arhitectură – Pagina 2

The Past is Another Country

Paris, 2024

Deși pe rue de la Crimée m-aș fi așteptat să-l găsesc pe Sfântul Luca, o alee mărginită de ziduri vechi pe care se agață delicat vița de vie conduce spre o casă decorată de o frescă înfățișându-l pe Sf.Serghie din Radonej. Ne afundăm și mai departe prin vegetația bogată, neobișnuită pentru Paris, trecem pe lângă un imobil de locuințe și o mai veche construcție.

Aici se afla odinioară un fost dispensar protestant, devenit atelier de topit lumânări. În față, la capătul câtorva trepte, se ridică biserica Sf.Serghie, cu tradiționalul cerdac din lemn.

Capela construită în 1861 n-a fost dintotdeauna ortodoxă, distingem silueta tipic protestantă a unei parohii frecventată activ până în 1914 de către emigrația prusacă din Paris.

Această proprietate germană a fost rechiziționată de statul francez după al doilea război mondial în contul daunelor, apoi vândută la licitație.

În 1924, a cumparat-o biserica ortodoxă rusă și, de atunci, de praznicul Sfântului Serghie, la 25 septembrie/8 octombrie, se adunau aici emigranții ruși stabiliți la Paris, scăpați de ororile comunismului, în număr tot mai mare, fapt care a determinat necesitatea deschiderii unui nou lăcaș.

Între 1925-1927, Dimitri S.Stelletsky a început lucrările de decorare, cu pridvorul și scara exterioară de lemn.

Pe pereții scării conducând spre locul de cult, la primul etaj sunt reprezentați apărătorii credinței ortodoxe dinaintea convertirii Rusiei.

În interior se poate intra doar la slujbe, și, în acea zi de mijloc de august, de jur-împrejur nu era nici țipenie.

Cel mai venerat dintre sfinții călugări ai Rusiei medievale, sfântul ocrotitor al Rusiei de azi, Sf.Serghie s-a născut în satul Varnița la 1314, într-o familie boierească înstărită, tatăl lui fiind sfătuitorul apropiat al ultimului prinț de Rostov.

Atunci când principatul de Rostov a fost silit să intre sub jurisdicția Moscovei, toată familia s-a refugiat într-acolo, ca să scape de represalii, purtați de soarta războiului. Abia la Radonej, la optzeci de kilometri de Moscova, și-au găsit adăpost.

Nu departe de locul unde-și încropiseră o locuință familia, părinții și frații, el a întemeiat de foarte tânar un modest schit într-o pădure, fără să știe că, astfel, se înscria în puternicul curent premedieval care-i împingea pe asceți să ia calea deșertului, pentru prima dată în Rusia secolului 14.

Schitul l-a închinat Sfintei Treimi, iar astazi a devenit cel mai mare lăcaș de pelerinaj din Rusia. Purtând în suflet mănăstirea Sfintei Treimi pe calea exilului,

refugiații ruși din Paris au avut nevoie de sprijinul credinței inspirată de Sf.Serghie, el însuși un refugiat la celălat capăt al țării lui, și astfel a apărut această modestă biserică ascunsă pe rue de la Crimée, în arondismentul 19.

Un înger l-a vizitat pe Sf.Serghie în copilărie, povățuindu-l că hrana spirituală e mai importantă decât cea materială, ca să poată aduce mângâiere celor necăjiți. Încă din copilărie, miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile, doar pâine și apă.

Cel mai mult îi plăcea să meșterească, singur și-a confecționat cele trebuincioase, acolo în pustie, în tovărășia fratelui său Ștefan.

Odată cu primirea tot mai multor novici, au crescut necesitățile mănăstirii și, de fiecare dată când rămâneau fără provizii, Sf.Serghie, prin rugăciune, găsea în prag mâncare.

Își ajuta cât de mult semenii, lucra cu mâna lui la zidit, tâmplărie, grădinărit, gătea, spăla, cârpea haine. Toate aceste gesturi de ajutor fără egal, cu fapta și cu sfatul, l-au preschimbat, cu timpul, într-un părinte spiritual pentru toată societatea rusă. Discipolii săi au înființat peste treizeci de așezăminte în Rusia.

Deși a săvârșit miracole, a rămas un exemplu de smerenie, iar slava semenilor nu i-a schimbat firea, dovadă refuzul postului de mitropolit.

Sfântului Serghie i se datorează activitatea celor mai iluștri pictori ai Rusiei medievale, printre care Andrei Rubliov și Daniil Negrul, pe care i-a chemat la mănăstirea Sfânta Treime să împodobească prin meșteșugul lor cărțile sfinte.

Doar iconostasul s-a păstrat intact, picturile murale au fost distruse de repetate ceambururi tătărești. Icoana centrală, pe tema mănăstirii, de Andrei Rubliov a redat nesfârșita blândețe, umilință și smerenie a Sfântului Serghie, simbolul credinței dintotdeauna a Rusiei.

Ca și mănăstirea Sfintei Treimi, unde odihnește corpul intact al Sfântului Serghie, devenită Academia Teologică rusă, și mica biserică pariziană Sf.Serghie reprezintă o rază de învățământ teologic pe pământ apusean.

Întreaga emigrație rusă din vestul Europei s-a încredințat ocrotirii Sfântului Serghie, în memoria celui care a însemnat cea mai înaltă manifestare a spiritualității ruse.

Cuvinte potrivite

Diyarbakır, 2022

La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.

I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.

O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,

un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.

Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.

Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.

Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?

Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.

Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii.

În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.

Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.

Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.

Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.

După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.

Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.

De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.

Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,

de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.

Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,

farmacista urbei și lider de opinie al comunității.

M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.

Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.

Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.

Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,

ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.

Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.

De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.

Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.

Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.

Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,

cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.

Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,

a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.

Doar o vorbă să-ți mai spun

Segovia, 2022

Poarta masivă nu părea destinată turiștilor sau curioșilor, nici măcar pelerinilor, și atunci am luat hotărârea să sun la micul interfon ca să mă informez dacă se poate vizita mănăstirea.

Aud cum cineva în interior ridică receptorul, dar tace. La întrebarea mea, o voce de bărbat îmi răspunde laconic: Iglesia, în spaniolă biserică. Nu știam nimic despre comunitatea monahică a ieronimiților și ne-am îndreptat spre biserică, a cărei ușă era deschisă, trebuia doar împinsă cu putere.

În interior, acorduri serafice de cânturi gregoriene amplificau solemnitatea interiorului.

Pe o băncuță, în fața altarului, am deslușit o siluetă, iar când m-am apropiat am văzut că era o damă. Mi-a atras atenția felul cum era îmbrăcată, de fiecare dată când văd ceva neobișnuit undeva, care nu se potrivește cu locul, rețin, nu părea turistă, nici pelerină, părea fie actriță, fie o femeie de afaceri excentrică, eventual o binefăcătoare a comunității, dar nu s-ar fi îmbrăcat așa bătător la ochi. Dar ce m-a mirat și mai mult a fost că monahul care, bănuiam eu, îmi indicase la interfon să mergem în biserică, și-a făcut apariția și s-a îndreptat spre ea, au vorbit ceva cu voce joasă și au pornit spre o ieșire laterală.

Crezând că și ea aștepta tot pentru vizita ghidată, ne-am luat după ei, cum e firesc, spre locul de începere a turului, trecând cu vederea faptul că ne ignoraseră, așa or fi obiceiurile pe aici.

În claustru, cei doi s-au îndepărtat cu pași grăbiți, au cotit-o și ne-au închis ușa-n nas. Intuitiv, am trecut dintr-un claustru în altul, dar nu am îndrăznit să încercăm ușile ca să vedem și alte spații, cum ar fi refectoriul, biblioteca, scriptoriumul, și am zis bogdaproste că am văzut chiar și atât.

Mă uimise prea mult scena la care am asistat ca să pot intra apoi în atmosfera locului și am citit cu destulă neîncredere ce scria în ghidul Michelin care, dintr-o dată, părea să nu corespundă câtuși de puțin realității.

Apropierea de Segovia, la vreo jumătate de oră de mers pe jos, a schimbat rostul lăcașului, după cum vedem că merge istoria.

Mănăstirea El Parral fusese inițial dedicată de către întemeietorul ei, prințul de Castilla, unui refugiu spiritual în timpul excursiilor sale vânătorești, unde să se poată odihni în liniște. Astfel a pus temelia așezământului, însă, pe motiv de fonduri insuficiente, a trebuit să contribuie și regele cu o donație, dar lucrările se întrerup iarăși. Mai târziu, un alt nobil local oferă suma necesară bolții bisericii, în schimbul privilegiului de a-și stabili acolo locul de veci al familiei sale.

Pe frotispiciul bisericii, se disting blazoanele prințului și al soției, ca un fel de garanție a influenței lor asupra locului.

După ce lucrările se întrerup din nou din lipsa banilor, călugării deja instalați reușesc să obțină singuri finanțare. Starețul mănăstirii chiar a intrat în istorie prin priceperea de a fi asigurat proiectarea și a fi supravegheat logistica pentru construirea viaductului din Segovia. La începutul secolului 19, deja în ruină, mănăstirea a fost jefuită de soldații lui Napoleon și a căzut în uitare.

A fost salvat, ca prin minune, ansamblul artistic format de marele retablu central din lemn policrom și aurit, terminat în 1528, flancat de monumentele funerare ale ctitorului și soției, făurite în alabastru. Din 1925, călugării ieronimi, ordin care a rămas specific Spaniei, s-au reîntors în mănăstire și, urmând învățăturile Sfântului Ieronim, trăiesc retrași de lume, în tăcere, lectură și rugăciune. Am încercat să aflu câți membri numără azi comunitatea monastică, însă nu se menționează.

Complexul imens se întinde pe malul unui râu, iar apa oglindește cerul în diverse aranjamente de utilitate și ambientale.

Fiecare corp de clădire are câte un claustru dedicat unei anume activități, infirmierie, casă de oaspeți, meditație, treburi domestice, retragere intelectuală. Din cel deschis, să ne bucurăm de priveliștea asupra Alcazarului din Segovia.

Clădirea cu etaj care se observă din alt claustru adăpostește pensiunea din cadrul mănăstirii dotată cu un amplu potențial de cazare.

Aici se oferă spre închiriere pe o durată de cel mult o săptămână chilii modeste, cu precizarea că sunt acceptați drept clienți doar bărbați, deocamdată, pentru că, în viitor, odată cu laicizarea societății, bănuiesc că vor fi acceptate și femei. Regula de bază este tăcerea, dar nici aceasta nu știm cât va mai dura.

Zi-i lumină

Daphni, 2019

Apollo, zeul soarelui și al luminii, ne confirmă încă o dată că, în Grecia, toate drumurile duc spre el. În spațiul elen, lumina, chiar și cea mai potolită, de sfârșit de octombrie, are virtuți neasemuite în a desluși înțelesuri rămase în umbră.

La porțile Atenei găsim vechea mănăstire Daphni, din secolul 11, acum în patrimoniul mondial UNESCO, zidită nu întâmplător pe calea sfântă de unde porneau procesiunile solemne antice care se îndreptau din capitală spre misterele de la Eleusis.

Daphni poartă numele unui sanctuar dedicat lui Apollo, zeul încununat cu lauri, parfumatele foi de dafin. În anul 1080, s-a edificat actualul lăcaș pe fundația unei mănăstiri din secolul 6.

Legenda spune că în acea vreme a naufragiat în apropiere vaporul unei fete de împărat. Pe vas s-ar fi aflat paisprezece cufere cu aur, din care o parte s-a scufundat cu navă cu tot.

Mănăstirea a fost înălțată cu jumatate din averea rămasă, iar restul comorii ar fi fost îngropat în apropiere, încă se mai caută locul. A fost liniște până în secolul 13, când s-a declanșat o perioadă zbuciumată.

După ocuparea Atenei de cruciații franci, Daphni a fost încredințată cistercienilor burgunzi, cu scopul ca, mai târziu, să adăpostească mormintele principilor catolici de la Atena.

Turcii au avut alte planuri și, în timpul jugului, mănăstirea a redevenit așezământ creștin ortodox, pe care călugării au fost obligați să-l părăsească în timpul luptelor de eliberare a Greciei în 1821, lăsând-o în voia soartei.

Cu greu ne putem imagina toate încercările când zărim biserica în inima complexului, ca neîntinată.

Arhitectura specifică aparține perioadei de mijloc a Imperiului bizantin, după tipul structural numit cruce greacă înscrisă, în cadrul căreia toate brațele sunt egale astfel încât să se înscrie într-un cub exterior, spre deosebire de cea latină, cu unul dintre brațe mai lung.

O cupolă mare susținută de opt stâlpi acoperă nava centrală și navele laterale. Pe bolta cupolei e reprezent Christos Pantocrator, figura senină ideală, absorbită în meditație,

înconjurat de apostoli despărțiți între ei de teme ornamentale cu motive din natură preluate din arta antică elenistică. În toate celelalte mozaicuri, vedem scenele ciclului christologic, din momentul Buneivestiri până la Înălțare.

Pentru a câștiga spațiu, ctitorii au recurs cu ajutorul lui Dumnezeu la un mic subterfugiu, prin hotărârea de a înălța unele ziduri interioare doar cu rol arhitectural pentru a ușura zidurile purtătoare de cupolă, dar care reprezentau totodată suprafețe în plus pentru desfășurarea imaginilor.

Ca în toate mozaicurile răsăritene, nu simți unde începe și unde se termină unitatea decorației. Prin voința artistului, sfârșitul ei a fost limitat de o bordură, însă putea să o continue mult și bine, fantezia orientalilor e inepuizabilă.

Multe scene ale istorisirilor porneau din necesitatea de a deștepta în privitor o idee de teamă mistică, de spaimă față de puterea și măreția personajelor religioase.

Acum nu ne mai e frică de ei, multe detalii prind cu adevărat contur atunci când se învechesc, și, pe măsură ce trece timpul, se fac mai bine înțelese, deși conturul se poate tulbura.

Aceste personaje sunt imaginate ca regi și regine ale cerului cu pompa, costumele și suitele caracteristice mai-marilor pământești. Povestea era o transpunere în domeniu divin a detaliilor observate în viața zilnică adaptate la cunoscutele scene importante din viața Mântuitorului.

În mijloc, recunoaștem scena botezului, unde Iisus apare scufundat în apă până la subsuori, pentru ca suprafața acvatică să dea iluzia acoperirii cu un văl ori o mantie cerească, întrucît apa, datorită culorii, se confundă cu cerul și este oglindirea lui în adâncimi.

Deoarece nuditatea era incompatibilă cu spiritualitatea, ochiul privitorului are iluzia neadecvată că Iisus are desenat pe trup, cum am spune cu vorbe nepotrivite, conturul unui slip, iată cum tiparul actual de percepție a imaginilor e modificat de autocenzură.

Amăgirea ne e îngăduită și de stilul personajelor lipsite de atitudinea rigidă, atribuită îndeobște artei bizantine, ci degajate și libere în mișcări, cu figuri pline de viață.

Pe ziduri, un mozaic pe fond de aur, diferit de perioada creativă anterioară, când fondul era simplu, albastru. În închipuirea noastră, toate aceste personaje își au locul în cer, nu scăldându-se în aur și mă întreb dacă această schimbare de concept artistic, de la abstracțiunea cerului la strălucirea materiei, marchează trecerea spre o altă filosofie, când aurul, cu toată sfera sa, de la alchimie la comerț, începe să ocupe tot mai mult loc în gândul omului.

La casă mare

Guimaraes, 2020

Cel mai reprezentativ oraș din nordul Portugaliei se bucură de un vast centru istoric introdus, datorită vechimii și stării de conservare, în patrimoniul mondial UNESCO.

Am început vizita cu un complex la marginea urbei, compus din trei edificii, castelul, Palatul Ducal, biserica San Miguel, o primă luare la cunoștință a acestui ținut nou pentru mine.

Am văzut pe dinăuntru doar Palatul Ducal, al cărui ctitor a fost Alfonso, primul duce de Braganza, copil din flori al regelui Joan Întâiul.

Braga, orașul din care se trăgea nobila familie, se află la doar douăzeci și cinci de kilometri, vom poposi și acolo.

Ducele Alfonso bătuse multe țări în misiuni diplomatice și năzuia să-și amenajeze o locuință cum văzuse că aveau cei de seama lui la Veneția și prin Franța, mai precis în regiunea Bourgogne, după cum ne dăm seama din aspectul exterior, isprăvit în 1433.

Arhitectura de inspirație burgundă se reflectă în acoperișul și aspectul neobișnuit, unic în Portugalia, al celor treizeci și nouă de coșuri de fum confecționate din cărămidă, necesare șemineelor care încălzeau în iernile medievale încăperi de o vastitate neobișnuită pentru această țărișoară.

La vremea ei, a fost una dintre cele mai somptuoase locuințe din Peninsula Iberică, alcătuită din patru corpuri flancate de turnuri masive la fiecare colț, închizând în interior o curte.

Admir tavanele din lemn de castan și de stejar din sălile de banchet împodobite cu tapiserii din secolele 16-18, flamande, de Aubusson și de Gobelains.

În toate încăperile, remarc covoare persane și mobile portugheze din lemn prețios, tablouri de maeștri olandezi și italieni.

Alfonso a dorit să-și zidească reședința princiară chiar în locul de obârșie, dominând de pe o colină centrul orașului, dar s-a prăpădit înainte de finalizarea interioarelor,

iar palatul a fost preluat și completat de frații lui care, și ei, au trecut prin mai multe căsnicii și cazne, astfel că n-au mai avut mijloace să-l isprăvească, darămite să-l întrețină.

Devenise o povară care, în lipsa-i de utilitate, revenea periodic ca zestre demoazelelor din familie, și, din mână-n mână, a căzut pe nesimțite în ruină pentru că toți proprietarii abia că apucau să locuiască în castel cinci-șase ani până când se întâmpla ceva și trecea aproape aleatoriu la alt stăpân până s-a stins linia.

Istoria a consemnat modul cât se poate de politic corect în care a început, prin anii 1610, demolarea construcției.

În vecinătate se aciuiaseră mici comunități de călugări și călugărițe, care căutau să-și consolideze propriile lăcașuri și să le dezvolte, pentru că, în acele vremuri, cererea de accesare în viața monahală era mai mare ca oferta.

Așadar, acești plini de bune intenții dezvoltatori imobiliari au solicitat autorizația mai-marilor locali să se aprovizioneze, din palatul nelocuit, cu materialele de care aveau nevoie pentru construcția propriilor anexe, piatră, lemn, ustensile, ce mai rămăsese și, pe drept cuvânt, nu folosea nimănui.

De pe urma lor, a dăinuit biserica San Miguel cu temelia din secolul 13, templu de o simplitate severă cu pereți de granit, de dimensiunea unei capele, socotit cu mare valoare simbolică.

Nu peste mult timp, cetățenii au luat exemplu și au purces la autoservirea cu tot ce se nimerea de trebuință pentru gospodăriile lor.

Cind au mai apărut și francezii, în secolul 19, puși pe invazii în pacifica Peninsulă Iberică, nu mai rămăsese aproape nimic, așa că soldățimea a descălecat și a transformat bietul palat în cazarmă și grajduri.

Abia în 1959 se va reinaugura cu mult fast, ca reședință oficială de stat, ne putem închipui ușor despre ce efort și cheltuială e vorba în finalizarea unui astfel de proiect.

Fiecare demnitar cu aripa lui, la ultimul etaj, atât președintele, cât și primul ministru aveau repartizat câte un apartament în care locuiau pe perioada mandatelor, rezervat acum doar pentru oaspeți străini.

Deși considerat drept locuință de către autorități, care au dorit să păstreze cu fidelitate specificul palatului, partea vizitabilă se prezintă doar ca un foarte onorabil muzeu.

Mă întreb, după atâtea acțiuni devastatoare, câte dintre obiecte s-au mai putut salva în virtutea bunei-credințe a oamenilor?

Istoricii susțin că tapiseriile și porțelanurile, mai ușor de transportat, sunt originale și recondiționate minuțios.

Castelul medieval al orașului se află, protector, lângă palat, cu donjonul semeț din secolul 10, construit la cererea unei contese extravagante ca să apere așezarea. O măsură de precauție în plus care acum sporește farmecul peisajului.

Banca de rezerve

Paris, 2022

O fascinată incursiune în lumea bancară de acum o sută de ani ni se deschide printr-o intrare demnă de un cazinou din Las Vegas,

într-o instituție centenară cât se poate de onorabilă, Banque de France.

Comorile păstrate aici nu mai sunt de ordin financiar, doar artistic și istoric, însă informațiile explicative sunt cât se poate de actuale.

Creatorii au plăsmuit o scenografie dinamică datorită căreia, dintr-o încăpere într-alta, constat puterea euforizantă a banilor și aflu despre lumea din spatele ușilor închise.

Palatul reprezintă o locuință familiala transformată în sucursală a băncii naționale a Franței, actualmente Citeco, muzeu cu profil financiar-economic inaugurat în 2019, care oferă multiple servicii organizatorice auxiliare, exploatându-și eficient și convingător calitățile, conform profilului.

Moștenitorul unei vechi familii de bancheri din Grenoble, Emile Gaillard, se stabilește în anii 1880 la Paris pentru o mai bună vizibilitate a afacerilor, ca să fie mai aproape de principalii clienți a căror avere o administra, printre care și emblematicul conte de Chambord.

Printre oportunitățile de afaceri ale momentului în capitală, cea mai profitabilă era participarea la construcția căilor ferate franceze, pe care Dl.Gaillard a finanțat-o parțial.

Proiectul pentru locuința sa pariziană i-a fost încredințat arhitectului Jules Février și, finalizată în 1882, a câștigat medalia de aur la expoziția universală din 1889.

Deoarece proprietarul era pasionat de arta Renașterii și deținea o colecție respectabilă destinată decorării acestui mic palat, arhitectul a folosit ca model castelele din aceeași perioadă de pe valea Loarei, Blois și Gien.

La inaugurare, Emile și soția au organizat un bal mascat pentru două mii de persoane și, cum era previzibil, proprietarul i-a întâmpinat pe oaspeți costumat în Henric al doilea.

Să luăm aminte la decorațiunile pe care le-au admirat miile de invitați de lungul vremii la toate acele sindrofii.

În 1902, edificiul a fost vândut băncii Credit Lyonnais. În 1919, a trecut în proprietatea băncii Naționale a Franței care, o sută de ani mai târziu, a inaugurat muzeul Citeco.

Până în 2006, clădirea a funcționat ca sucursală a bancii, și, din fericire, toate decorațiunile au dăinuit.

Predominant pe teme religioase, surpriza primei impresii s-a modificat, în chip spectaculos, din cazinou în catedrală.

Circuitul vizitei permite accesul în toate încăperile, private, publice, secrete, pasaje de trecere.

Multre dintre ele au fost modificate pentru a li se da o altă întrebuințare, după necesități.

Holul publicului și sala casetelor de valori reprezintă extensiile realizate de banca națională după achiziție.

Holul a fost amenajat în curtea interioară dintre cele trei laturi ale imobilului și îmbină arhitectura neo-gotică și art deco.

Sculpturile de pe uși înfățișează femei dezinvolt drapate, înlănțuiri de plante, delfini și dragoni.

Destinația încăperilor s-a schimbat dramatic între timp, cum ar fi salonul ce servea la început seratelor familiale, apoi recepțiilor restrânse, preschimbat în sală de primire a clienților cu ghișee art deco în anii 20, care s-a preschimbat ulterior în birou, apoi în sală de ședințe.

Șemineul monumental cu lei înaripați, ornamentat cu arabescuri și vegetație e operă venețiană din secolul 15. Un alt salonaș, mult mai intim, era decorat cu tapet din piele de Cordoba aurită și cu tablouri. Mi se pare un miracol să avem acces în astfel de locuri.

Marele hol de recepții oficiale, numit și sala de bal, adăpostea colecțiile de artă medievală ale proprietarului. Sala evocă tipicul serbărilor renascentiste cu tribună prevăzută pentru menestreli.

Șemineul din secolul 15 este decorat cu aceleași femei înlăcrimate ca pe mormântul ducilor de Bourgogne la Dijon, fapt pe care-l consider extravagant și nu știu dacă, judecând în stilul meu oriental, e de bun augur.

Balustrada e susținută de personaje fanteziste care stau pe vine.

Nu mai fusesem niciodată într-o casa de bancher din istoria recentă, nu știu dacă la noi există ceva comparabil.

Din incursiunea în palatul său, am rămas cu o foarte clară percepție a prezenței banilor, prin calitatea și valorizarea patrimoniului renovat datorită unei investiții amețitoare, dându-le dreptate francezilor care susțin cu înțelepciune că ,,Qui dit que le bonheur ne s’achète pas ne sait pas les bonnes adresses’’. Muzeul Citeco este una dintre ele, pentru entuziasmul dobândit pe care-l vom putea valorifica în inspirație.

Mintea la contribuție

Eindhoven, 2024

August e luna universităților deschise călătorilor curioși, astfel că mă strecor ca să explorez nestingherită TU Eindhoven, una dintre cele mai noi instituții academice din Olanda, țară reputată mai ales pentru cele vechi.

Am aflat că, aici, cei peste paisprezece mii de studenți se specializează în inginerie, tehnologii, științe aplicate.

Am vizitat numai două clădiri, legate între ele printr-o pasarelă,

mi-ar fi trebuit foarte mult timp să intru în toate locațiile răspândite într-un campus tehnologic gigantic,

în care alternau părculețe, canale, pajiști, parcări pentru biciclete, copaci venerabili, tufișuri amenajate artistic, ronduri de flori, amfiteatre vegetale, agore.

Prima instituție de învățământ superior din Brabant a fost înființată în 1956 ca urmare a dezvoltării întreprinderii Philips, cu sediul tot în Eindhoven.

Un număr mare de cadre, din cele trei mii cinci sute câte numără TU în prezent, au trecut prin Philips, dovadă a unei conexiuni inextricabile. În World University Rankings, TU/e ocupă anul acesta locul 185,

o urcare spectaculoasă comparativ cu ultimii ani, îmi place să cred că și datorită profesorilor români care predau acolo fizica și matematica, în contextul în care Sorbona e pe locul 76, Erasmus din Rotterdam pe 107, Bologna pe 146, iar prima universitate românească inclusă în clasament e cea de studii economice din București pe locul 801.

În majoritatea destinațiilor în care ajung, mă străduiesc să vizitez și universități, dar nu peste tot e permisă, oricând, intrarea. Am văzut multe dintre cele reprezentative, însă Universitatea din Eindhoven, cu vibrațiile ei energizante, m-a fascinat de la primul pas.

Găzduită de un oraș considerat, datorită Academiei de design, una dintre capitalele acestei discipline, universitatea se înfățișează atât ca un spațiu dedicat cunoașterii și cercetării, cât și ca un spațiu de întâlnire și fuziune, cu însușirile unui teren de afaceri.

Singura nemulțumire a fost ca nu mi-am luat la timp măsurile necesare vizitării faimosului său laborator, socotit cel mai performant din Olanda, unde se intră cu o autorizație specială care trebuia solicitata dinainte.

De mai mulți ani, universitatea constituie principalul furnizor de specialiști pentru ASML, Philips, DAF Camioane, și alte întreprinderi mai de nișă.

Percepția unui loc e determinată de calitatea oamenilor întâlniți, de ospitalitatea lor și de disponibilitatea de a-mi comunica tot ce mi-ar putea face sejurul cât mai plăcut.

La TU/e, m-am simțit cu adevărat binevenită, iar gazdele, persoane foarte diferite, cunoscute la fața locului, m-au inspirat și mi-au trezit gânduri și idei entuziaste: o frumoasă profesoară rusoaică aproape de vârsta pensionării și colaboratoarea ei, o fiziciană româncă maratonistă și pictoriță ocazională, călătoare pe mapamond, o tânără asistentă toscană practicantă de canoe pe numeroasele canale oferite de peisajele bruegeliene și de motociclism, un profesor moldovan de lângă Chișinău care, întocmai unui poet, se retrăgea adeseori într-un sat izolat din marginea Olandei, într-o cămăruță în gazdă la o familie de pensionari, doar ca să scrie, nu-i așa că sună eminescian ? M-au fermecat cu poveștile din viața lor.

Deși nu era forfota caracteristică sezonului plin universitar, am apreciat mediul cosmopolit, cu studenții în majoritate asiatici, chinezi în special, mi s-a spus,

dar și sud-americani, turci și iranieni, am intersectat babilonic, ca într-un aeroport, toate limbile posibile,

iar după comportamentul și zâmbetul lor mi-am dat seama că sunt fericiți acolo. Mi-a plăcut și stilul lor de îmbrăcăminte, se armoniza cu ambianța.

Toate secțiunile, incluse într-un volum generos cu vedere la natură sau la peisajul citadin,

conțin galerii de artă, biblioteci, saloane elegante de ședințe, spații apetisante de luat masa,

de servit o cafea sau un ceai care am constatat că sunt de calitate, locșoare izolate de stat cu discreție la o șuetă, amenajate cu mobilier de creație, cabine pentru teleconferințe.

Cafenele și restaurante, dintre care unul gastronomic, disponibile și publicului din afară, au toate clădirile, însă eu am preferat să profit de cât mai multe dintre numeroasele spații conviviale,

unul mai atrăgător ca altul, astfel că am servit o cafea și o napolitană tot probând confortul diverselor fotolii și canapele.

Am traversat și o reminiscență din localul vechi, de origine, inserție binevenită în ansamblul de stil contemporan.

Pe durata, insuficientă, de vreo două ore și jumătate a vizitei, grăbită să fac poze peste tot, m-am lăsat purtată de o constantă surprindere și admirație, și am realizat o deconectare absolută care m-a împiedicat să percep trecerea timpului.

Am întrebat, luată de val, despre posibilitatea de a-mi completa studiile acolo, în ciuda formației mele filologice care, la prima vedere, nu s-ar potrivi cu secțiunile universității tehnice.

Informația primită m-a entuziasmat foarte mult, deoarece porțile sunt deschise oricărui doritor, indiferent de studiile pe care le are la bază, iar taxele par accesibile.

După un curs pregătitor la alegere dintr-o multitudine de opțiuni, m-aș putea înscrie la specialități chiar complementare filologiei, cu aplicabilitate concretă, lămurire care mi-a dat elan, ca deschiderea unei etape noi, într-o lume plină de energii nebănuite, despre a cărei existență ești fericit că ai aflat.

Call Me by Your Name

Safranbolu, 2022

Pe calea de legătură dintre centrul Anatoliei și țărmul Mării Negre, cetatea safranului se găsea totodată și în drumul cuceritorilor de profesie perși, romani, bizantini care au ocupat-o pe rând.

Abia în 1392 devine otomană, intrând într-o eră de mare prosperitate datorită aromei sale vestite.

Considerat drept condimentul cel mai vechi din lume, dar și cel mai scump, cu un preț ce poate atinge patruzeci de mii de euro pentru un kilogram, safranul se bucură de un veritabil cult în regiune.

Prețul se explică prin migala recoltei, spun negustorii, pentru un gram de safran, e nevoie de două sute de flori culese manual, dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui.

Din belșugul revărsat, s-a înfiripat numele orașului.

Vracii au semnalat și promovat produsul prima dată în Mesopotamia, în secolul 7 î.Hr., în calitate de leac pentru aproape nouăzeci de afecțiuni. Mai târziu, chinezii îi vor descoperi și mai multe virtuți.

Dar și grecii își dispută întâietatea de a fi luat știință de plăntuța miraculoasă care, cel mai probabil, exista deja pe mai multe arii din zona mediteraneană și din semiluna fertilă.

Comerțul cu safran atinge apogeul în secolul 18, când se înregistra un intens pelerinaj comercial dinspre Europa și Asia.

Și azi, safranul se folosește în industria farmaceutică, a produselor cosmetice și în artizanatul coloristic.

Orientalii au fost dintotdeauna invidiați pentru secretele păzite cu strășnicie privind elixirele pe bază de plante, folosite în magie și în derivatele ei spirituale.

Modalitățile străvechi de prelucrare a unor plante specifice au atras expediții nesfârșite de apuseni sub pretextul cruciadelor și al altor inițiative politic corecte. Reputația lor se clădise pe speculațiile în jurul efectelor obținute din aceste plante rare.

Dintotdeauna fuseseră recunoscute virtuțile medicinale ale safranului, printre care se evidențiază efectul benefic asupra digestiei, echilibrarea colesterolului, sănătatea ochilor, efectul antioxidant făuritor de legende asupra menținerii tinereții. Încă și azi este considerat cel mai puternic antidepresiv natural.

Însă acțiunile asupra echilibrului moral sunt la fel de importante, prin conotația mistică, purtătoare a iluminării divine, temă importantă în Islam, astfel că safranului i s-a atribuit un rol național de apărare a națiunii turce și protector al identității culturale.

Dintre țările care împărtășesc religia musulmană, toate sunt cultivatoare de safran, pe o fâșie geografică întinsă din Maroc până în India și China.

Cel mai mare producător este Iranul, iar turcii, cum e și firesc, îl consideră pe al lor de calitate superioară.

Nu doar musulmanii îi revendică sacralitatea, ci și buddhiștii și hindușii, care, datorită culorii sale înflacărate îl asimilează focului. În Upanișade am citit de curând că safranul era socotit purificator.

Tot ca o extinsă conotație mistică, mi-am reamintit de robele de o culoare vișiniu-cărămizie pe care le-am remarcat în Thailanda la călugării buddhiști și m-am întrebat atunci de ce nu purtau portocaliu, cum știam că era tradiția standard.

Până acum, nu acordasem importanță safranului și nu-l considerasem indispensabil la bucătărie, singurul domeniu unde m-aș pricepe să-l folosesc.

Însă am cumpărat un flacon și uneori adaug câteva firișoare în ceai verde sau cafea, deși localnicii îl recomandă în special în prepararea de sosuri.

Romanii îl puneau în vin, dar, la popoarele musulmane, opțiunea aceasta nu a existat. Romanii și mai bogați, cărora le veneau din partea asiatică a imperiului cantități industriale de safran, îl puneau în apă când se îmbăiau.

Capitala turcă a safranului s-a întâmplat să fie și primul oraș vizitat într-o călătorie de o lună, iar influența pe care a avut-o, ca impresie inițiatoare, a fost decisivă în aprecierea calităților păstrătoare de tradiții.

Pe măsură ce am parcurs Turcia, mi-am dat seama că modernizarea sau europenizarea parcă nu-i stă bine, nu-i stă-n fire. Nouă, călătorilor, ne place Turcia așa cum o știm din cărti și istorie, iar aici am găsit-o după cum îmi doream.

Așa că am explorat cu nesaț Safranbolu, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO datorită conservării excepționale a peisajului arhitectural.

Timpul s-a oprit în secolul 18 pentru conacele otomane care, semețe, rezistă sprijinindu-se parcă unele pe altele pe versantul dealului, sau în varianta mai gospodărească, înghesuite pe străduțe pietruite.

Nu mai văzusem o atât de mare concentrație de case vechi tradiționale, cu arhitectură rafinată, bine întreținute, desăvârșit renovate.

Cele mai frumoase erau convertite în hoteluri, pensiuni, restaurante și muzee.

Am identificat în plimbare trei cartiere: centrul nou, cu instituții și principala stație de autobuze,

mahalaua și zona istorică, diferite, cu un farmec particular.

Sfindând atât de multe răsturnări de situatii politice, un vast program de renovare însuflețește orașul începând din 1975, datorită căruia azi putem admira o sută douăzeci și cinci de conace reabilitate.

În zona comercială a centrului istoric, se înșiruie prăvălii, bazarul, podulețe de piatră peste subțiratice pârâuri, cișmele la toate colțurile.

Multe conace au rămas încă părăsite pentru că, după primul război mondial, din cauza schimbului de populații din 1923, un sfert din populația sa, cea de origine greacă, a părăsit pentru totdeauna orașul ducând cu ea o parte din obiceiuri, iar azi, cei care nu-și găsesc de lucru în turism migrează spre Istanbul.

Tihna provincială ne-a rămas nouă, călătorilor și, în deplin acord cu specificul condimentului al cărui nume îl poartă, m-am lăsat vrăjită de rafinamentul rar, prețios, al oamenilor și al savorilor.

Din fire

Maglie, 2019

În sudul Italiei, caut influențele bizantine care-mi dăruiesc acel sentiment de familiaritate inconfundabil de înrudit cu spațiul oriental. Mă simt acasă, iar privirea mea recunoaște ca un răsfăț tot ce-mi creează confortul sufletesc necesar unei mici evadări.

În partea locului, s-au găsit urmele arheologice din cea de-a doua colonizare bizantină din secolele 9-10, dar, mult mai târziu, orașul a devenit faimos în opinia publică fiind locul de baștină al lui Aldo Moro, prim-ministrul Italiei răpit și asasinat de brigăzile roșii în 1978.

Biserici și palate nobiliare reflectă influențele artistice ale regiunii dominate de curentul baroc.

Ca omagiu al credincioșilor, în piața principală admir coloana Madonnei delle Grazie, în fața bisericii cu același nume din 1624, semn că orașul a fost binecuvântat cu alese virtuți.

Intru prin elegantul portic baroc, nu înainte de a admira coloanele grațios răsucite după moda lansată de artizanii din Lecce, însă, aici, altarul și monumentele interioare au fost executate de artiștii locali, la fel de pricepuți.

Tot ei au lucrat și în mănăstirea franciscană din vecinătate, un complex gigantic, semn ca Sfântul Francisc se bucura, pretutindeni în Italia, de aceeași venerație, și mulți tineri din regiune își îndreptau vocația spre calea religiei.

Și, pentru că prelații și aristocrații făceau parte din aceleași cercuri, am recunoscut ușor cel mai impozant și mai onorabil edificiu al orașului, Palatul Capece,

astăzi Gimnaziul Francesca Capece, binefăcătoarea locală datorită căreia orașul beneficiază, din 1899, de un liceu monumental, cel mai însemnat din regiune. Centrul orașului a aparținut odinioară în întregime acestei familii nobiliare.

În istoria citadină, bunul gust ocupă rolul principal, că e vorba despre arhitectură, gastronomie sau obiecte decorative.

Din fire s-a întrupat reputația solidă a Magliei, cunoscută drept capitala firelor meșteșugit croșetate. Arta mileului din macrame s-a dezvoltat în mica așezare mai ales în secolul 18, iar acum e practicată la nivel restrâns doar de doamne în vârstă și aplicată mai puțin ca decorațiuni casnice și mai mult în modă.

Sofisticatul macrameu, admirabilă inutilitate, s-a însăilat și s-a insinuat în societate ca un fel de replică feminină a barocului arhitectural.

Ceea ce bărbații făureau cu măreție și exuberanță în afară, femeile pregăteau cu migală în interiorul răcoros al cămăruțelor, la adăpost de soarele arzător al sudului italian.

În vremurile de glorie ale macrameului, atelierele locale rivalizau între ele, acum mașinăriile de tricotat rezolvă orice comandă chiar și în câteva minute. Nu la fel se întâmplă și cu deliciile culinare, între care ciocolata ocupă un rol important, pentru că oricine-și dă seama cu ușurință, testându-le, că specialitățile din toate cofetăriile din centru sunt de casă. Mare.

Toată lumea recunoască-i

Merida, 2020

Imperiul n-a căzut, e mai vrednic de laudă ca oricând, așa cum îl percep, fărâmițat în cele trei mii de obiecte expuse, din cele cincizeci de mii aflate în depozitele muzeului de arheologie din Merida, foarte multe introduse recent în colecții.

Cantitatea impresionantă de lucrări de calitate amenajate cu pricepere a contribuit, alături de întreaga moștenire romană din centrul vechi, la intrarea orașului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Spre deosebire de alte zone arheologice din lume, specificul Meridei constă în diferența mică de nivel între solul antic și cel actual, de mai puțin de cinci metri, comparativ cu Roma, de zece metri și, prin urmare, în ultimii ani, odată cu modernizarea orașului și introducerea fibrei optice, muncitorii dădeau la tot pasul peste vestigii.

La apogeul său, în secolul 2, capitala Lusitaniei, asigura traiul a patruzeci de mii de cetățeni, printre care mulți migranți din Asia Mică.

Bogăția metropolei ne copleșește prin toate reprezentările naturii, cu frunzișul de plante mediteraneene, laurii, opulentele ghirlande din care vegetația se răvarsă, imagine a puterii nestăvilite a Imperiului.

Un simbol al cărui înțeles m-a pus pe gânduri se leagă de un ornament des întâlnit în patrimoniul antichității, răspândit la greci și romani. Pentru lumea de azi, svastica este o reprezentare nefericită, însă romanii preluaseră din sanscrită sensul ei, în traducere stare de bine și noroc, dar n-am aflat cum s-a ajuns la o atât de radicală transformare a semnificației.

Augustus se bucură de o considerație specială în Spania, dovadă numele explicit al localității unde am poposit, Augusta Emerita, emeriții fiind soldații care urmau să intre în civilie în noua urbe începând cu anul 25 î.Hr.

Restaurator al religiei naționale și al sacerdoțiilor, preot el însuși, învingător al dușmanilor Romei, promotor al păcii, apărea ca un salvator aproape divin, calitate deloc originală și nici surprinzătoare.

Toate personajele de epopei, povestiri mitice, întemeietori și căpetenii de cetăți, binefăcători și legislatori, soldați distinși prin vitejie, filosofi, trec obligatoriu printr-un proces de eroificare și divinizare.

În Orient, Augustus interzisese inscripțiile onorifice consacrate guvernatorilor, nu e greu să ghicim motivul, și autoriza doar edificarea templelor dedicate Romei.

În consecință, în depărtările morganatice, figura lui era socotită divină și onorată în dedicații, decrete, temple, în metropole și orașe noi.

Augustus nu a acceptat, în timpul vieții, la Roma, decât foarte puține fieste închinate cultului personal, doar celebrarea consacrării ca împărat, sărbătoarea în cinstea Fortunei sale, Augustalia, sărbătorirea lunii august și sacrificiul pentru Geniusul său. Strictul necesar.

Roma devenise suprasaturată de statui, ale celor dispăruți și ale celor în viață. Toți cei care ocupaseră o funcție publică, înaltă sau modestă, vor să dobândească sub ochii lor mărturia materială și durabilă a mandatului, cu atât mai bine dacă și le pot plăti, ca să ia notă de efectul produs asupra contemporanilor.

Citisem în lucrări de specialitate despre marea deosebire, deloc surprinzătoare, între creațiile artiștilor oficiali și ale celor din afara sistemului.

Observ monotonia, imobilitatea, ghicesc plictiseala din tehnica oficială, presupus cenzurată.

Spiritul se depărtează de suflet și nu urmărește decât glorificarea postumă, abstractă, a personajelor, generată de prejudecata sau cultul momentului.

Personaje blocate în atitudini oratorice sau marțiale după un tipar instituționalizat, accesorizate uneori de papirusuri înfășurate, toge desfășurate, tridente, cornuri ale abundenței, ocupau toate locurile publice disponibile, forumuri, răscruci, sanctuare.

Ținuta vestimentară se supune standardelor, generalul în cuirasă, oratorul în togă, tribunul, chestorul, consulul, senatorul drapați în pânzeturi care odinioară se deosebeau prin desene și culori.

Corpurile lor sunt identice, mulți și-au pierdut capul, iar cei care-l au încă pe umeri nu ne pot garanta că este ar lor. Pentru a recunoaște un personaj, e nevoie să-i scrutăm trăsăturile, fiindcă numai fața răspunde exigențelor autenticității, executată la comandă pentru cel care plătește.

Bogat sau sărac, funcționar sau nobil, erau marcate cu aceeași acuratețe. Cioplitorul e sârguincios și onest, aspirația lui e ca portretul să semene, știind că grija pentru exactitate va fi răsplătită și, spre meritul lor, nu detectez nici o tentativă de lingușire ori de ironie.

Documentele sculptate în marmură depun mărturie de conducătorii Romei în aceeași măsură ca și de aventurierii din provinciile îndepărtate, conturând conștiincios caractere greoaie, fine, pătrățoase, ascuțite, visătoare, disprețuitoare, dar fidele modelului.

Doar atunci artistul se achită în mod loial, în condițiile în care toți artiștii dețineau în atelierele lor un fond bogat de statui executate dinainte. În portretele romane, nu e loc de fantezie, aproape credem că sculptorii erau banali industriași guvernând o armată de ucenici. Îmi atrage atenția statuia unei femei puternice, grave, masivă ca o cetate, care inspiră garanția protecției căminului său.

Lipsită de sentiment și de orice slăbiciune, întrezăresc, în atitudinea ei impozantă, imaginea Romei însăsi, dominația sa asupra universului. Deși lipsite de drepturi legale, unele femei, mai cu seamă soțiile sau aparținătoarele cuiva sus-pus, își exercitau pe cât posibil influența în viața politică.

Cele din mediul modest, se zbăteau și ele cum puteau pentru bruma de drepturi cuvenite. În 195 î.Hr., la Roma, gospodinele au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva Lex Oppia, care condiționa veșmintele și bijuteriile purtate în public.

Doar zeițele beneficiau de drepturi depline, de bunăvoința lor depindeau uneori puterea și inspirația imperială. Să le aducem ofranda unui gând recunoscător pentru această plimbare estetică, înnobilată de lectura semnificațiilor și rodnicia comparațiilor.