Categorie: Țări

Cum am fost, așa rămânem

Mănăstirea Jvari, 2024

Pe culmea unui delușor aflat la numai douăzeci de kilometri de Tbilisi, la intersecția dintre Imperiul Roman, Persia, Bizanț, Creștinismul a fost proclamat, în 337, drept religia oficială a Georgiei. De aici, urmez cu privirea drumul militar georgian care pornește de lângă Mtsketa, vechea capitală a Regatului Georgian din secolul -3 până în secolul 5 și piscurile Caucazului în zare.

Prezența sfintei Nino aici a fost atestată de surse documentare georgine, armenești, grecești, romane, iar această biserică ramâne cel mai sacru loc din Georgia, mărturie a introducerii și răspândirii Creștinismului în Caucaz.

Ctitoria se află pe locul unde sfânta Nino a înălțat crucea astfel încât să domine toate templele pagâne din Mtsketa.

Ruinele capelei originale din secolul 6 au rezistat în partea de nord a edificiului actual, unde încă vedem și turnul defensiv. Evoluția socială, politică, culturală a Georgiei din mileniul -3 până în prezent a fost reconstituită istoric după vestigiile identificate pe acest sit.

Ca și cum ar fi crescut direct din piatră seacă, mănăstirea Sfintei Cruci din Jvari e unul dintre principalele monumente ale Georgiei medievale, care se bucură de recunoașterea Patrimoniului mondial UNESCO datorită vestigiilor precedentelor edificii și a decorațiunilor murale originale. 

Închisă în 1911, parțial renovată și inclusă în circuitul turistic în 1988, clădirea a figurat câțiva ani pe lista obiectivelor UNESCO în pericol și, pentru că în interior văd eșafodaje, presupun că încă se lucrează.

Simplu și sofisticat, cu principalele coloane tăiate direct în stâncă, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură caucaziană, în avans față de multe edificii de arhitectură ecleziastică din Europa, a fost construită între 586-604 de patriarhul Stephanoz I și atestată drept prima biserică cruciformă.

Între spațiile dintre brațele crucii, credincioșii se roagă în cele patru capele care produc efectul la sol al unui perimetru pătrat ce dă aparența unui interior vast, artificiu arhitectural datorită căruia Jvari a devenit prototipul altor biserici construite după secolul 7.

În naos, patru stâlpi susțin un tambur octogonal și un dom rotund deasupra întregului spațiu central. În mijloc, la imensa cruce a sfintei Nino așezata pe un piedestal, șiruri nesfârșite de pelerini intrau și se rugau îndelung.

Nu mai văzusem niciodată, într-un obiectiv UNESCO considerat laicizat care socotisem că nu mai servește cultului și consacrat pe de-a-ntregul turismului, credincioși care îngenunchează și sărută icoanele cu atâta evlavie.

Elementele decorative nu sunt atât de multe și nici epatante așa cum mă așteptasem, dar importanța constă în raritatea lor.

Atestată drept prima biserică georgiană cu basoreliefuri pe fațada, îmi atrage atenția unul neobișnuit, cu doi îngeri înaripați purtând o cruce ca pe un trofeu pe care, victorioși, vor să-l arate lumii intregi.

La înălțime și în plin soare la acea oră a dimineții, am păstrat această imagine cu sentimentul că acele aripi mă vor purta și pe mine acolo unde îmi doresc să ajung.

Grăbiți apusul soarelui

Nemrut, 2022

Pe culmea cea mai apropiată de tronul ceresc al lui Zeus, la 2.150 de metri înălțime, acolo unde soarele preschimbă totul de jur împrejur în aur, regele Antiochus I Commagen a dat poruncă să i se construiască un mausoleu cu trei terase spre care mă îndrept un pic necăjită din cauza plecării prea zorite din Șanliurfa, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de o zi.

Tânjisem de multă vreme să o iau pe urmele lui Antiochus I spre sanctuarul din vârful muntelui inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, un loc izolat care, începând cu ora 16 în miez de octombrie, se aglomerează de entuziaști, din păcate gălăgioși, amatori de asfințituri.

Când ești descendent al marelui Darius e chiar prea mult să te crezi zeu? La Nemrut, acest om credincios, pios, darnic, cum reiese din inscripții, și-a creat în timpul domniei, între 70 și 31 î.Hr, nici mai mult nici mai puțin decât un cult al sinelui, iar după atestări, viața lui a fost o succesiune de jocuri politice.

Prieten autoproclamat al romanilor, căsătorit cu fiica regelui din ținutul vecin, Cappadocia, el evită cât poate o alianță cu Armenia, care năzuia să-și extindă dominația în Anatolia.

După cum a declarat într-o inscripție de la Nemrut, Antiochus a preferat să facă alianță cu romanii și toată lumea știa că spionează sârguincios mișcările micilor regate din jur și comunica imperiului strategiile lor. Însă, când s-a hazardat la jocuri duble, romanii l-au surprins iar bietul Antiochus a trebuit să-și răscumpere greșeala cu o sumă mare de bani, știm cât erau stăpânii lumii de pragmatici.

Descoperit în 1881 de un geolog turc, căzut în uitare până în 1953, când a fost supus săpăturilor de către Institutul american de cercetări orientale pentru o scurtă perioadă de numai cinci ani, situl a ramas neexplorat până acum, iar mormântul lui Antiochus I, al cărui amplasament încă n-a fost găsit, rămâne un vis arheologic.

Tumulusul e construit din blocuri de piatră mărunțită și formează un con cu diamentrul de o sută cincizeci de metri înconjurat de trei terase.

Cea din nord a dispărut, au supraviețuit doar cele dinspre est și vest, cele două fețe opuse ale lumii, unde străjuiesc două rânduri de coloși cu privirea pierdută în zare, spre infinitul care-i găzduiește pentru totdeauna.

Mărginită de un vultur și un leu monumentali, între care se grupează divinitățile, terasa de est se deschidea spre calea sacră pe care urcau procesiunile.

O înșiruire de nouă coloși tronează în fața esplanadei ca pe o scenă unde evoluează Apolo, Tyche/Fortuna, zeița norocului care-i împrumută trăsăturile sale lui Commagen însuși, Zeus, Hercule. În afara statuilor monumentale, pietrele sculptate ce încadrează terasele îl arată pe rege cu iluștrii săi înaintași în compania zeilor.

Pentru că părinții lui erau greco-iranieni, principele a avut inspirația să plăsmuiască o combinație unică între helenism și zoroastrism prin fuziunea zeilor înșiși, cum ar fi Mithra cu Zeus.

Sincretismul se observă în înfățișarea statuilor, care nu arată cum suntem noi obișnuiți să-i știm pe zeii greci, pentru că i-a înveșmântat cu elemente vestimentare iraniene. Basoreliefuri prezintă genealogia regelui, pe de o parte înaintașii macedoneni, pe de alta cei persani.

Terasa de vest, zguduită de cutremure, a păstrat capetele rostogolite ale statuilor pe pietrișul auriu, într-o scenografie emoționantă. Il recunosc pe Zeus după barba lui, simbol al puterii, Tyche cu părul împodobit de fructe, Apolo cu o cușmă pe cap. Pe terasa de est, coloșii au fost mai bine păstrați, în ciuda fețelor afectate de intemperii. Se pot încă descifra vestigiile unui altar pentru sacrifciile animale.

Fiecare statuie beneficia de propriul său altar, iar preoții aduceau de două ori pe lună, apoi în perpetuitate, ofrande, ierburi parfumate, esențe de lemn prețios care ardeau în focul veșnic al lui Mithra.

La sărbători, în cadrul banchetelor la care erau invitați militari și judecători, cetățenii de vază, poporul înălța imnuri sacre, se delecta cu vin, se recrea păstrând un comportament cuviincios.

Și pentru creștinism locul are semnificații subliniate de specialiștii în istoria biblică a Turciei, care au scos la iveală similitudini între Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, prin stil și vocabular, și inscripțiile găsite pe spatele statuilor de pe terasele de est și vest.

Ambele au fost scrise în stilul emfatic al retoricii asiatice, cu neologisme și cuvinte rare, metafore repetitive, inscripțiile de la Nemrut fiind mai lungi decât frazele lui Petru și concepute pentru a stârni emoții în rândul auditoriului, ceea ce presupune că autorii au avut aceeași educație.

Principele a numit familii de preoți și slujitori în temple ca să organizeze pentru totdeauna, timp de generații, sărbători închinate lui. În acest sanctuar aveau loc câte două ceremonii lunar, una dedicată zilei încoronării, la fiecare zece ale lunii, și alta dedicată zilei sale de naștere, la fiecare 16 ale lunii.

Regele practicase astrologia la nivel avansat, urmărea îndeaproape tranzitele lunare și învățase noțiuni de esoterism de la maeștrii cei mai docți.

Poate tocmai de aceea și-a rezervat pentru viața de apoi acest tumulus care se presupune că ascunde camera funerară și comorile sale nedescoperite până în prezent, la fel ca și intrarea coridorului care ar trebui să conducă la ea.

De aici, vederea stepei cu împrejurimile bazinului fluviului Eufrat se confundă cu eternitatea.

De voie, de nevoie

Paris, 2024

În fața zidurilor masive ale închisorii Sănătății, al cărei nume provoacă glume parizienilor, stingher în marginea trotuarului, un vestigiu al vremurilor apuse stârnește curiozitatea trecătorului prin arondismentul 14.

Mă opresc în fața acestui chioșculeț cu utilitate îndoielnică, despre care, citesc în ghid, s-a vorbit mult la instalare, în jurul anilor 1850. Ultima vespasiană din Paris, aflu.

Amplasarea pe drumul public al unei astfel de comodități a iscat desene satirice în ziarele din Second Empire, cu personaje înțepenite caraghios, întocmai unor cariatide. Să-și facă nevoia într-o construcție special amenajată în acest scop pe bulevard, în văzul lumii, era considerat ridicol pentru bărbații din secolul 19, din vreme ce strada, oricum insalubră, urât mirositoare, noroioasă, oferea spațiu pe-alese.

Originea obiectului e foarte veche, de când împăratul Vespasian a avut, în premieră, ideea de a instala pe străzile Romei antice niște rotocoale decupate din butoaie pentru a asigura acest serviciu, cu tot confortul, supușilor săi. La Paris, încă de la începutul secolului 19, edicule rare, cu plată, au fost puse în serviciu în grădini publice.

În 1841 a apărut coloana de la Rambuteau cu un singur loc, protejată de o calotă sferică, model sortit succesului, de vreme ce, doi ani mai târziu, existau deja 468 de exemplare. În 1877, două loje de două locuri separate de o tăblie au înlocuit coloanele, apoi și alte modele.

Acoperite de publicitate, vespasienele deveniseră eficiente ca sursă de venituri, dar inscripțiile indecente au declanșat proteste, iar campaniile moralizatoare reclamând desființarea lor le-au fost fatale. De la 1.200 de exemplare în 1930, efectivul s-a împuținat la 329 în 1966.

Amenajările stradale feminine au fost minoritare dintotdeauna și a fost nevoie să se înființeze toalete cu plată ca să elimine discriminarea. Micul chioșc dăinuie, așadar, abandonat pe trotuarul cel mai pustiu și nefrecventat al bulevardului Arago, care îmi place în mod deosebit pentru plimbări meditative, cu băncile, arborii, trotuarele largi în decorul acestui segment liniștit și pustiu, mărginit pe o parte de zidul închisorii și, pe cealaltă, de zidul unei mănăstiri.

Cartierul e foarte puțin locuit, deși imobiliarul este cotat la prețuri scăzute, pentru că lumea nu rezistă la zgomotul sirenelor continue ocazionate de transportul deținuților la diverse instituții din branșă.

Ultima vespasiană din Paris e cunoscută doar de șoferii de taxi care se plâng de dispariția celorlalte. Până de curând, și pe Rive Droite era o astfel de comoditate, în place de Barcelone din arondismentul 16, dar, jenați de miros, locuitorii cartierului au obținut demolarea. Însă, pe traseele mele pariziene, am observat că astfel de instalații, chiar și moderne, și-au pierdut complet folosința pentru că cei surprinși de nevoi se adaptează cum pot, unde pot, la decorul natural.

Gaz pe foc

Baku, 2023

Peninsula Apșeron care intră în mare la nord de Baku e cunoscută din Antichitate pentru sedimentele negre, grase, vâscoase, care izvorăsc atât din pământul arid, formând băltoace la tot locul, cât și din mare, unde vezi plutind, ici-colo, o peliculă uleioasă.

Pe această mica suprafață unde, în trecut, accesul străinilor era interzis, marea și uscatul formează o simbioză specială, nemaiîntâlnită, prin intesectarea simultană, plenară, intensă, a energiilor celor patru elemente din care suntem alcătuiți și noi după modelul cosmosului, apa, pământul, aerul resimțit aici prin nepotolitul, mângâietorul vânt caspic, și focul.

Ne aflăm în punctul central al cultului lui Zarathustra, să le aducem omagiu zeităților păgâne care știau mai multe ca noi.

După înțeleptul persan, focul era începutul și sfârșitul oricărei creații. Focul zămislitor arde zi și noapte în nenumărate temple din peninsulă, torțe vizibile pe întuneric din toate direcțiile, de pe mare ca și din uscat,

alimentate de zăcămintele de gaz natural, și atrag curiozitatea tuturor călătorilor, după ce primii aventurieri le duseseră vestea.

În 915, exploratorul arab al-Massoudi, apoi Marco Polo semnalează calitatea arzătoare a acesui ulei care izvorăște din pământ.

Dumas descoperă cu entuziasm Baku doar cu câteva luni înainte de a se declanșa goana după aurul negru, când acesta avea încă o trebuință neînsemnată, cum ar fi ungerea osiilor la căruță în loc de untura de porc care îi oripilează pe musulmani sau în scopuri curative, printre care tincturi pentru stomac folosite de secole întregi.

Când au debarcat în regiune, rușii încercaseră pe pielea lor uimitoarele proprietăți ale lichidului misterios.

În 941, oamenii prințului Igor veniți din Rusia kieviană, războindu-se cu forțele bizantine, au fost înspăimântați de ploaia de foc abătută peste ei. Erau ghiulele îmbibate de uleiul Caspicei.

În secolul 18, și curiozitatea lui Petru cel Mare a fost trezită de uleiul negru.

Marele țar a dat spre analiză eșantioane extrase din Urali și din fluviile nordului, a recrutat experți străini ca să-i studieze virtuțile.

Când armata lui forțează Caucazul și ajunge la Baku, țarul preia posesia puțurilor de extracție și cere să i se aducă o mare cantitate de naft despre care declară profetic că va fi de mare folos în viitor.

Primul antreprenor din domeniul petrolier din lume a fost un rus, Fedor Priadunov, care a extras în 1745 un bulgăre gălbui, dovedit un bun combustibil.

A doua inițiativă s-a petrecut în 1820, când doi mujici ai unei contese au fost trimiși să exploateze un zăcământ și, întreprinzători, au bus bazele unei distilerii unde produceau kerosen.

După 1806, când armata rusă revine la Baku, militarilor merituoși li se distribuie parcele care, toate, musteau de petrol, dar generalii nu s-au prea sinchisit de zăcăminte.

Mai pe fază, afaceriștii armeni și azeri din anturajul lor au profitat de dezinteresul acestora și le-au cumpărat pe nimic proprietățile sau dreptul de exploatare.

Deja, în 1816, o sută de puțuri erau funcționale în Apșeron, iar Baku devenise capitala mondială a petrolului. Ingineri ruși si străini încep să migreze în regiune ca să sondeze mai în adâncuri.

Pe atunci, munca se făcea cu sapa în mână, iar muncitorii stăteau cu orele în băltoace de petrol.

Emanațiile provocate de descoperirea gazului îi va decima, adeseori cea mai mică scânteie provoca explozii nimicitoare.

Groparii din industria petrolului  vor deveni sclavii aurului negru.

Chimiști, ingineri și geologi ruși apar la Baku și, odată cu ei, primele invenții tehnologice.

Mulți străini, printre care frații Siemens, contribuie și din Georgia vecină la ameliorarea tehnicilor de foraj.

Cel mai cunoscut expert care se implică e Dimitri Mendeleev, chimistul siberian consacrat plenar noii industrii, intervenind și la nivel politic prin insistența de a desființa taxele zdrobitoare impuse de guvernul rus.

Americanii renunațaseră să mai taxeze petrolul și ajunseseră să-l vândă pe piața rusă cu același preț ca petrolul extras la Baku.

Mendeleev va câștiga, prin credibilitatea activității sale, lupta cu taxele, sistemul concesiunilor va fi abolit, iar lui i se va datora amploarea forajelor în zonă.

În 1860, Baku devenise un oraș cosmopolit cu o populație de 150.000 de locuitori, unde toate neamurile veneau să-și caute un rost.

Orient, Occident și ruși se intersectează în nădejdea de căpătuire prin bazar, hoteluri, cazinou, bordeluri, cluburi de noapte, fumoare de opium.

Pe străzi, ambuteiaje de șarete, căruțe, tramvaie, cămile, ce mai, capitala extravaganței.

Țărani azeri deveniți milionari în doar câteva luni își aduc prostituate europene și odată cu stilul lor de viață, apar primele semne ale industriei luxului.

În 1879, se deschid trei sute de noi extracții.

În această forfotă și învălmășeală de aventurieri, spioni, afaceriști, observatori, încep să se contureze marile interese ale geopoliticii actuale.

Spovedanie pentru neînvinși

Candes-Saint-Martin, 2021

Îmi plac rătăcirile prin locșoare pierdute, îndepărtate de mondialismul totalizant al marilor orașe occidentale, ca să pot respira istoria și legendele împletite genuin în neprihănirea naturii.

Pe acest mal al Loarei, la confluența cu râul Vienne, sfântul Martin, episcop la Tours, a înființat în secolul 4 un schit preschimbat apoi într-o biserică închinată sfântului Maurice, în jurul căreia s-au adunat încet credincioșii.

Stilul micului sat e unitar, cu arhitectura caselor construite în piatră albă. Unele au temelia atestată chiar din secolul 1, altele au decorațiuni inspirate de castelele din jur, cu detalii și ornamente neașteptate care m-au atras mai mult decât locuințele troglodite săpate sus în faleză.

Pe strada care mărginește râul, locuiau marinarii de pe vapoarele care circulau odinioară pe Loara, când satul era un port de pescuit activ, sediu al flotei din regiune.

În 848, călugării din Candes sunt secularizați și formează o catedră cu doisprezece canonici în scopul de a transforma instituția religioasă într-o colegială, adică o scoală sub egida bisericii.

În Evul Mediu, învățământul era asigurat de către călugări și, în aceste așezări care au avut la bază o instituție legată de învățătură, resimt întotdeauna dorința de a ști mai mult.

Fațada dinspre stradă pare un amestec de arhitectură militară și castelană, cu bolta care se sprijină pe o coloană centrală, element definitoriu care-i conferă aspectul de palmier, simbolul martiriului.

În 1225, edificiul a fost reconstruit în forma de astăzi și trecut sub hramul Sfântului Martin, sărbătorit la 11 noiembrie.

Ca soldat din Imperiul Roman, originar din Sabaria, azi Szombathely în Ungaria, Martin trecea odată prin Amiens, în nordul Galiei.

La porțile orașului, întâlnește un sărac căruia îi dăruiește jumătate de mantie. De ce nu i-a dat-o pe toată ?, m-am întrebat. Pentru că doar jumătate îi aparținea lui, cealaltă îi aparținea armatei, care subvenționa pe jumătate îmbrăcămintea soldaților. Devenit episcop la Tours, Martin parcurge drumurile Galiei ca să predice evanghelia și nu numai.

Într-o epocă în care creștinismul e răspândit mai mult la orașe, el înființează numeroase parohii rurale, printre care Candes, și înfăptuiește miracole.

În istoria religioasă, Martin a rămas cunoscut drept primul sfânt exorcist a cărui viață a fost descrisă cu amănunte în Evul Mediu, fără îndoială în scop educativ, ca oamenii să știe că există soluții ca să scape de târcoalele Necuratului.

Deși era deja în vârstă, bolnav și obosit, venise aici pentru că fusese chemat în disperare de cauză să gonească vreun demon sau mai mulți.

Simțind că-l părăseau putererile, și-a chemat discipolii, însă la apelul său au răspuns și călugării din orașul rival.

Sfântul îi reconciliase pe călugării din Tours cu cei din Poitiers, dar noaptea, cei din Tours au reusit să fure corpul sfântului pe fereastră sustrăgându-l celor din Poitiers care-l păzeau, și l-au transportat într-o barcă pe Loara înapoi la Tours. Bătălia pentru relicve miraculoase și aducătoare de prosperitate era acerbă.

Capela din interior se află chiar pe locul unde a fost martirizat Sf.Martin în 397, eveniment care a transformat satul într-un loc de pelerinaj.

Sainte Geneviève, Sainte Clotilde s-au recules și s-au rugat pe acest loc.

Regii Franței, ai Angliei, alte mari personaje ale regatului au făcut popas aici ca să-i viziteze pe arhiepiscopii de Tours în palatul lor din secolul 15.

Să ne uitam și primprejur, la ce a dăinuit. În secolul 13, localnicii au fortificat biserica, adăugând metereze și creneluri din ansamblul cărora vedem câteva vestigii printre care un pod.

Niște poteci urcă dealul de unde se poate admira priveliștea cât mai de sus, printre ziduri de piatră medievală și flori care, în august, simțeau întrucâtva apropierea toamnei.

Little Italy

Amboise, 2018

Cea mai frumoasă vedere a văii Loarei, care i-a încântat pe mulți dintre principii Franței, se spune că ar fi la castelul de la Amboise aflat, alături de alte castele de pe Loara, în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Aflu de la bun început că a fost construit, premonitoriu, pe ruinele unor fortificații romane. Poate că tocmai de aceea, istoria lui avea să rămână strâns legată de cea a urmașilor Romei.

În secolul 15, la apogeul faimei sale, trei regi francezi l-au marcat cu personalitatea lor și l-au înfrumusețat pe măsura armoniei peisajului.

Prima intevenție de proporții a realizat-o Carol 8 care s-a născut și a copilărit aici, iar după ce a vizitat Italia, în 1489, a luat decizia să renoveze castelul cu tot ce era mai de preț în peninsulă.

Opere de artă, mobile, țesături, tapiserii, stofe și, odată cu aceste comori, și meșteșugari italieni, sculptori, decoratori, arhitecți, croitori și alți erudiți, teoreticieni, grădinari care au plăsmuit peisaje italienești.

Inițiativa sa de italienizare a culminat cu invitația chiar și a unui crescător de găini, inventatorul clocitoarei artificiale. Așa s-a inaugurat influența stilului de viață italian asupra celui franțuzesc, perpetuat și culminat sub următorii regi.

Din păcate, suveranul nu s-a bucurat prea mult de înfăptuirile maeștrilor, pentru că a murit într-un accident domestic stupid. Grăbindu-se să ajungă în apartamentele reginei ca să o aducă afară, în curtea castelului, unde jocurile erau în toi, a dat cu capul de pragul de sus al unei uși care traversa o galerie.

Pe moment n-a acuzat decât un șoc puternic, însă, în timp ce asista la partidele de jocuri, un fel meciuri de tenis specific epocii, a cerut să se întindă. Servitorii l-au dus într-un grajd apropiat și l-au culcat într-o iesle rău mirositoare, unde a și decedat.

Castelul era ca un mic orășel pe atunci, cu diverse imobile despărțite prin curți și grădini interioare, însă ceea ce a rămas azi poate fi văzut în doar jumătate de oră.

Fastul a continuat la castel și după ce s-a instalat aici următorul rege, Ludovic 12, și a culminat cu Francisc I, care a și finalizat construcția.

Serbările și sindrofiile se țin lanț, cu baluri, turniruri, mascarade, spectacole, concerte, lupte între animale sălbatice.

Într-un sector al castelului era amenajat chiar și un bordel cu dame de consumație aduse pe cheltuiala regelui.

Ca să consființească tradiția italienizantă, Francisc l-a invitat aici pe artistul cel mai în vogă, Leonardo da Vinci și i-a oferit casă și masă, la conacul Clos Lucé, în vecinătatea castelului unde prințul locuise cu mama lui în copilărie.

Perioada de glorie a durat până în 1519, la moartea lui Leonardo, ale cărui rămășițe odihnesc în capela St.Hubert din grădină.

După această dată, regele n-a mai venit aici. O etapă se închiase. Mai târziu, istoria îl va supune, nepotolit, unor încercări tumultuoase.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Ascanio

The Inheritance of Loss

San Juan Chamula, 2019 – Paris, 2023

De la colonizatorii spanioli încoace, los Chiapanecas au aflat că, din partea străinilor, nu se pot aștepta la nimic bun dar, însoțit de un ghid local, călătorul e tolerat și, în centru, pe o arie restrânsă, poate face chiar și poze.

În San Juan de Chamula, interdicția de a fotografia în interiorul bisericii și în zone mai îndepărtate de centru este cu strășnicie supravegheată.

Localnicii nu fac compromisuri ca să fie pe placul turiștilor, atitudine dictată de străvechi credințe, pe care le-o respect.

Comunitatea din San Juan de Chamula, din regiunea Chiapas, numără peste optzeci și șapte de mii de locuitori vestiți pentru forța lor de caracter manifestată printr-o rezistență înverșunată în fața autorităților religioase și laice din Mexic. În spiritul vechilor obiceiuri maya, sătenii nutresc o mai mare credință în puterile șamanului lor decât în cele dovedite de episcopul catolic.

La intrarea în sat, în josul unei biserici căzute în ruină, ne oprim mai întâi în vechiul cimitir. Toate acele cruci, unele înclinate sau doborâte, aveau alături niște arbuști sau pomișori, îngemănate cu ei într-o împletire trainică. La fel și în centru, observ la tot pasul cum tzotzilii, denumirea pe care indigenii au păstrat-o de la vechiul trib local, își cultivă devoțiunea pentru cruci pe care le asociază nu lui Iisus, ci arborelui vieții preluat tot din civilizația maya.

Biserica strălucitor renovată reprezintă punctul de atracție din piața centrală și, cu nerăbdare, pășesc dincolo de porticul pictat în culori vii.

În câteva clipe, mă obișnuiesc cu întunericul și încep să deslușesc o altă lume, la care nu m-am așteptat. În toată simplitatea acelei încăperi dreptunghiulare, privesc și încerc să memorez cât de multe detalii cu putință.

Răsfirați și amuțiți, eram vreo câțiva excursioniști cu aparatele foto atârnându-ne, tăcând mâlc, privindu-i fără nicio fereală pe sătenii care țineau ochii plecați, cu figuri aspre și neînduplecate. Stăteau ghemuiți direct pe jos, înșiruiți în dreptul sfinților de pe lângă perete, în așteptarea șamanului care să le sloboadă răul din trup și demonii din suflet, un rău, se pare, expulzabil sub forma unui râgâit facilitat de băuturile carbogazoase pe care nevoiașii le aduc cu ei și, după ce se rezolvă treaba, le donează șamanului.

Candele sunt aranjate pe jos, fiecare și le-a adus de-acasă. Mulți credincioși mai aduseseră în papornițe câte o gaină vie și le țineau lângă ei acolo în lăcașul care nu mai semăna deja a biserică, două mi-au atras atenția că erau neagre. Conform tradiției, sacrificau câte o găină sau un cocoș, inocente viețuitoare, ca să-și salveze sufletul. Cele negre să fi desemnat un suflet întunecat, locuit de demoni ? L-am întrebat pe ghid ce se întâmplă cu găinile aduse. A fost destul de evaziv și a trebuit să insist. Am întrebat concret, le mănâncă sau nu, frumusețe de orătănii ? De la caz la caz, cum consideră fiecare, cum se înțeleg cu șamanul. De obicei, pasărea e sacrificată și oferită comunității. Trag concluzia că, alteori, e oprită de șaman. Principala lor sărbătoare e celebrată după un ceremonial străvechi, la 1 și 2 noiembrie, când își comemorează dispăruții.

Am mai observat o înșiruire de sfinți pe fiecare latură, grupați câte doi, o statuie mai mică și una în mărime naturală, protejate cu sticlă, îmbrăcați frumos și împodobiți. Cel major este guvernat de Soare, adică de Iisus, iar cel minor de Lună, adică de Maica Domnului, ne spune ghidul. Nu există bănci și nici preot, el e autorizat să intre în biserică o singură zi pe an, la 24 iunie, ca să boteze copiii. Sătenii îl venerează pe Sf.Ioan Botezătorul, așezat la loc de cinste în altar și pe fronton.

În fiecare an, comunitatea numește un Majordom, alesul care stă în preajma celui mai mare, cu îndatorirea de a îngriji statuile sfinților din biserică, de a le schimba veșmintele, a le pune flori, a le administra ofrandele, un om de nădejde care să merite să pătrundă în intimitatea lor. El e numit să aibă grijă de sfinți timp de un an, ca o formă de recunoaștere socială.

Toate aceste sarcini care-i revin, nu puține, nu le poate îndeplini singur, e de la sine înțeles că îl ajută soția, mă întreb dacă ea își asumă pesemne responsabilitatea de a îngriji de sfinții minori. Dacă e cazul, își mai pot lua pe lângă ei și un mic grup de prieteni de încredere ca să-i asiste în tot acest ritual.

Emoționant sincretismul religios între creștinism și cultul Maya, pe care spaniolii nu l-au putut elimina în totalitate și, de fapt, după ce le-au luat bogățiile, nici nu s-au mai sinchisit de religie decât în măsura în care le facilita controlul populației și o modalitate în plus de a-și sigura un câștig prin donațiile pe care acei amărâți le făceau bisericii.

În San Juan nu am nimerit într-o zi festivă, însă toate femeile pe care le-am zărit purtau ținuta populară tradițională compusă dintr-o elegantă fustă neagră de lână petrecută în jurul taliei, chiar și vara e foarte frig între munți, aici în Chiapas.

Am aflat că o astfel de fustă poate fi cumparată în târgul local săptămânal la un preț care variază între cincizeci și trei sute de USD, după calitatea materialului.

Firește că nu am reușit să fac atâtea fotografii pe cât mi-aș fi dorit, pentru că, în afară de centru, nu era indicat să umbli brambura printr-un sat cu reguli stricte în căutarea a ceva de descoperit, așa cum procedez în general în locuri necunoscute. Însă, din fericire, nu demult am văzut la Paris o expoziție de fotografii realizate de Gisele Freund în 1952 și mi-am completat amintirile cu instantaneele în care autoarea surprinsese genuinitatea și expresivitatatea localnicilor, dar toate la exterior.

Așa că am rămas numai cu puternicele impresii de la fața locului păstrate, în ciuda timpului scurs, intacte.

Praf în ochi

Medina del Campo, 2022 – Paris, 2024

În scenografia provocată de norul de praf saharian care a plutit peste Apusul Europei în preajma Idelor acelui martie, colorând în galben norii, fețele oamenilor,

mașinile albe și nopțile, descifez, în marginea unui oraș de provincie castilian, masivitatea înfumurată a unui edificiu legendar.

Spaniolii vin la Castel de la Mota să aprofundeze tragica istorie a locului care a primit-o în surghiun, în 1506, pe Ioana, fiica Isabelei Catolica, regina care, tot aici, în 1504, s-a săvârșit din viață.

Castelul, în structura de azi, ocupă exact perimetrul fostei cetăți construită în 1440 pe o veche fortăreață arabă.

Într-o pustietate desăvârșită, traversăm mai întâi incinta exterioară formată din barbacane, apoi o a doua împrejmuire încadrând piața armelor.

Donjonul de patruzeci de metri este cel mai înalt din Castilla.

Între zidurile sale groase, o pasiune mistuitoare provocată de gelozie și-a căutat, zadarnic, alinare.

Ioana de Castilla, poreclită ,,cea nebună’’, încă din copilărie manifestase un caracter nonconformist,

refuzând să se supună, ca toată lumea, ritualurilor religioase la care mama ei Isabella Catolica și tătăl ei, Ferdinand de Aragon, o obligau să participe cu de-a sila.

Abandonată de soțul ei adorat, Filip cel Frumos, revăzut recent la Luvru,

primul Habsburg care a domnit în Spania, aflat tot timpul în campanii militare, fata noastră s-a întors pe capul părinților și le-a dat serios de furcă,

zbătându-se în crize năvalnice de gelozie delirantă, depresie, nevroze, iscate de convingerea că soțul o înșela.

Pentru mama ei, religia și rațiunea de stat erau singurele sentimente care contau, în vreme ce pentru Ioana, sclavă a iubirii, în afară de pasiune nu mai exista nimic, principiu incompatibil cu statutul de regină.

Între ele două, certurile de o violență nemaivăzută îi oripilau pe curteni, astfel încât s-a impus soluția retragerii din lume, așa că au trimis-o aici, la Castel de la Mota, lângă Tordesillas, un oraș cu profil religios,

pentru că era un loc retras și greu accesibil unde putea să spere că va fi lăsată în pace, departe de intrigile urzite la curțile regale.

Nici chiar fiul ei, Carol Quintul, viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, n-a reușit, în rarele lor întâlniri, să-i aducă împăcare.

După dispariția prematură a lui Filip, Ioana a refuzat să mai iasă în lume.

Iar castelul și-a păstrat vocația carcerală, găzduindu-l, din cu totul alte motive, și pe Cesare Borgia, care a evadat după doi ani.

Dar cu el e altă poveste. De dragoste și întuneric.

Din vraja nepătrunsului ascuns

Becan, 2019

Pe ruta Rio Bec, în inima junglei, să ne oprim într-o veche cetate Maya, sit explorat prima dată în 1934 de Institutul Carnegie, azi încărcat de un farmec care, sporit de o pustietate și o însingurare neîntinate, se preschimbă în magie.

Situl e împrejmuit de un șanț mai mult larg decât adânc, necesar perimetru defensiv din perioada când cetatea atinsese apogeul, între secolele șapte și nouă,

devenit inutil în 1200 când toate așezarile din regiune au început, inexplicabil, să decline brusc.

Un pasaj acoperit face legătura între piețe și structuri de forme diferite.

Turnulețe încadrează fațadele bine păstrate ale unor palate cu două-trei etaje dispuse sofisticat,

clădiri care separă piațete la nivel diferit, scuaruri închesuite între edificii de seamă.

Toate depun mărturie despre un centru politic respectabil, care controla numeroase orașe vecine.

Ca multe în regiunea Maya, mica cetate-stat era condusă de un lider cu mai mulți subalterni, fiecare cu teritoriul său.

În vârful scării sociale, domnind peste supușii împărțiți strict în clase sociale, domnea suveranul din tată-n fiu.

Însa nici chiar situația lui, ca monarhie absolută ereditară, nu era așa de sigură, pentru că, prin emergența unor state noi și prin unificarea altora care se întăresc, oricând putea să decadă la statutul de vasal.

În rândul nobilimii și al curtenilor, fiecare cu rangul său, prioritate avea familia stăpânului care, ca urmare a poligamiei, se bucura de o descendență considerabilă.

Tot nobilii compuneau clasa sacerdotală și cea războinică, însă, în aceste două domenii, ca și în cariera administrativă, se accedea după meritele războinice.

Angajații erau plătiți în terenuri și, pe măsură ce acumulau parcele, li se consolida și puterea.

Astfel că se formau noi îmbogățiți care amplificau cetățile.

Conducătorii erau inaccesibili, separați și izolați de oamenii de rând, structura socială nu le permitea să se intersecteze în vreun fel. Noi putem însă întâlni unul dintre ei, placat pe fațada uneia dintre clădiri.

Poziția cea mai înaltă o deținea vrăjitorul, cu statut și de medic sau șaman, unicul posesor al unor cunoștințe de care toată lumea avea nevoie asupra plantelor, pietrelor, rădăcinilor și arborilor.

Piramida domniei-sale e în centru, are treizeci și doi de metri înălțime, una dintre cele mai înalte și abrupte pe care am urcat vreodată, dovadă a competenței locatarului său care, în vârf, ajungea atât de aproape de cer și zei.

Știința lui acoperea o arie largă, el era singurul în conexiune cu lumea nevăzută. Terapiile împleteau cure spirituale și remedii naturiste, extrase din bogatul repertoriu al naturii meso-americane.

Recente cercetări au dovedit că, în materie de leacuri, ei erau mai avansați decât confrații europeni din acea vreme, dacă socotim eficacitatea unor substanțe din farmacopeea indigenă.

Întrucât numeroase maladii aveau fie origine naturală fie divină, terapiile trebuiau să acționeze pe aceste două planuri, cu plante și cu ritualuri adecvate. Altarul de aici mi l-a evocat pe cel construit în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia de la Costești, din secolul 1 î.Hr., mult mai veche decât a mayașilor.

Și poate, tot ca dovadă a competențelor sale, cea mai veche stuctură urbană, cu dispunere sud, era compusă din turnuri care serveau ca observatoare astronomice, confirmare a reputației astrologice a orașului.

Funcția respectivă nu putea reveni femeilor, oricât de competențe, ele ocupau în schema de personal medical doar postul de moașe. Dar, cu timpul, neoșamanismul a început să formeze și specialiste femei.

Becan s-a numărat printre cele câteva situri arheologice în care nu mai era nici un vizitator. Ba da, o vulpe solitară. Avatar al vrăjitorului ?

Muzică de drum:

Acasă printre străini

Riga, 2024

Trenul în care mă urcasem nu mai pleca nicăieri. Se întorsese de departe, gol. În vagon rămăsese doar lunga și apăsătoarea istorisire a unor destine sfărâmate.

Cel mai șocant și răscolitor moment la Riga a durat câteva ore și s-a petrecut în vastul ansamblu muzeal dedicat prezenței evreiești în capitala letonă și în Europa de Est.

Văzusem și prin alte părți muzee ale culturii și civilizației iudaice, dar acum am avut prilejul să aflu mai multe despre prezența și absența evreilor din fiecare țară în parte și am parcurs cu luare-aminte mărturia documentară despre România, cu desfășurătorul persecuției, al deportării și exterminării lor.

Mă întreb dacă evreii țin minte că România a fost singura țara aliată cu Germania care și-a executat cetățenii de confesiune iudaică de bună voie și nesilită de nimeni, în special pe cei din Basarabia și Bucovina. Am numai un singur prieten evreu, foarte drag, rămas în țară, dar botezat în rit greco-catolic prin căsătorie. În rest, toți au plecat unde-au văzut cu ochii.

În octombrie 1941, după ce Bucovina de nord și Basarabia sunt luate, cu sprijin german, de la URSS, Institutul de Statistică îi prezintă lui Antonescu situația numerică și proiectul expulzării evreilor.

Ca urmare, între 280.000 și 380.000 de evrei au fost uciși la instigarea și cu aprobarea autorităților române civile și militare.

În 1941, în Cernăuți, 58% din populație o reprezentau evreii, din care au fost torturați și uciși cu miile fără vreun ordin din partea naziștilor.

Din ghettoul din Cernăuți, unde fuseseră înghesuiți cincizeci și cinci de mii de persoane, au fost trimiși în lagăre douăzeci și opt de mii, fără întoarcere.

Tot în 1941, autoritățile române ordonă deportarea tuturor evreilor din Iași, însă nu mai apucă să plece decât cinci mii, pentru că restul de treisprezece mii sunt executați la fața locului.

Dintre cei care s-au urcat în tren, dupa șapte zile îndesați în vagoane fără apă și mâncare, doar o mie unsprezece ajung la destinație, undeva în sud și, dintre cei ajunși, jumătate își pierduseră mințile din cauza căldurii sufocante, ca să nu mai vorbim de boli.

Doar atât se mai menționează în documentul respectiv, o singură excepție notabilă. Deportaților li s-a împărțit apă și mâncare la Roman, de către o doamnă de la Crucea Roșie, Viorica Agarici.

M-a impresionat că s-a reținut numele singurei persoane, din, practic, jumătate de țară, care a manifestat compasiune, asumându-și riscul de a sfida autoritățile. Sau poate au fost și alții, dar sub protecția anonimatului.

În 1941, comunitatea evreiască din Odesa număra 180.000 de membri, adică 30% din populație. Când armata română a ocupat orașul, a avut loc un atentat la comandamentul armatei, și, în semn de represalii, românii au asasinat între 25.000 și 34.000 de evrei, împușcați, dinamitați, spânzurați, sufocați, îngropați sau arși de vii.

Alți 45.000 au fost trimiși în lagăre din vecinătate unde, din cauza unei epidemii de tifos, deportații au fost exterminați ca să nu răspândească boala. Dintre cei rămași în oraș, au mai fost uciși treptat 30.000. Doi ani mai târziu, în Odesa mai rămăseseră doar șaizeci de evrei.

Abia în 1942, România și Germania semnează un acord în privința deportării celor 272.409 evrei români rămași în țară, ca să fie expediați spre lagărele morții în Polonia, dar acum se schimbă treaba, iar evreii ajung miza unor interese.

Deoarece Hitler refuzase să încredințeze generalilor români comanda propriilor trupe lângă Stalingrad și pentru că respinsese revizuirea graniței Transilvaniei de nord, liderii români devin bănuitori, mai ales că se întețeau amenințările lui Churchill și Roosevelt cu privire la pedepsirea crimelor de război.

Trenurile erau blocate la graniță, dar Antonescu n-a mai dat, de această dată, aprobarea deportării. După dezastrul de la Stalingrad din 1943, când românii au fost învinuiți, conform explicațiilor din acest muzeu, că în sectorul lor s-au lăsat încercuiți de Armata Roșie, deportarea evreilor e din nou amânată.

La căderea lui Mussolini, în 1943, românii schițează primul pas în tatonarea unei înțelegeri de pace cu aliații, fapt care-i salvează pe evreii rămași. Însă pentru evreii din Transilvania de nord, județele Sălaj (șapte mii de oameni) și Cluj, situația a fost tragică, pentru că, după invazia Ungariei în 1944, au fost expediați la Auschwitz și gazați.

Dar s-au înregistrat și cazuri în care prizonierii au scăpat ca prin minune, cum ar fi Arnold Daghani din Suceava și soția lui Anișoara, trimiși în lagăr în Transnistria, cu o poveste impresionantă.

A scăpat numai pentru că era foarte talentat la desen, emoționantă și certă dovadă ca arta reprezintă un mijloc de supraviețuire nu doar în plan abstract.

Muzică de drum: