că vizitatorii au ori ba motivații religioase, este alinătoare.

Până la capela puțului, am mai văzut și frescele cupolei restaurate, ridicată în secolul 18 pe locul unei fântâni miraculoase.

Novena Maicii Domnului din Guadalupe are virtuți tămăduitoare, aduce împăcare și liniște, și cred că dincolo de miracolele pe care le așteptăm cu toții, în anumite momente ale vieții, să se întâmple, uneori e de-ajuns numai să ne gândim că astfel de popasuri există.