Categorie: Țări

Vin la Porto cu grăbire

Porto, 2020

Animația întreținută de bacanale îl antrenează pe călătorul curios pe străduțe, pe cheiuri, pe maluri, pe poduri, în piațete și parcuri.

Mă bucur de aerul blând de sfârșit de iarnă însuflețită de fiorul de a mă afla pe acel țărm îndepărtat de margine de lume.

Comerțul, traficul portuar, antrenul, plimbarea de-a lungul fluviului Douro intrat în legendă prin celebrarea licorii dionisiace, au atras necontenit valuri de vizitatori entuziaști.

Remarc o abundență turistică greu de egalat, însă gazdele stăpânesc arta primirii, nici nu se poate altfel, ținând cont de tradiția statornicită de englezii care au debarcat aici primii.

Totul a pornit în secolul 13, când vinul produs pe valea fluviului Douro începe să fie transportat în butoaie la Porto pe niște ambarcațiuni speciale, plate, unde era preluat de amatorii de viță nobilă.

În secolele 14-15, în șantierele navale din port se pune umărul la edificarea flotei portugheze, iar ambițiosului oraș i se duce vestea.

Mai târziu, în 1700, datorită unui acord comercial semnat între portughezi și englezi, vinul de Porto debarcă în Anglia unde cunoaște un succes fulminant, argument care-i convinge pe englezi să preia controlul total al producției și să purceadă la diversificarea soiurilor de prelucrare. Tot ei îl îmbuteliază și-l expediază acasă și în colonii.

Țărmurile fluviului Douro sunt legate prin șase poduri de o remarcabilă ingeniozitate.

Însă cel mai celebru, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO ca și întregul centru vechi, este podul metalic rutier Dom Luis, simbolul orașului, inaugurat în 1886.

Construit de Gustave Eiffel, ca un turn parizian întins la orizontală, silueta lui grațioasă ne dăruiește cea mai frumoasă vedere asupra ambelor țărmuri.

Cel mai frumos mi s-a părut la căderea serii când culorile neașteptate ale caselor vechi, construite pe înălțime, asigură o atmosferă estivală chiar și iarna.

Vaporașele de la chei sunt recondiționate și folosite doar în scop turistic. Pe acest mal a luat ființă orașul vechi, iar majoritatea clădirilor istorice alcătuiesc centrul mondial de producție a vinului de Porto.

Portughezii se bucură de faima lor cu discreție, cu bună-cuviință, iar reputația lor, deși recunoscută mondial, abia o putem intui, la ei acasă, sub o învăluire confidențială. Nu fac mare caz de belșugul asigurat de resursele lor.

Centrul istoric pietonal își desfășoară o rețea de străzi comerciale din piața principală și de la gară, pe care le-am parcurs cu nesaț.

Fiind un oraș construit în terase, am descoperit multe puncte de admirat priveliști, și toate aceste trasee pe jos, între principalele obiective de vizitat, mi-au prilejuit surprize.

Cum e si firesc, plimbarea stă sub semnul întrebării privind acordul perfect al vinului local, pe care îl recomand cât mai vechi, cu una dintre brânzeturile favorite. Între timp, am experimentat mai multe variante, însă cel mai mult m-a sedus acordul cu Fourme d’Ambert acompaniată de brioșă, în necunoștință de cauză cu varietatea brânzeturilor portugheze. Un motiv serios de a reveni pe tărâm lusitan.

Pofta vine privind

Paris, 2023

Ce înseamnă istoria traiului bun în stil occidental am desprins din muzee și expoziții dintre care cea mai complexă și instructivă a fost Les Choses de la Luvru.

Dincolo de provocarea gurmandă, m-a preocupat comparația între mentalitățile trecute și actuale pe care am aprofundat-o privind și, mai târziu, citind.

Toate acele reprezentări le-am receptat ca pe o istorie a comunicării gustului personal, intimă sau publicitară, care descrie evoluția artei alimentare de-a lungul timpului.

Tablourile au fost selecționate doar din pictura apuseană influențată de religiile catolică și protestantă, fapt care mi-a trezit întrebarea cum ar arăta, în spiritualitatea ortodoxismului, reprezentările unor asemenea răsfățuri.

Cea mai veche reprezentare a mâncării am văzut-o pe o tăbliță din antichitatea egipteană. În vremurile de idolatrie, toate plăcerile se întruchipau în niște zeități mai mici, sub jurisdicția zeilor mari, iar imaginile constituiau ofrandele aduse în vederea belșugului.

Era un obicei, în trecut, în mediul aristocratic, care chiar și azi încă se practică la casele mari, ca gazdele să ofere invitaților câte un cadou la plecare, iar un tablou era, pe timpuri, considerat darul cel mai potrivit.

Multe dintre pânze se comandau artiștilor în acest scop, iar imaginile serveau și ca sursă de inspirație pentru că, în toate clasele societății, gazdele se străduiau să pună pe masă ceea ce vedeau îndeosebi la cei mai bine situați decât ei, adaptând savant felurile de mâncare la toate aspectele sociabilității, iubire, prietenie, afaceri, speculații, putere, cereri de servicii, protecție, ambiție, uneltire.

Restaurantele au apărut abia în jurul anilor 1770, până atunci familiile înstărite angajau bucătari (nobilii) și bucătărese (burghezia), iar celor mai destoinici li se ducea vestea și erau vânați, pentru că tot obrazul subțire trebuia să se laude cu maestrul său.

Gurmanderia, despărțită de lăcomie și ghiftuială, devine ,,art de vivre’’, ocolită sau ponegrită de abstinenții de la mâncare, avarii și pustnicii.

În căutarea spiritualității, postul era ținut, pe de o parte, în formă individuală, de călugării retrași din lume și, pe de altă parte, la nivel colectiv, ocazional, în cazul nenorocirilor colective, secetă, potop, războaie crâncene, boli, când se isca vreun prăpad în fața căruia nici forța, nici dibăcia nu aveau putere.

Oamenii se lăsau în voia durerii și puneau totul pe seama mâniei zeilor, se plecau umili în fața lor și le aduceau prinosul nemâncării.

Nenorocirile încetau și toți erau încredințati că mulțumită postului. Însă, multă vreme, până prin secolul 19, postul nu era, la catolicii occidentali, ce credem noi, ortodocșii orientali.

M-am distrat de felul cum era spanacul de vinerea servit fețelor bisericești, gătit încă de duminica dinainte și pus din nou pe foc în fiecare zi cu un mic adaos de unt proaspăt.

Tot ca mâncare de post erau socotite scoicile și stridiile care, în opinia lor, nu erau sursă de substanță nutritivă. În trecut, oamenii serveau până la douăsprezece duzini de stridii ca antreu, adică o sută patruzeci și patru de bucăți.

După o asemenea cantitate de mâncare de post, mă întreb cine și cât timp ar putea supraviețui azi în contextul în care, la restaurantele de profil, o porție standard este compusă din șase bucăți.

Suntem sfătuiți de nutriționiști să ne ridicăm nesătui de la masă, însă istoria consemnează că, în Franța secolului 19, dintre cei cu viață-mbelșugată, moare într-un an unul din cincizeci. Dintre săraci, unul din patru. Majoritatea regilor erau corpolenți, nobilimea la fel.

Se afirmă că un anumit tip de hrană determină comportamentul și stilul de viață, mai precis înmoaie fibrele, dacă nu și curajul. Ca dovadă, sunt citați indienii care trăiesc aproape numai din orez și s-au plecat ușor în fața englezilor.

Călătorind în sud-estul asiatic, trăsătura dominantă pe care am remarcat-o a fost acea moliciune zen și blândețe care, pe noi, agitații mai apuseni, ne cucerește prin liniștire.

Trăsături distinctive au și locuitorii de pe conturul Mediteranei, variațiuni ale aceluiași Odiseu care-l intimidează pe călător prin iscusința și prezența de spirit.

Știința gastronomiei a progresat la începuturi datorită călătoriilor, prin rețetele aduse de cruciați din Orientul Mijlociu în secolele 12-13, sau din vecini, așa cum din Italia s-a adus pătrunjelul la mijlocul secolului 18.

Olandezii au adus cafeaua, primii dintre europeni care, cercetând în Arabia arborele de cafea, au smuls câteva tulpini și le-au luat acasă, deși, cu mult timp înainte, ambasadorul turc la Paris oferise deja primele ceșcuțe în 1660.

Mă întreb cât de multe i-au mai rămas omului încă de descoperit din natură, câte enigme sau provocări ascund plantele, esențele, sevele.

Tratatele gastronomice evidențiau în trecut alimentele care provoacă vise, printre care cărnurile roșii, porumbeii, rațele, vânatul, iepurele, trufele, sparanghelul, țelina, dulciurile cu vanilie, dar mie, tot ce văd îmi provoacă visuri revelatoare întru noi plecări și descoperiri. Un An Nou delicios tuturor !

Al nemuririi nimb

Mexico City, 2019

Ruben și sora lui, prietenii mexicani cunoscuți în zbor, îmi atrag atenția, la cină, asupra celor mai periculoase cartiere din Mexico City, iar unul dintre ele face parte din lista mea de obiective.

Cel mai mare complex religios din America Latină, dedicat Maicii Domnului din Guadalupe, se află într-o zonă nerecomandabilă.

Dar ne asumăm riscul, însoțiți de senor Raul, impecabilul nostru șofer și ghid de bună-credință și respectuos.

Mașina încărcată de bagaje, pentru că ne îndreptam spre aeroport, a fost parcată chiar în poartă, iar în jur era totul pustiu.

Complexul, mult mai vast decât mă așteptasem, este compus din două bazilici și patru biserici, iar lăcașul principal se dovedește neîncăpător la fiecare 12 decembrie, ziua de înaltă fervoare când credincioșii de pe tot continentul ajung aici să se roage la icoana sfântă, pentru unii singura călătorie din viață doar pentru a petrece câteva clipe neprețuite în fața icoanei.

Majoritatea înnoptează la fața locului, în corturi, și sărbătoresc prin cântece și dansuri tradiționale precolumbiene.

Faima locului s-a întemeiat pe cele patru apariții ale Maicii Domnului în decembrie 1531. Imaginea sa, miraculos imprimată pe tunica unui micuț indian, l-a convins pe episcop să înalțe un sanctuar sub numele de Virgen Morena, urmașă a zeiței prehispanice Tonantzin (în traducere, ,,maica noastră’’), venerată dintotdeauna de băștinași pe această colină la nord de Ciudad.

În secolul 17, cultul atinge o amploare deosebită care s-a păstrat până azi. Imaginea ocrotitoare a Maicii Domnului, înălțată de către Zapata pe drapelul revoluționar, e simbolul credinței mexicane și întâlnită la tot pasul, cum e Padre Pio în sudul Italiei.

În 1709, s-a isprăvit edificarea primei bazilici. Elegantul sanctuar baroc a adăpostit, spre adorația pelerinilor, tunica sacră timp de două secole.

Treptat, structura începe să se înfunde în pământ, provocind inclinarea periculoasă a clopotniței.

În 1976, o înlocuiește o nouă bazilică,

proiectată de arhitectul Muzeului de antropologie, cu acoperiș conic, navă circulară funcțională, în care pelerinii se lasă purtați pe o alee rulantă prin fața imaginii sfinte.

Plimbarea în complex, indiferent că vizitatorii au ori ba motivații religioase, este alinătoare.

Până la capela puțului, am mai văzut și frescele cupolei restaurate, ridicată în secolul 18 pe locul unei fântâni miraculoase.

Novena Maicii Domnului din Guadalupe are virtuți tămăduitoare, aduce împăcare și liniște, și cred că dincolo de miracolele pe care le așteptăm cu toții, în anumite momente ale vieții, să se întâmple, uneori e de-ajuns numai să ne gândim că astfel de popasuri există.

L’air du temps

Martina Franca, 2019

Ca un moț de frișcă pe o prăjitură se ivesc în zare orașele puglieze înălbind vârful colinelor, printre care și acest târguleț elegant, faimos printr-o planturoasă artă barocă, irezistibilă atracție din regiunea Trulli vestită pentru acoperișurile țuguiate.

Când s-a pus piatra de temelie, împrejurimile nu erau golașe, ca acum.

Cătunul medieval fusese ridicat într-o zonă pe atunci împădurită, defrișată cu timpul, înglobată apoi în ducatul unei familii feudale înstărite, din care ne-a rămas palatul orășenesc.

Nu e de mirare că locul de baștină al barocului e chiar în această parte de lume, fruct al temperamentului pasional, spontan, creativ al italienilor din sud.

Și acum, privindu-i pe localnici, spectacolul străzii e inegalabil, tendința la exteriorizările spectaculoase corespund perfect figurilor împietrite într-o eternă veselie pe frontispiciile clădirilor.

Orgoliul le dicta celor avuți să aspire la cât mai multă măreție, uneori dusă la exagerare în ghidușiile arhitecturale pe plan local.

Niciodată nu e prea puțin când e vorba de ornamente, declară artizanii care au creat, în jurul anilor 1700, tot ce vedem azi, și, din competiția aspră între bogătași, călătorul se alege cu desfătarea privirii.

La fiecare colț de stradă mă uimește câte un palat, fațada unei biserici, porticuri de case nobiliare, ferestre sculptate, blazoane.

Prin exuberanța dezlantuita a podoabelor, definitorie pentru nivelul social al citadinilor, arhitectura va deveni arta dominantă care va influența secolul 18 european.

Din fericire, deși era o perioadă zbuciumată, impulsurile artistice se exprimau neabătut.

Arcul Santo Stefano marchează începutul traseului

și, imediat după ce-l trec, plonjez într-o ambianță de medina, însă prezența atâtor biserici nu-mi dă voie să mă rătăcesc în fantasma unui oraș arab.

Pe dinăuntru, amănunțit, am văzut două monumente:

1.Palazzo Ducale, sediul primăriei și al bibliotecii, datează din 1668 și a aparținut familiei Caracciolo care conducea orașul.

Un palat atât de mare pentru un oraș asa de mic ?

Pe două etaje, fațada e decorată cu un lung balcon de fier forjat. M-a intrigat amploarea clădirii și, în interior, aflu mai multe.

Realizat de un arhitect lombard, a beneficiat de prestigiul de a fi deschis stagiunea arhitecturală de aur a urbei, dar a rămas neterminat.

Tavanele diferă de la o încăpere la alta și toți pereții sunt pictați de sus până jos, dintr-o spaimă de spații goale tipică artei influențată de Orient.

La etajul 1, înșiruirea de încăperi fără mobilier dar și fără alți vizitatori, pare un decor de film.

Pe pereți și bolți, privirea se pierde în densitatea de fresce, unele în trompe l’œil, cu subiecte religioase și istorice.

2.Catedrala San Martino, operă de artă barocă din 1750, mă uimește prin fațada de planuri suprapuse, înaltă de patruzeci și doi de metri, bogată în decorații. Deasupra porticului e San Martino pe cal, sculptat cu atâtea înflorituri că abia îl deslușesc.

Spațiul altarului, ca și clopotnița, se afla pe locul edificiului sacru precedent.

Interiorul cu un singur naos e încununat cu altare din marmură policromă, dintre care cel principal se impune, flancat de două statui de femei în marmură, Speranța și Mila.  

Două personaje de care avem azi mare nevoie.

Cum am fost, așa rămânem

Mănăstirea Jvari, 2024

Pe culmea unui delușor aflat la numai douăzeci de kilometri de Tbilisi, la intersecția dintre Imperiul Roman, Persia, Bizanț, Creștinismul a fost proclamat, în 337, drept religia oficială a Georgiei. De aici, urmez cu privirea drumul militar georgian care pornește de lângă Mtsketa, vechea capitală a Regatului Georgian din secolul -3 până în secolul 5 și piscurile Caucazului în zare.

Prezența sfintei Nino aici a fost atestată de surse documentare georgine, armenești, grecești, romane, iar această biserică ramâne cel mai sacru loc din Georgia, mărturie a introducerii și răspândirii Creștinismului în Caucaz.

Ctitoria se află pe locul unde sfânta Nino a înălțat crucea astfel încât să domine toate templele pagâne din Mtsketa.

Ruinele capelei originale din secolul 6 au rezistat în partea de nord a edificiului actual, unde încă vedem și turnul defensiv. Evoluția socială, politică, culturală a Georgiei din mileniul -3 până în prezent a fost reconstituită istoric după vestigiile identificate pe acest sit.

Ca și cum ar fi crescut direct din piatră seacă, mănăstirea Sfintei Cruci din Jvari e unul dintre principalele monumente ale Georgiei medievale, care se bucură de recunoașterea Patrimoniului mondial UNESCO datorită vestigiilor precedentelor edificii și a decorațiunilor murale originale. 

Închisă în 1911, parțial renovată și inclusă în circuitul turistic în 1988, clădirea a figurat câțiva ani pe lista obiectivelor UNESCO în pericol și, pentru că în interior văd eșafodaje, presupun că încă se lucrează.

Simplu și sofisticat, cu principalele coloane tăiate direct în stâncă, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură caucaziană, în avans față de multe edificii de arhitectură ecleziastică din Europa, a fost construită între 586-604 de patriarhul Stephanoz I și atestată drept prima biserică cruciformă.

Între spațiile dintre brațele crucii, credincioșii se roagă în cele patru capele care produc efectul la sol al unui perimetru pătrat ce dă aparența unui interior vast, artificiu arhitectural datorită căruia Jvari a devenit prototipul altor biserici construite după secolul 7.

În naos, patru stâlpi susțin un tambur octogonal și un dom rotund deasupra întregului spațiu central. În mijloc, la imensa cruce a sfintei Nino așezata pe un piedestal, șiruri nesfârșite de pelerini intrau și se rugau îndelung.

Nu mai văzusem niciodată, într-un obiectiv UNESCO considerat laicizat care socotisem că nu mai servește cultului și consacrat pe de-a-ntregul turismului, credincioși care îngenunchează și sărută icoanele cu atâta evlavie.

Elementele decorative nu sunt atât de multe și nici epatante așa cum mă așteptasem, dar importanța constă în raritatea lor.

Atestată drept prima biserică georgiană cu basoreliefuri pe fațada, îmi atrage atenția unul neobișnuit, cu doi îngeri înaripați purtând o cruce ca pe un trofeu pe care, victorioși, vor să-l arate lumii intregi.

La înălțime și în plin soare la acea oră a dimineții, am păstrat această imagine cu sentimentul că acele aripi mă vor purta și pe mine acolo unde îmi doresc să ajung.

Grăbiți apusul soarelui

Nemrut, 2022

Pe culmea cea mai apropiată de tronul ceresc al lui Zeus, la 2.150 de metri înălțime, acolo unde soarele preschimbă totul de jur împrejur în aur, regele Antiochus I Commagen a dat poruncă să i se construiască un mausoleu cu trei terase spre care mă îndrept un pic necăjită din cauza plecării prea zorite din Șanliurfa, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de o zi.

Tânjisem de multă vreme să o iau pe urmele lui Antiochus I spre sanctuarul din vârful muntelui inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, un loc izolat care, începând cu ora 16 în miez de octombrie, se aglomerează de entuziaști, din păcate gălăgioși, amatori de asfințituri.

Când ești descendent al marelui Darius e chiar prea mult să te crezi zeu? La Nemrut, acest om credincios, pios, darnic, cum reiese din inscripții, și-a creat în timpul domniei, între 70 și 31 î.Hr, nici mai mult nici mai puțin decât un cult al sinelui, iar după atestări, viața lui a fost o succesiune de jocuri politice.

Prieten autoproclamat al romanilor, căsătorit cu fiica regelui din ținutul vecin, Cappadocia, el evită cât poate o alianță cu Armenia, care năzuia să-și extindă dominația în Anatolia.

După cum a declarat într-o inscripție de la Nemrut, Antiochus a preferat să facă alianță cu romanii și toată lumea știa că spionează sârguincios mișcările micilor regate din jur și comunica imperiului strategiile lor. Însă, când s-a hazardat la jocuri duble, romanii l-au surprins iar bietul Antiochus a trebuit să-și răscumpere greșeala cu o sumă mare de bani, știm cât erau stăpânii lumii de pragmatici.

Descoperit în 1881 de un geolog turc, căzut în uitare până în 1953, când a fost supus săpăturilor de către Institutul american de cercetări orientale pentru o scurtă perioadă de numai cinci ani, situl a ramas neexplorat până acum, iar mormântul lui Antiochus I, al cărui amplasament încă n-a fost găsit, rămâne un vis arheologic.

Tumulusul e construit din blocuri de piatră mărunțită și formează un con cu diamentrul de o sută cincizeci de metri înconjurat de trei terase.

Cea din nord a dispărut, au supraviețuit doar cele dinspre est și vest, cele două fețe opuse ale lumii, unde străjuiesc două rânduri de coloși cu privirea pierdută în zare, spre infinitul care-i găzduiește pentru totdeauna.

Mărginită de un vultur și un leu monumentali, între care se grupează divinitățile, terasa de est se deschidea spre calea sacră pe care urcau procesiunile.

O înșiruire de nouă coloși tronează în fața esplanadei ca pe o scenă unde evoluează Apolo, Tyche/Fortuna, zeița norocului care-i împrumută trăsăturile sale lui Commagen însuși, Zeus, Hercule. În afara statuilor monumentale, pietrele sculptate ce încadrează terasele îl arată pe rege cu iluștrii săi înaintași în compania zeilor.

Pentru că părinții lui erau greco-iranieni, principele a avut inspirația să plăsmuiască o combinație unică între helenism și zoroastrism prin fuziunea zeilor înșiși, cum ar fi Mithra cu Zeus.

Sincretismul se observă în înfățișarea statuilor, care nu arată cum suntem noi obișnuiți să-i știm pe zeii greci, pentru că i-a înveșmântat cu elemente vestimentare iraniene. Basoreliefuri prezintă genealogia regelui, pe de o parte înaintașii macedoneni, pe de alta cei persani.

Terasa de vest, zguduită de cutremure, a păstrat capetele rostogolite ale statuilor pe pietrișul auriu, într-o scenografie emoționantă. Il recunosc pe Zeus după barba lui, simbol al puterii, Tyche cu părul împodobit de fructe, Apolo cu o cușmă pe cap. Pe terasa de est, coloșii au fost mai bine păstrați, în ciuda fețelor afectate de intemperii. Se pot încă descifra vestigiile unui altar pentru sacrifciile animale.

Fiecare statuie beneficia de propriul său altar, iar preoții aduceau de două ori pe lună, apoi în perpetuitate, ofrande, ierburi parfumate, esențe de lemn prețios care ardeau în focul veșnic al lui Mithra.

La sărbători, în cadrul banchetelor la care erau invitați militari și judecători, cetățenii de vază, poporul înălța imnuri sacre, se delecta cu vin, se recrea păstrând un comportament cuviincios.

Și pentru creștinism locul are semnificații subliniate de specialiștii în istoria biblică a Turciei, care au scos la iveală similitudini între Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, prin stil și vocabular, și inscripțiile găsite pe spatele statuilor de pe terasele de est și vest.

Ambele au fost scrise în stilul emfatic al retoricii asiatice, cu neologisme și cuvinte rare, metafore repetitive, inscripțiile de la Nemrut fiind mai lungi decât frazele lui Petru și concepute pentru a stârni emoții în rândul auditoriului, ceea ce presupune că autorii au avut aceeași educație.

Principele a numit familii de preoți și slujitori în temple ca să organizeze pentru totdeauna, timp de generații, sărbători închinate lui. În acest sanctuar aveau loc câte două ceremonii lunar, una dedicată zilei încoronării, la fiecare zece ale lunii, și alta dedicată zilei sale de naștere, la fiecare 16 ale lunii.

Regele practicase astrologia la nivel avansat, urmărea îndeaproape tranzitele lunare și învățase noțiuni de esoterism de la maeștrii cei mai docți.

Poate tocmai de aceea și-a rezervat pentru viața de apoi acest tumulus care se presupune că ascunde camera funerară și comorile sale nedescoperite până în prezent, la fel ca și intrarea coridorului care ar trebui să conducă la ea.

De aici, vederea stepei cu împrejurimile bazinului fluviului Eufrat se confundă cu eternitatea.

De voie, de nevoie

Paris, 2024

În fața zidurilor masive ale închisorii Sănătății, al cărei nume provoacă glume parizienilor, stingher în marginea trotuarului, un vestigiu al vremurilor apuse stârnește curiozitatea trecătorului prin arondismentul 14.

Mă opresc în fața acestui chioșculeț cu utilitate îndoielnică, despre care, citesc în ghid, s-a vorbit mult la instalare, în jurul anilor 1850. Ultima vespasiană din Paris, aflu.

Amplasarea pe drumul public al unei astfel de comodități a iscat desene satirice în ziarele din Second Empire, cu personaje înțepenite caraghios, întocmai unor cariatide. Să-și facă nevoia într-o construcție special amenajată în acest scop pe bulevard, în văzul lumii, era considerat ridicol pentru bărbații din secolul 19, din vreme ce strada, oricum insalubră, urât mirositoare, noroioasă, oferea spațiu pe-alese.

Originea obiectului e foarte veche, de când împăratul Vespasian a avut, în premieră, ideea de a instala pe străzile Romei antice niște rotocoale decupate din butoaie pentru a asigura acest serviciu, cu tot confortul, supușilor săi. La Paris, încă de la începutul secolului 19, edicule rare, cu plată, au fost puse în serviciu în grădini publice.

În 1841 a apărut coloana de la Rambuteau cu un singur loc, protejată de o calotă sferică, model sortit succesului, de vreme ce, doi ani mai târziu, existau deja 468 de exemplare. În 1877, două loje de două locuri separate de o tăblie au înlocuit coloanele, apoi și alte modele.

Acoperite de publicitate, vespasienele deveniseră eficiente ca sursă de venituri, dar inscripțiile indecente au declanșat proteste, iar campaniile moralizatoare reclamând desființarea lor le-au fost fatale. De la 1.200 de exemplare în 1930, efectivul s-a împuținat la 329 în 1966.

Amenajările stradale feminine au fost minoritare dintotdeauna și a fost nevoie să se înființeze toalete cu plată ca să elimine discriminarea. Micul chioșc dăinuie, așadar, abandonat pe trotuarul cel mai pustiu și nefrecventat al bulevardului Arago, care îmi place în mod deosebit pentru plimbări meditative, cu băncile, arborii, trotuarele largi în decorul acestui segment liniștit și pustiu, mărginit pe o parte de zidul închisorii și, pe cealaltă, de zidul unei mănăstiri.

Cartierul e foarte puțin locuit, deși imobiliarul este cotat la prețuri scăzute, pentru că lumea nu rezistă la zgomotul sirenelor continue ocazionate de transportul deținuților la diverse instituții din branșă.

Ultima vespasiană din Paris e cunoscută doar de șoferii de taxi care se plâng de dispariția celorlalte. Până de curând, și pe Rive Droite era o astfel de comoditate, în place de Barcelone din arondismentul 16, dar, jenați de miros, locuitorii cartierului au obținut demolarea. Însă, pe traseele mele pariziene, am observat că astfel de instalații, chiar și moderne, și-au pierdut complet folosința pentru că cei surprinși de nevoi se adaptează cum pot, unde pot, la decorul natural.

Gaz pe foc

Baku, 2023

Peninsula Apșeron care intră în mare la nord de Baku e cunoscută din Antichitate pentru sedimentele negre, grase, vâscoase, care izvorăsc atât din pământul arid, formând băltoace la tot locul, cât și din mare, unde vezi plutind, ici-colo, o peliculă uleioasă.

Pe această mica suprafață unde, în trecut, accesul străinilor era interzis, marea și uscatul formează o simbioză specială, nemaiîntâlnită, prin intesectarea simultană, plenară, intensă, a energiilor celor patru elemente din care suntem alcătuiți și noi după modelul cosmosului, apa, pământul, aerul resimțit aici prin nepotolitul, mângâietorul vânt caspic, și focul.

Ne aflăm în punctul central al cultului lui Zarathustra, să le aducem omagiu zeităților păgâne care știau mai multe ca noi.

După înțeleptul persan, focul era începutul și sfârșitul oricărei creații. Focul zămislitor arde zi și noapte în nenumărate temple din peninsulă, torțe vizibile pe întuneric din toate direcțiile, de pe mare ca și din uscat,

alimentate de zăcămintele de gaz natural, și atrag curiozitatea tuturor călătorilor, după ce primii aventurieri le duseseră vestea.

În 915, exploratorul arab al-Massoudi, apoi Marco Polo semnalează calitatea arzătoare a acesui ulei care izvorăște din pământ.

Dumas descoperă cu entuziasm Baku doar cu câteva luni înainte de a se declanșa goana după aurul negru, când acesta avea încă o trebuință neînsemnată, cum ar fi ungerea osiilor la căruță în loc de untura de porc care îi oripilează pe musulmani sau în scopuri curative, printre care tincturi pentru stomac folosite de secole întregi.

Când au debarcat în regiune, rușii încercaseră pe pielea lor uimitoarele proprietăți ale lichidului misterios.

În 941, oamenii prințului Igor veniți din Rusia kieviană, războindu-se cu forțele bizantine, au fost înspăimântați de ploaia de foc abătută peste ei. Erau ghiulele îmbibate de uleiul Caspicei.

În secolul 18, și curiozitatea lui Petru cel Mare a fost trezită de uleiul negru.

Marele țar a dat spre analiză eșantioane extrase din Urali și din fluviile nordului, a recrutat experți străini ca să-i studieze virtuțile.

Când armata lui forțează Caucazul și ajunge la Baku, țarul preia posesia puțurilor de extracție și cere să i se aducă o mare cantitate de naft despre care declară profetic că va fi de mare folos în viitor.

Primul antreprenor din domeniul petrolier din lume a fost un rus, Fedor Priadunov, care a extras în 1745 un bulgăre gălbui, dovedit un bun combustibil.

A doua inițiativă s-a petrecut în 1820, când doi mujici ai unei contese au fost trimiși să exploateze un zăcământ și, întreprinzători, au bus bazele unei distilerii unde produceau kerosen.

După 1806, când armata rusă revine la Baku, militarilor merituoși li se distribuie parcele care, toate, musteau de petrol, dar generalii nu s-au prea sinchisit de zăcăminte.

Mai pe fază, afaceriștii armeni și azeri din anturajul lor au profitat de dezinteresul acestora și le-au cumpărat pe nimic proprietățile sau dreptul de exploatare.

Deja, în 1816, o sută de puțuri erau funcționale în Apșeron, iar Baku devenise capitala mondială a petrolului. Ingineri ruși si străini încep să migreze în regiune ca să sondeze mai în adâncuri.

Pe atunci, munca se făcea cu sapa în mână, iar muncitorii stăteau cu orele în băltoace de petrol.

Emanațiile provocate de descoperirea gazului îi va decima, adeseori cea mai mică scânteie provoca explozii nimicitoare.

Groparii din industria petrolului  vor deveni sclavii aurului negru.

Chimiști, ingineri și geologi ruși apar la Baku și, odată cu ei, primele invenții tehnologice.

Mulți străini, printre care frații Siemens, contribuie și din Georgia vecină la ameliorarea tehnicilor de foraj.

Cel mai cunoscut expert care se implică e Dimitri Mendeleev, chimistul siberian consacrat plenar noii industrii, intervenind și la nivel politic prin insistența de a desființa taxele zdrobitoare impuse de guvernul rus.

Americanii renunațaseră să mai taxeze petrolul și ajunseseră să-l vândă pe piața rusă cu același preț ca petrolul extras la Baku.

Mendeleev va câștiga, prin credibilitatea activității sale, lupta cu taxele, sistemul concesiunilor va fi abolit, iar lui i se va datora amploarea forajelor în zonă.

În 1860, Baku devenise un oraș cosmopolit cu o populație de 150.000 de locuitori, unde toate neamurile veneau să-și caute un rost.

Orient, Occident și ruși se intersectează în nădejdea de căpătuire prin bazar, hoteluri, cazinou, bordeluri, cluburi de noapte, fumoare de opium.

Pe străzi, ambuteiaje de șarete, căruțe, tramvaie, cămile, ce mai, capitala extravaganței.

Țărani azeri deveniți milionari în doar câteva luni își aduc prostituate europene și odată cu stilul lor de viață, apar primele semne ale industriei luxului.

În 1879, se deschid trei sute de noi extracții.

În această forfotă și învălmășeală de aventurieri, spioni, afaceriști, observatori, încep să se contureze marile interese ale geopoliticii actuale.

Spovedanie pentru neînvinși

Candes-Saint-Martin, 2021

Îmi plac rătăcirile prin locșoare pierdute, îndepărtate de mondialismul totalizant al marilor orașe occidentale, ca să pot respira istoria și legendele împletite genuin în neprihănirea naturii.

Pe acest mal al Loarei, la confluența cu râul Vienne, sfântul Martin, episcop la Tours, a înființat în secolul 4 un schit preschimbat apoi într-o biserică închinată sfântului Maurice, în jurul căreia s-au adunat încet credincioșii.

Stilul micului sat e unitar, cu arhitectura caselor construite în piatră albă. Unele au temelia atestată chiar din secolul 1, altele au decorațiuni inspirate de castelele din jur, cu detalii și ornamente neașteptate care m-au atras mai mult decât locuințele troglodite săpate sus în faleză.

Pe strada care mărginește râul, locuiau marinarii de pe vapoarele care circulau odinioară pe Loara, când satul era un port de pescuit activ, sediu al flotei din regiune.

În 848, călugării din Candes sunt secularizați și formează o catedră cu doisprezece canonici în scopul de a transforma instituția religioasă într-o colegială, adică o scoală sub egida bisericii.

În Evul Mediu, învățământul era asigurat de către călugări și, în aceste așezări care au avut la bază o instituție legată de învățătură, resimt întotdeauna dorința de a ști mai mult.

Fațada dinspre stradă pare un amestec de arhitectură militară și castelană, cu bolta care se sprijină pe o coloană centrală, element definitoriu care-i conferă aspectul de palmier, simbolul martiriului.

În 1225, edificiul a fost reconstruit în forma de astăzi și trecut sub hramul Sfântului Martin, sărbătorit la 11 noiembrie.

Ca soldat din Imperiul Roman, originar din Sabaria, azi Szombathely în Ungaria, Martin trecea odată prin Amiens, în nordul Galiei.

La porțile orașului, întâlnește un sărac căruia îi dăruiește jumătate de mantie. De ce nu i-a dat-o pe toată ?, m-am întrebat. Pentru că doar jumătate îi aparținea lui, cealaltă îi aparținea armatei, care subvenționa pe jumătate îmbrăcămintea soldaților. Devenit episcop la Tours, Martin parcurge drumurile Galiei ca să predice evanghelia și nu numai.

Într-o epocă în care creștinismul e răspândit mai mult la orașe, el înființează numeroase parohii rurale, printre care Candes, și înfăptuiește miracole.

În istoria religioasă, Martin a rămas cunoscut drept primul sfânt exorcist a cărui viață a fost descrisă cu amănunte în Evul Mediu, fără îndoială în scop educativ, ca oamenii să știe că există soluții ca să scape de târcoalele Necuratului.

Deși era deja în vârstă, bolnav și obosit, venise aici pentru că fusese chemat în disperare de cauză să gonească vreun demon sau mai mulți.

Simțind că-l părăseau putererile, și-a chemat discipolii, însă la apelul său au răspuns și călugării din orașul rival.

Sfântul îi reconciliase pe călugării din Tours cu cei din Poitiers, dar noaptea, cei din Tours au reusit să fure corpul sfântului pe fereastră sustrăgându-l celor din Poitiers care-l păzeau, și l-au transportat într-o barcă pe Loara înapoi la Tours. Bătălia pentru relicve miraculoase și aducătoare de prosperitate era acerbă.

Capela din interior se află chiar pe locul unde a fost martirizat Sf.Martin în 397, eveniment care a transformat satul într-un loc de pelerinaj.

Sainte Geneviève, Sainte Clotilde s-au recules și s-au rugat pe acest loc.

Regii Franței, ai Angliei, alte mari personaje ale regatului au făcut popas aici ca să-i viziteze pe arhiepiscopii de Tours în palatul lor din secolul 15.

Să ne uitam și primprejur, la ce a dăinuit. În secolul 13, localnicii au fortificat biserica, adăugând metereze și creneluri din ansamblul cărora vedem câteva vestigii printre care un pod.

Niște poteci urcă dealul de unde se poate admira priveliștea cât mai de sus, printre ziduri de piatră medievală și flori care, în august, simțeau întrucâtva apropierea toamnei.

Little Italy

Amboise, 2018

Cea mai frumoasă vedere a văii Loarei, care i-a încântat pe mulți dintre principii Franței, se spune că ar fi la castelul de la Amboise aflat, alături de alte castele de pe Loara, în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Aflu de la bun început că a fost construit, premonitoriu, pe ruinele unor fortificații romane. Poate că tocmai de aceea, istoria lui avea să rămână strâns legată de cea a urmașilor Romei.

În secolul 15, la apogeul faimei sale, trei regi francezi l-au marcat cu personalitatea lor și l-au înfrumusețat pe măsura armoniei peisajului.

Prima intevenție de proporții a realizat-o Carol 8 care s-a născut și a copilărit aici, iar după ce a vizitat Italia, în 1489, a luat decizia să renoveze castelul cu tot ce era mai de preț în peninsulă.

Opere de artă, mobile, țesături, tapiserii, stofe și, odată cu aceste comori, și meșteșugari italieni, sculptori, decoratori, arhitecți, croitori și alți erudiți, teoreticieni, grădinari care au plăsmuit peisaje italienești.

Inițiativa sa de italienizare a culminat cu invitația chiar și a unui crescător de găini, inventatorul clocitoarei artificiale. Așa s-a inaugurat influența stilului de viață italian asupra celui franțuzesc, perpetuat și culminat sub următorii regi.

Din păcate, suveranul nu s-a bucurat prea mult de înfăptuirile maeștrilor, pentru că a murit într-un accident domestic stupid. Grăbindu-se să ajungă în apartamentele reginei ca să o aducă afară, în curtea castelului, unde jocurile erau în toi, a dat cu capul de pragul de sus al unei uși care traversa o galerie.

Pe moment n-a acuzat decât un șoc puternic, însă, în timp ce asista la partidele de jocuri, un fel meciuri de tenis specific epocii, a cerut să se întindă. Servitorii l-au dus într-un grajd apropiat și l-au culcat într-o iesle rău mirositoare, unde a și decedat.

Castelul era ca un mic orășel pe atunci, cu diverse imobile despărțite prin curți și grădini interioare, însă ceea ce a rămas azi poate fi văzut în doar jumătate de oră.

Fastul a continuat la castel și după ce s-a instalat aici următorul rege, Ludovic 12, și a culminat cu Francisc I, care a și finalizat construcția.

Serbările și sindrofiile se țin lanț, cu baluri, turniruri, mascarade, spectacole, concerte, lupte între animale sălbatice.

Într-un sector al castelului era amenajat chiar și un bordel cu dame de consumație aduse pe cheltuiala regelui.

Ca să consființească tradiția italienizantă, Francisc l-a invitat aici pe artistul cel mai în vogă, Leonardo da Vinci și i-a oferit casă și masă, la conacul Clos Lucé, în vecinătatea castelului unde prințul locuise cu mama lui în copilărie.

Perioada de glorie a durat până în 1519, la moartea lui Leonardo, ale cărui rămășițe odihnesc în capela St.Hubert din grădină.

După această dată, regele n-a mai venit aici. O etapă se închiase. Mai târziu, istoria îl va supune, nepotolit, unor încercări tumultuoase.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Ascanio