Categorie: Portugalia

La casă mare

Guimaraes, 2020

Cel mai reprezentativ oraș din nordul Portugaliei se bucură de un vast centru istoric introdus, datorită vechimii și stării de conservare, în patrimoniul mondial UNESCO.

Am început vizita cu un complex la marginea urbei, compus din trei edificii, castelul, Palatul Ducal, biserica San Miguel, o primă luare la cunoștință a acestui ținut nou pentru mine.

Am văzut pe dinăuntru doar Palatul Ducal, al cărui ctitor a fost Alfonso, primul duce de Braganza, copil din flori al regelui Joan Întâiul.

Braga, orașul din care se trăgea nobila familie, se află la doar douăzeci și cinci de kilometri, vom poposi și acolo.

Ducele Alfonso bătuse multe țări în misiuni diplomatice și năzuia să-și amenajeze o locuință cum văzuse că aveau cei de seama lui la Veneția și prin Franța, mai precis în regiunea Bourgogne, după cum ne dăm seama din aspectul exterior, isprăvit în 1433.

Arhitectura de inspirație burgundă se reflectă în acoperișul și aspectul neobișnuit, unic în Portugalia, al celor treizeci și nouă de coșuri de fum confecționate din cărămidă, necesare șemineelor care încălzeau în iernile medievale încăperi de o vastitate neobișnuită pentru această țărișoară.

La vremea ei, a fost una dintre cele mai somptuoase locuințe din Peninsula Iberică, alcătuită din patru corpuri flancate de turnuri masive la fiecare colț, închizând în interior o curte.

Admir tavanele din lemn de castan și de stejar din sălile de banchet împodobite cu tapiserii din secolele 16-18, flamande, de Aubusson și de Gobelains.

În toate încăperile, remarc covoare persane și mobile portugheze din lemn prețios, tablouri de maeștri olandezi și italieni.

Alfonso a dorit să-și zidească reședința princiară chiar în locul de obârșie, dominând de pe o colină centrul orașului, dar s-a prăpădit înainte de finalizarea interioarelor,

iar palatul a fost preluat și completat de frații lui care, și ei, au trecut prin mai multe căsnicii și cazne, astfel că n-au mai avut mijloace să-l isprăvească, darămite să-l întrețină.

Devenise o povară care, în lipsa-i de utilitate, revenea periodic ca zestre demoazelelor din familie, și, din mână-n mână, a căzut pe nesimțite în ruină pentru că toți proprietarii abia că apucau să locuiască în castel cinci-șase ani până când se întâmpla ceva și trecea aproape aleatoriu la alt stăpân până s-a stins linia.

Istoria a consemnat modul cât se poate de politic corect în care a început, prin anii 1610, demolarea construcției.

În vecinătate se aciuiaseră mici comunități de călugări și călugărițe, care căutau să-și consolideze propriile lăcașuri și să le dezvolte, pentru că, în acele vremuri, cererea de accesare în viața monahală era mai mare ca oferta.

Așadar, acești plini de bune intenții dezvoltatori imobiliari au solicitat autorizația mai-marilor locali să se aprovizioneze, din palatul nelocuit, cu materialele de care aveau nevoie pentru construcția propriilor anexe, piatră, lemn, ustensile, ce mai rămăsese și, pe drept cuvânt, nu folosea nimănui.

De pe urma lor, a dăinuit biserica San Miguel cu temelia din secolul 13, templu de o simplitate severă cu pereți de granit, de dimensiunea unei capele, socotit cu mare valoare simbolică.

Nu peste mult timp, cetățenii au luat exemplu și au purces la autoservirea cu tot ce se nimerea de trebuință pentru gospodăriile lor.

Cind au mai apărut și francezii, în secolul 19, puși pe invazii în pacifica Peninsulă Iberică, nu mai rămăsese aproape nimic, așa că soldățimea a descălecat și a transformat bietul palat în cazarmă și grajduri.

Abia în 1959 se va reinaugura cu mult fast, ca reședință oficială de stat, ne putem închipui ușor despre ce efort și cheltuială e vorba în finalizarea unui astfel de proiect.

Fiecare demnitar cu aripa lui, la ultimul etaj, atât președintele, cât și primul ministru aveau repartizat câte un apartament în care locuiau pe perioada mandatelor, rezervat acum doar pentru oaspeți străini.

Deși considerat drept locuință de către autorități, care au dorit să păstreze cu fidelitate specificul palatului, partea vizitabilă se prezintă doar ca un foarte onorabil muzeu.

Mă întreb, după atâtea acțiuni devastatoare, câte dintre obiecte s-au mai putut salva în virtutea bunei-credințe a oamenilor?

Istoricii susțin că tapiseriile și porțelanurile, mai ușor de transportat, sunt originale și recondiționate minuțios.

Castelul medieval al orașului se află, protector, lângă palat, cu donjonul semeț din secolul 10, construit la cererea unei contese extravagante ca să apere așezarea. O măsură de precauție în plus care acum sporește farmecul peisajului.

Numele trandafirului

Estremoz, 2022

Mă așteptasem să găsesc o minunăție și să aflu ceva nou pe acea colină înconjurată de livezi.

Pătrunzând în istorie, am descoperit acel farmec de dincolo de timp amplificat de povestea purtătoare de faimă a unui orășel provincial pierdut printre viță-de-vie și măslini.

Apărată de meterezele lui Vauban,

dominată de donjonul unui castel medieval,

ghicesc că, în trecut, cetatea a declanșat multe planuri de asediu mai mult ori mai puțin izbutite.

Descindem în piața mare, modernă, admirabil urbanizată și, după cum e firesc, după o poartă din secolul 14 se deschide cartierul medieval, cu edificii gotice și manueline, adaptare a barocului portughez.

Pe larga esplanadă, observ foste mănăstiri, biserici baroce elegante.

Să intram în mănăstirea maltezilor din secolul 16, pentru că nu am mai vizitat până acum nici una aparținind acestui ordin,

azi centru științific, sub egida universității.

Liniștea netulburată din claustrul cu fresce, fântânița înconjurată de plante oceanice, aerul primăvăratic îi acordă călătorului momentul de grație după care tânjea.

Spre vârful dealului, o procesiune de turiști spanioli se îndreaptă spre punctul culminant al legendei.

Observ cu luare-aminte monumentul emblematic, Turnul Menagem, cu balcoane și console în partea superioară, donjon din secolul 13 aparținând palatului transformat în hotel de lux,

faimoasa Pousada Rainha Isabel, un complex amplu, parțial vizitabil. De aici, zărim până departe regiunea Alentejo.

Urcăm la etajul doi al castelului, la Capela Reinha Isabel, cu pereții acoperiți de faianță pictată reprezentând scene din viața reginei sfinte Isabel de Aragon, cunoscută în istorie și ca Elisabeta de Portugalia, nepoata Elisabetei de Ungaria.

Soțul, regele Denis i-a reproșat întotdeauna că își consacră prea mult timp operelor caritabile, face prea multe donații bisericii, se roagă îndelung prin mănăstiri, ajută necăjiții care, la anii 1290, nu erau deloc puțini.

Pe rege îl deranja peste poate devotamentul ei față de biserică și credința ei nețărmurită, pentru că, rătăcit printre adultere, ducea o viață de păcat.

Ce mai, a somat-o pe regină să pună capăt acestor excese și atunci s-a petrecut un fapt consemnat drept scena miracolului cu trandafiri.

Într-o dimineață, surprinsă de soțul ei că ducea pâine săracilor, ca de obicei, regele a luat-o la rost pe motiv că îi nesocotește cerințele. Isabel îi răspunde că tocmai și-a cules trandafiri din grădina palatului.

Trandafiri în ianuarie?, se miră regele. Da, au înflorit timpuriu, răspunde regina desfăcând poalele rochiei de unde s-a rostogolit o grămăjoară de trandafiri.

Dumnezeu n-a lăsat-o să mintă, a absolvit-o pe loc printr-un miracol. Rușinat că se îndoise de cuvântul ei și conștient de faptul inexplicabil ce se petrecuse, regele și-a cerut iertare și a lăsat-o să-și îndeplinească menirea pe mai departe.

Vestea miracolului s-a răspândit în toată Portugalia, poporul a proclamat-o sfântă și, patru secole mai târziu, papalitatea i-a încredințat Elisabetei portofoliul păcii în lume.

Aș îndrăzni să sper că încrederea pe care ne-o punem în ea va fi cu temei.

Vin la Porto cu grăbire

Porto, 2020

Animația întreținută de bacanale îl antrenează pe călătorul curios pe străduțe, pe cheiuri, pe maluri, pe poduri, în piațete și parcuri.

Mă bucur de aerul blând de sfârșit de iarnă însuflețită de fiorul de a mă afla pe acel țărm îndepărtat de margine de lume.

Comerțul, traficul portuar, antrenul, plimbarea de-a lungul fluviului Douro intrat în legendă prin celebrarea licorii dionisiace, au atras necontenit valuri de vizitatori entuziaști.

Remarc o abundență turistică greu de egalat, însă gazdele stăpânesc arta primirii, nici nu se poate altfel, ținând cont de tradiția statornicită de englezii care au debarcat aici primii.

Totul a pornit în secolul 13, când vinul produs pe valea fluviului Douro începe să fie transportat în butoaie la Porto pe niște ambarcațiuni speciale, plate, unde era preluat de amatorii de viță nobilă.

În secolele 14-15, în șantierele navale din port se pune umărul la edificarea flotei portugheze, iar ambițiosului oraș i se duce vestea.

Mai târziu, în 1700, datorită unui acord comercial semnat între portughezi și englezi, vinul de Porto debarcă în Anglia unde cunoaște un succes fulminant, argument care-i convinge pe englezi să preia controlul total al producției și să purceadă la diversificarea soiurilor de prelucrare. Tot ei îl îmbuteliază și-l expediază acasă și în colonii.

Țărmurile fluviului Douro sunt legate prin șase poduri de o remarcabilă ingeniozitate.

Însă cel mai celebru, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO ca și întregul centru vechi, este podul metalic rutier Dom Luis, simbolul orașului, inaugurat în 1886.

Construit de Gustave Eiffel, ca un turn parizian întins la orizontală, silueta lui grațioasă ne dăruiește cea mai frumoasă vedere asupra ambelor țărmuri.

Cel mai frumos mi s-a părut la căderea serii când culorile neașteptate ale caselor vechi, construite pe înălțime, asigură o atmosferă estivală chiar și iarna.

Vaporașele de la chei sunt recondiționate și folosite doar în scop turistic. Pe acest mal a luat ființă orașul vechi, iar majoritatea clădirilor istorice alcătuiesc centrul mondial de producție a vinului de Porto.

Portughezii se bucură de faima lor cu discreție, cu bună-cuviință, iar reputația lor, deși recunoscută mondial, abia o putem intui, la ei acasă, sub o învăluire confidențială. Nu fac mare caz de belșugul asigurat de resursele lor.

Centrul istoric pietonal își desfășoară o rețea de străzi comerciale din piața principală și de la gară, pe care le-am parcurs cu nesaț.

Fiind un oraș construit în terase, am descoperit multe puncte de admirat priveliști, și toate aceste trasee pe jos, între principalele obiective de vizitat, mi-au prilejuit surprize.

Cum e si firesc, plimbarea stă sub semnul întrebării privind acordul perfect al vinului local, pe care îl recomand cât mai vechi, cu una dintre brânzeturile favorite. Între timp, am experimentat mai multe variante, însă cel mai mult m-a sedus acordul cu Fourme d’Ambert acompaniată de brioșă, în necunoștință de cauză cu varietatea brânzeturilor portugheze. Un motiv serios de a reveni pe tărâm lusitan.

Iar noi locului ne ținem

Evora, 2020, 2022

Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.

Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.

L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.

Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.

2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,

complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,

pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.

Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.

Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.

Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,

însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,

și nu numai atât.

Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.

Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,

construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Toate numele

Nobody Knows

Fatima, 2020, 2022

La 2 mai 1981, cu unsprezece zile înainte de tentativa de asasinat asupra lui Ioan Paul II, un avion cu 118 pasageri la bord pe ruta Dublin-Londra a fost deturnat spre Teheran de către un călugar trapist de origine australiană care amenința cu declanșarea unei bombe. Revendicarea lui, singura, era ca Papa să dezvăluie cel de-al treilea secret de la Fatima. O literatură întreagă s-a scris despre cele trei faimoase secrete care, de fapt, converg într-unul singur redevenit de o actualitate covârșitoare.

Din mai până în octombrie, în 1917, Maica Domnului s-a arătat și a stat de vorbă cu trei copii păstori, de șase ori, în fiecare lună.

În iulie 1917, se formulează faimosul mesaj care atrage stăruitor atenția asupra pericolului reprezentat de ateismul pe care regimul comunist din Rusia îl va răspândi în toată lumea. Nimeni nu l-a înțeles la momentul respectiv, pentru că veștile nu circulau, iar revoluția din Rusia s-a declanșat abia trei luni mai târziu, în octombrie 1917. Cei trei copilași nu auziseră de Rusia și credeau că Maica Domnului se referă la o persoană. Pierderea credinței va porni din Rusia, le-a spus, și, dacă Papa nu intervine cerându-i public, răspicat, convertirea, vor pieri milioane de nevinovați ca urmare a extinderii acestei năpaste. Dacă oamenii vor continua să-l mânie pe Dumnezeu, va începe un alt război și mai năprasnic, sub pontificatul lui Pius XI, a anunțat Maica Domnului la 13 iulie 1917, pentru ca, în octombrie, să exprime faimosul secret, așternut pe hârtie mai târziu de Lucia, cea mai vârstnică dintre cei trei, pus într-un plic sigilat și închis într-un sertar la Vatican. La momentul acela, Papă era Benedict XV și nimeni nu știa încă pentru cât timp și nici cine va fi următorul. Abia după ce a urcat pe tronul pontifical Pius XI, aparițiile Maicii Domnului au fost luate în serios de foruri, întrucât numele lui fusese clar indicat în predicție. Pius XI e singurul Papă menționat explicit într-o apariție miraculoasă recunoscută de către Vatican, cu cinci ani înainte să-și înceapă pontificatul.

De fiecare dată, Maica Domnului insista ca Papa și toți episcopii din lume să-și coordoneze rugăciunile în bisericile lor asupra convertirii Rusiei și a închinăciunii la inima sa neprihănită. Secretul s-a perpetuat sub șapte Papi, de la emitere până la dezvăluire, între 1917 și 2000.

Maica Lucia, în cei nouăzeci și șapte de ani de viață, rămasă de mică unica supraviețuitoare din grupul celor trei copilași, s-a aflat în legătura neîntreruptă cu toți cei șapte Papi, fie epistolar fie în dese întrevederi. Sentimentul meu a fost, citind cartea lui Yves Chiron, Fatima, vérités et légendes, că toți, până la Ioan Paul II, au dus-o cu vorba pentru că nu voiau să-și asume o declarație radicală privind atitudinea Rusiei față de religie socotind că, până la urmă, ca în orice situație în care nimeni nu intervine, lucrurile se rezolvă de la sine.

Publicarea oficială și comentarea teologică a mesajului a avut loc abia în anul 2000. Conform comunicatului emis de Vatican, secretul de la Fatima se referă la credință și la primejdiile generate de pierderea ei, la lupta sistemului politic ateu împotriva bisericii și a creștinilor, descriind imensa suferință a victimelor credinței în secolul 20. Maica Domnului a vrut să împiedice această suferință. În ultima parte, care ar fi trebuit dezvaluită în 1960, este prezis atentatul asupra Papei Ioan Paul II.

Toate aceste necazuri ar fi putut fi evitate sau ar fi intervenit mereu altceva pentru ca istoria să-și urmeze cursul ? Lucia a transmis cu sârguință, încă din 1929, mesajul ca Vaticanul să ia atitudine, însă toți Papii se codeau să ceară pe șleau convertirea Rusiei și, încă și mai puțin, să-i solicite pe toți episcopii din lume să participe la rugăciune.

Așa că lucrurile au rămas neschimbate, iar comunismul și-a urmat nestingherit planificările. În multe acte solemne, într-un șir repetitiv unic în istoria papalității, Pius XII, Paul VI și Ioan Paul II s-au străduit să răspundă cererii formulate în aparițiile miraculoase, dar niciodată complet, întotdeauna recurgând formule evazive, fără să pomenească ceva de Rusia. Teamă, neîncredere, tact diplomatic ? Pentru mine, acesta e adevăratul secret.

Abia în 1984, chemarea rostită de Ioan Paul II, modificată și reformulată după alte două tentative chinuite, s-a dovedit destul de convingatoare ca să i se atribuie declanșarea Perestroicii în 1985, agitațiile anticomuniste în 1987 și căderea zidului în 1989. Maica Lucia a comentat, pe bună dreptate că, pentru mulți, era deja prea târziu.

Pe o întindere pustie, într-o zi obișnuită, pășesc între cele două biserici față-n față, una veche, alta nouă. Cea nouă, cu o capacitate de nouă mii de locuri, datează din 2007 și a fost realizată de arhitectul grec Alexandros Tombazis.

Credincioșii care nu încap înăuntru se pot răsfira pe esplanada unde e loc pentru trei sute de mii de oameni. Biserica veche, în stil neobaroc, are pe fiecare flanc o prelungire în arc de cerc și adăpostește mormintele a doi dintre copiii păstori. Aici se țin zilnic servicii religioase.

Dar emoționantă mi s-a părut mesa celebrată de mai multe ori pe zi la capela improvizată în aer liber chiar pe locul miraculos, lângă stejarul secular. În mijlocul lăcașului, la câțiva pași, statueta le dă nădejde pelerinilor.

Lectură de drum:

Andrei Pleșu, Despre îngeri

Fantezie eroică

Batalha, 2020

În 1385, victoria portughezilor asupra eternului lor dușman spaniol, mult mai numeros și mai bine garnisit în materie de echipament militar, a fost considerată un miracol.

În semn de recunoștință, regele a poruncit construirea Mănăstirii Bătăliei, azi înscrisă în Patrimoniul mondial UNESCO, monument cu valoare de panteon regal, simbol al independenței naționale.

De un ocru luminos în după-amiaza de februarie, e momentul perfect să admirăm capodopera de artă gotică și manuelină a cărei istorie debutează în anii 1400.

Oficial, lucrările se întind pe două secole, însă vom vedea, la sfârșitul vizitei, că edificiul nu este nici acum terminat.

Călugării dominicani s-au instalat aici în 1388 pentru că, așa cum o cereau regulile, se aciuiau întotdeauna în mijlocul comunităților, conform vocației lor de a ține predici și ca patroni ai Inchiziției.

Capela modestă s-a preschimbat în ce vedem astăzi și abia în 1934 au părăsit mănăstirea.

Fațada e decorată cu peste o sută de îngeri, sfinți, profeți, prelați, regi, și, după criteriile arhitecturii de stil gotic târziu, înzestrată cu turnulețe și pinacluri, arcade, contraforturi.

Ferestrele sunt împodobite cu somptuoase dantelării de piatră.

Lungă de cincizeci pe cincizeci și cinci de metri, mănăstirea regală cu arcade ascuțite la primul nivel și ferestre gotice la nivelul superior, luminată discret prin culorile vitraliilor manueline, adăpostește, ca operă principală, capela fondatorului și a familiei sale cu monumentele lor funerare.

În locul decorațiunilor, ne mijlocește apropierea de Dumnezeu doar abstracte figuri geometrice.

Nu zăbovesc prea mult în capelă, mă grăbesc să ies în claustru, la aerul împrospătat de vegetația bogată, spațiu unde resimt vibrația spiritualității mai mult decât în interior, poate și datorită divinei ornamentații manueline.

Cadrul ferestrelor mă înveselesc cu viță de vie și boboci legati cu panglici, îmbinați prin dantelarie, văd balustrade cu flori de crin,

semn consacrat al regalității.

Arcade ca o perdea de broderie sprijinite de coloanele subțiri mărginesc grădinița înlesnind dialogul între natură și exuberanta sa copie artistică.

Sala capitulară, concepută fără stâlpi de susținere intermediară, s-a prăbușit de două ori după finalizare.

A treia oară, ținând cont de pericolul care-i păștea pe zidari, a fost ispravită de către ocnași condamnați la moarte, iar arhitectul a dormit singur în sală prima noapte după demontarea esafodajelor ca să garanteze cu prețul vieții trăinicia proiectului său, gest mai important decât orice contract din vremurile noastre.

În schimb, fântâna cu fine decorații artistice n-a presuus asumarea vreunui risc, ci doar o infinită răbdare și măiestrie.

În capelele încă neterminate după prima sută de ani de muncă intensă, o tentativă de mausoleu lăsat de izbeliște, Eduard I odihnește vegheat de gargui.

Rotonda octogonală are un decupaj inspirat, iar capelele dispuse radial, separate de coloane, în stil manuelin din secolul 16, se află complet sub cerul liber.

Ridic privirea așteptându-mă să văd bolțile și mă conectez la cerul înnorat portughez.

Și, fiindcă un miracol nu survine niciodată singur, mănăstirea a rezistat cutremurului din 1755, unui incendiu și invaziei franceze din 1810.

Din față, muzeu

Porto, 2020

Centrul orașului Porto, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, oferă plimbărețului un moment de răgaz pentru surprize livrești.

Întotdeauna intru cu plăcere în librării ca să mă uit la cărți si profit de una dintre instituțiile urbane ca să mă delectez cu arhitectură istorică, ediții internaționale și idei.

Unele clasamente plasează Lello&Irmao pe primul loc între cele mai frumoase librării din lume și toți marii artiști sau scriitori în trecere prin Porto o frecventează și o laudă.

Librăria istorică a fost înființată în 1869, dar a schimbat proprietarul și locația de mai multe ori. Din 1906, cititorii o găsesc pe strada Carmelitas, artera comercială a urbei, unde se pătrunde ca într-un monument, pe baza unui bilet de intrare care conține si un bon de reducere.

Deși după cumpărarea biletului se stă la coadă și la ușa librariei, pe trotuar, ca să nu se aglomereze prea tare, înăuntru era ticsit.

Bibliofili din toată lumea vin aici în căutarea unor lucrări rare, manuscrise valoroase, dar printre care se pot dibui și chilipiruri. În 2015, cu nouă angajați și în pragul falimentului, librăria a hotărât să introducă bilet de intrare, inițiativă care a transformat-o în afacere de succes, pentru ca, în 2019, să ajungă la șaizeci de angajați, încasări de la peste un milion de vizitatori pe an și în jur de o mie două sute de cărți vândute pe zi.

În această combinație de art nouveau și stil neogotic se ondulează grațios scara interioară cu două laturi și cu dublă orientare,

de unde putem admira vitralii, decorațiuni din gips care imită lemnul pictat, busturile scriitorilor de pe rafturi.

Tavanul, și el un imens vitraliu, are în centru un portret inscripționat Decus in labore, deviza librăriei.

Localul îl impresionează pe vizitator, nu și pe cititor, pentru că e prea multă foială în jur, abia mi-am croit drum la etaj.

Rafturile și vitrinele de care m-am putut apropia conțineau doar scrieri în portugheză, iar cele internaționale expuse erau doar albume și cărți decorative. Localul mi s-a parut mai mult un spatiu de artă și mai puțin unul comercial, pentru că ambianța m-a acaparat cu totul în defavoarea cărților.

Fastuosul decor de muzeu găzduiește periodic și evenimente private, filmări sau licitații de artă, potrivite cu eleganța și bunul gust al interiorului.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Eseu despre orbire

Viță veche

Evora, 2020

Cu înalta aristocrație portugheză nu mă întâlnisem niciodată prin cărți, astfel că, atunci când s-a ivit ocazia, am trecut pragul unui mic paradis de eleganță, curtoazie, educație, tact, armonie, măsură, bună-cuviință și alte himere care mă fac să mă simt în siguranță.

De la un oraș aflat în patrimoniul UNESCO era firesc să mă aștept la frumuseți, însă farmecul acestui ansamblu arhitectural m-a luat prin surprindere.

Intuisem un soi de chemare pe o alee discretă cu secretoase ferestruici în stil arăbesc, înainte să ajung la piațeta unde se află intrarea.

Existența complexului așa cum îl vedem azi este legată de istoria celor două familii care au locuit aici la distanță de cinci secole: conții de Basto și familia Eugenio de Almeida.

Palatul vechilor conți de Basto, denumit și Paço de San Miguel, cel mai vechi palat din Evora, este integrat în temelia zidurilor romane și a dăinuit odată cu ele.

Conții de Basto au fost primii ocupanți ai acestui palat vreme de mai multe generații.

În 1176, au pus reședinta la dispoziția cavalerilor din ordinul Calatrava, ca să beneficieze, în schimb, de protecția lor în caz că orașul ar fi atacat.

Cum era de așteptat, în anii 1385, palatul a fost parțial distrus din cauza războaielor dinastice pentru putere.

Inclus în proprietatea coroanei, a servit de han familiei regale sau, pentru unul dintre prinți, de cămin studențesc în timpul studiilor sale la prestigioasa universitate iezuită din oraș.

Mai târziu, Afonso V a donat palatul generalului de Castro, fiul unui vicerege al Portugaliei distins în fapte de arme în nordul Africii, care a devenit astfel primul conte de Castro.

Legăturile pe care conții le-au păstrat cu familia regală a Spaniei i-au costat scump, pentru că, din cauza conflictelor între cele două țări, palatul le-a fost confiscat.

Intrat în posesia familiei de Almeida, la sfârșit de secol 15, va fi supus unor ample lucrări de reabilitare.

Epoca cea mai strălucită a durat până în secolul 17, după care îl regăsim, prin anii 1950, transformat în reședință oficială pentru oaspeți de peste hotare.

În 1957, când Eugenio de Almeida, un aristocrat din capitală, a cumpărat palatul deja clasat monument istoric care aparținuse înaintașilor săi, conviețuiau, răsfirate prin toate încăperile, vreo cinsprezece familii și o asociație de teatru de amatori.

Tot ansamblul arhitectural de stil predominant gotic, cu o loggia renascentistă și zorzoane mudejar, face parte dintr-un ansamblu de clădiri diferite, unele ample, altele doar anexe, cu grădini interioare și dependințe ascunse, dintre care biblioteca, arhivele, colecția de trăsuri.

Să intrăm, printr-o galerie de secol 16, în holul de primire a oaspeților, în formă circulară, cu tavanul decorat de fresce pictate de un maestru portughez.

Recunosc scene mitologice de influență italiană, episoade din Metamorfozele lui Ovidiu și, în trecere, zăresc câte o sibilă, indispensabilă oricărei reședințe de vază.

Decorațiunea picturală, unitară, îmbelșugată, dominată de ornamente cu flori și fructe, teme profane și motive păgâne, este unică în Portugalia. Pe atunci, acest gen de pictură era expusă doar privitorilor avizați, cu mare fereală, doar în reședințe private ale căror proprietari, oameni cu scaun la cap, erau deținători ai unui patrimoniu cultural recunoscut.

Din ce văd, reiese că proprietarii au știut ce să ceară artiștilor, iar aceștia au fost la înălțimea exigențelor.

În calitate de centru universitar de renume, Evora era o etapă cosmopolită de tranzit intelectual,

iar printre invitați se numărau profesori și oameni de cultură, interlocutori de nădejde pentru aristocrații în căutare de provocări.

Trec în salonul de gală și, în apropiere, pe niște culoare labirintice, în bucătăria unde-mi închipui alchimia gastronomiei cu produse de calitate.

La etaj, o suită de alte încăperi, cu ferestre în stil manuelin-mudejar mai intime decât cele de la parter.

Obiectele decorative provin din patrimoniul familiei de patru generații și au fost folosite în rutina zilnică în reședințele precedente.

Palatul aparține azi unei fundații de drept privat, iar asociația culturală care administrează întregul complex este condusă de doamna Maria Teresa d’Almeida, ultima descendentă, încă locatara unei aripi din clădire.

Zăbovesc pe terasa panoramică, vastă, cu vedere în piațeta atemporală și, mai departe, spre orizonturi.

Nuanțele asfințitului portughez au contribuit mult la înțelesurile vizitei.

Ocean’s 11

Viana do Castelo, 2020

Am privit întotdeauna cu temerea înstrăinării țărmul portughez al oceanului,

DSCN2650

ca și cum lumea accesibilă și cunoscută mie s-ar termina acolo.

DSCN2681

Însă intima stațiune balneară de la Atlantic,

DSCN2663

cea mai șarmantă și mai reputată de pe Costa Verde,

DSCN2680

mi-a devenit lesne familiară într-un sfârșit de februarie aproape deloc turistic.

DSCN2631

Cuibărită între fluviu și ocean, m-a vrăjit prin delicii marine, amfitrioni atenți, un peisaj urban monumental.

DSCN2627

Vă invit să pornim, am ales 11 obiective care să vă încânte !

DSCN2703

1.Clădiri manueline și renascentiste pe străzi pietonale animate.

DSCN2624

Principala arteră comercială e plină de palate înzorzonate ale căror ferestre sunt adevărate opere de artă,

DSCN2628

cu blazoane medievale desemnând proprietarii, deloc provinciale comparativ cu Porto și placate cu faianță colorată artizanală.

DSCN2670

2.Plină de însuflețire, piața din secolul 16 este un ansamblu urban de stil Renaștere.

DSCN2619

Principalul palat este acum bancă.

DSCN2620

Fântâna arteziană datează de la 1550 și se compune din mai multe bazinașe suprapuse.

DSCN2660

3.Ca aproape toate clădirile de prestigiu din oraș,

DSCN2646

și vechea primărie este ornată de basoreliefuri cu vapoare, deoarece din Viana au plecat pe ocean caravane întregi.

DSCN2622

4.Spitalul Mizericordiei a funcționat într-un edificiu cu influențe venețiene și flamande, cu două etaje de balcoane, cu loggia susținută de atlanți și cariatide.

DSCN2623

5.Muzeul Costumelor a fost pe vremuri un sediu al Băncii Portugaliei.

DSCN2662

Colecția etnografică se desfășoară prin cincisprezece seturi de costume feminine și masculine de sărbătoare, de nuntă, de muncă

DSCN2685

și un atelier de orfevrărie cu bijuteriile specifice acestui oraș, lucrate în filigran în ateliere locale.

DSCN2687

6.Să facem o scurtă pauză la o patiserie ca să gustăm din produsele locale.

DSCN2668

Pesemne că iezuiții, înainte de îmbarcare, își făceau provizii cu aceste specialități.

DSCN2647

7.Muzeul de artă se află într-un vechi palat din secolul 18 care a aparținut unei familii înstărite, dintre multele care s-au îmbogățit datorită comerțului cu Brazilia.

DSCN2666

8.Podul Eiffel din împletitură metalică, pe două nivele, feroviar și rutier, lung de șase sute de metri, peste rio Lima, la ieșirea din oraș.

DSCN2633

M-a surprins să găsesc aici o operă a lui Gustave Eiffel.

DSCN2641

9.Cheiul portuar de unde se pleacă acum doar la pescuit, cu vaporașe modeste.

DSCN2659

10.Hotelul Melo Alvim într-o locuință din secolul 16 construită în mai multe stiluri armonizate.

DSCN2679

11.Restaurantul Tasquinha da Linda din portul pescăresc pe care vi-l recomand la cină, ca să vă scufundați într-un ocean de savori.

Fața nevăzută a lumii

Evora, 2020

Școlile iezuite mi-au stârnit dintotdeauna curiozități.

Aproape clandestin, pătrund în clădirile înconjurate cu gelozie protectoare de ziduri solide, într-o sâmbătă de februarie aproape pustie, pe-nserat.

Universitatea actuală ocupă același spațiu al vechii universități iezuite inaugurate în 1559 și numără azi opt mii de studenți.

Te poți plimba nestingherit peste tot, respectând recomandarea de a nu intra, cum e și firesc, în sălile ocupate de cursuri.

Cu greu îmi pot imagina o activitate de zi cu zi, care cuprinde toate disciplinele cu excepția medicinei și a dreptului, în acest soi de muzeu.

Facultățile sunt grupate în jurul clausteriului renascentist italian din secolul 16, de-a lungul unei galerii cu arcade.

Faimoasele decorațiuni cu azulejos datează din secolul 18 și ilustrează, în fiecare sală, disciplinele predate.

Ca să deslușesc noima desenelor în alb și azuriu pe faianța care acoperă aproape integral pereții, în unele încăperi printre grațioase coloane dorice, citesc explicațiile lămuritoare expuse cu dărnicie.

Unele săli nu au deloc sursă de lumină naturală, altele au abia niște ferestruici amplasate în partea superioară, așa că e simplu să-ți dai seama, prin ușa întredeschisă, dacă sunt libere.

Să intram, să aprindem lumina și să descifrăm imaginile. Sala Gramaticelor servea și de bibliotecă.

Scene din Bucolicele lui Virgiliu, de pe vremea lui Octavian Augustus,

se combină cu scene de agricultură locală.

Un cetățean ostenit, însetat, oarecum chefliu poate fi chiar artistul care a vrut să se amuze, după atâtea scene academice, reprezentându-se pe sine.

Alegoriile continentelor, cu detalii menite să expună specificul civilizațiilor, sunt cele mai ample.

Scene exotice, aidoma unor reportaje inspirate din activitatea misionară a iezuiților care au fost fie studenți fie profesori ai universității, au vocație jurnalistică.

Îngerii se amestecă printre studenți în studiul astronomiei și al geometriei.

Se uită la stele prin telescoape sau visează să se îmbarce pe vapoare spre noi teritorii.

Portugalia era, pe atunci, în plin avânt maritim. Delicatele făpturi feminine, să nu avem vreun dubiu, înfățișează științele, în frunte cu Minerva, zeița înțelepciunii, și cu alte merituoase nimfe.

Geometria, mijlocitoare de călătorii prin calcularea hărților și a traiectoriei astrelor, se numără printre cele mai apreciate discipline.

Chiar și geometria filosofică a lui Descartes a fost predată aici de profesori aduși, evident, din Franța.

Globul pământesc prezent în mai multe tablouri indică expansiunea teritoriilor portugheze și expedițiile peste mări și țări.

Începând din secolul 18, iezuiții au introdus materii legate de arta războiului, referitoare la fortificații, echipament militar și armament.

O sală vastă era dedicată Scripturilor, cu scene din Noul și Vechiul Testament.

Joshua și Caleb, trimiși de Moses ca să prospecteze Pământul Făgăduinței, apar încărcați de struguri, dovadă a abundenței din acest ținut, iar sacrificiul lui Abraham ni-l prezintă copleșit de durere.

Catedrele maeștrilor, din lemn brazilian de esență tare, sunt amplasate exact în același loc ca în vremea iezuiților.

Aproape că nu s-a schimbat nimic.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos