Ruben și sora lui, prietenii mexicani cunoscuți în zbor, îmi atrag atenția, la cină, asupra celor mai periculoase cartiere din Mexico City, iar unul dintre ele face parte din lista mea de obiective.
Cel mai mare complex religios din America Latină, dedicat Maicii Domnului din Guadalupe, se află într-o zonă nerecomandabilă.
Dar ne asumăm riscul, însoțiți de senor Raul, impecabilul nostru șofer și ghid de bună-credință și respectuos.
Mașina încărcată de bagaje, pentru că ne îndreptam spre aeroport, a fost parcată chiar în poartă, iar în jur era totul pustiu.
Complexul, mult mai vast decât mă așteptasem, este compus din două bazilici și patru biserici, iar lăcașul principal se dovedește neîncăpător la fiecare 12 decembrie, ziua de înaltă fervoare când credincioșii de pe tot continentul ajung aici să se roage la icoana sfântă, pentru unii singura călătorie din viață doar pentru a petrece câteva clipe neprețuite în fața icoanei.
Majoritatea înnoptează la fața locului, în corturi, și sărbătoresc prin cântece și dansuri tradiționale precolumbiene.
Faima locului s-a întemeiat pe cele patru apariții ale Maicii Domnului în decembrie 1531. Imaginea sa, miraculos imprimată pe tunica unui micuț indian, l-a convins pe episcop să înalțe un sanctuar sub numele de Virgen Morena, urmașă a zeiței prehispanice Tonantzin (în traducere, ,,maica noastră’’), venerată dintotdeauna de băștinași pe această colină la nord de Ciudad.
În secolul 17, cultul atinge o amploare deosebită care s-a păstrat până azi. Imaginea ocrotitoare a Maicii Domnului, înălțată de către Zapata pe drapelul revoluționar, e simbolul credinței mexicane și întâlnită la tot pasul, cum e Padre Pio în sudul Italiei.
În 1709, s-a isprăvit edificarea primei bazilici. Elegantul sanctuar baroc a adăpostit, spre adorația pelerinilor, tunica sacră timp de două secole.
Treptat, structura începe să se înfunde în pământ, provocind inclinarea periculoasă a clopotniței.
În 1976, o înlocuiește o nouă bazilică,
proiectată de arhitectul Muzeului de antropologie, cu acoperiș conic, navă circulară funcțională, în care pelerinii se lasă purtați pe o alee rulantă prin fața imaginii sfinte.
Plimbarea în complex, indiferent că vizitatorii au ori ba motivații religioase, este alinătoare.
Până la capela puțului, am mai văzut și frescele cupolei restaurate, ridicată în secolul 18 pe locul unei fântâni miraculoase.
Novena Maicii Domnului din Guadalupe are virtuți tămăduitoare, aduce împăcare și liniște, și cred că dincolo de miracolele pe care le așteptăm cu toții, în anumite momente ale vieții, să se întâmple, uneori e de-ajuns numai să ne gândim că astfel de popasuri există.
De la colonizatorii spanioli încoace, los Chiapanecas au aflat că, din partea străinilor, nu se pot aștepta la nimic bun dar, însoțit de un ghid local, călătorul e tolerat și, în centru, pe o arie restrânsă, poate face chiar și poze.
În San Juan de Chamula, interdicția de a fotografia în interiorul bisericii și în zone mai îndepărtate de centru este cu strășnicie supravegheată.
Localnicii nu fac compromisuri ca să fie pe placul turiștilor, atitudine dictată de străvechi credințe, pe care le-o respect.
Comunitatea din San Juan de Chamula, din regiunea Chiapas, numără peste optzeci și șapte de mii de locuitori vestiți pentru forța lor de caracter manifestată printr-o rezistență înverșunată în fața autorităților religioase și laice din Mexic. În spiritul vechilor obiceiuri maya, sătenii nutresc o mai mare credință în puterile șamanului lor decât în cele dovedite de episcopul catolic.
La intrarea în sat, în josul unei biserici căzute în ruină, ne oprim mai întâi în vechiul cimitir. Toate acele cruci, unele înclinate sau doborâte, aveau alături niște arbuști sau pomișori, îngemănate cu ei într-o împletire trainică. La fel și în centru, observ la tot pasul cum tzotzilii, denumirea pe care indigenii au păstrat-o de la vechiul trib local, își cultivă devoțiunea pentru cruci pe care le asociază nu lui Iisus, ci arborelui vieții preluat tot din civilizația maya.
Biserica strălucitor renovată reprezintă punctul de atracție din piața centrală și, cu nerăbdare, pășesc dincolo de porticul pictat în culori vii.
În câteva clipe, mă obișnuiesc cu întunericul și încep să deslușesc o altă lume, la care nu m-am așteptat. În toată simplitatea acelei încăperi dreptunghiulare, privesc și încerc să memorez cât de multe detalii cu putință.
Răsfirați și amuțiți, eram vreo câțiva excursioniști cu aparatele foto atârnându-ne, tăcând mâlc, privindu-i fără nicio fereală pe sătenii care țineau ochii plecați, cu figuri aspre și neînduplecate. Stăteau ghemuiți direct pe jos, înșiruiți în dreptul sfinților de pe lângă perete, în așteptarea șamanului care să le sloboadă răul din trup și demonii din suflet, un rău, se pare, expulzabil sub forma unui râgâit facilitat de băuturile carbogazoase pe care nevoiașii le aduc cu ei și, după ce se rezolvă treaba, le donează șamanului.
Candele sunt aranjate pe jos, fiecare și le-a adus de-acasă. Mulți credincioși mai aduseseră în papornițe câte o gaină vie și le țineau lângă ei acolo în lăcașul care nu mai semăna deja a biserică, două mi-au atras atenția că erau neagre. Conform tradiției, sacrificau câte o găină sau un cocoș, inocente viețuitoare, ca să-și salveze sufletul. Cele negre să fi desemnat un suflet întunecat, locuit de demoni ? L-am întrebat pe ghid ce se întâmplă cu găinile aduse. A fost destul de evaziv și a trebuit să insist. Am întrebat concret, le mănâncă sau nu, frumusețe de orătănii ? De la caz la caz, cum consideră fiecare, cum se înțeleg cu șamanul. De obicei, pasărea e sacrificată și oferită comunității. Trag concluzia că, alteori, e oprită de șaman. Principala lor sărbătoare e celebrată după un ceremonial străvechi, la 1 și 2 noiembrie, când își comemorează dispăruții.
Am mai observat o înșiruire de sfinți pe fiecare latură, grupați câte doi, o statuie mai mică și una în mărime naturală, protejate cu sticlă, îmbrăcați frumos și împodobiți. Cel major este guvernat de Soare, adică de Iisus, iar cel minor de Lună, adică de Maica Domnului, ne spune ghidul. Nu există bănci și nici preot, el e autorizat să intre în biserică o singură zi pe an, la 24 iunie, ca să boteze copiii. Sătenii îl venerează pe Sf.Ioan Botezătorul, așezat la loc de cinste în altar și pe fronton.
În fiecare an, comunitatea numește un Majordom, alesul care stă în preajma celui mai mare, cu îndatorirea de a îngriji statuile sfinților din biserică, de a le schimba veșmintele, a le pune flori, a le administra ofrandele, un om de nădejde care să merite să pătrundă în intimitatea lor. El e numit să aibă grijă de sfinți timp de un an, ca o formă de recunoaștere socială.
Toate aceste sarcini care-i revin, nu puține, nu le poate îndeplini singur, e de la sine înțeles că îl ajută soția, mă întreb dacă ea își asumă pesemne responsabilitatea de a îngriji de sfinții minori. Dacă e cazul, își mai pot lua pe lângă ei și un mic grup de prieteni de încredere ca să-i asiste în tot acest ritual.
Emoționant sincretismul religios între creștinism și cultul Maya, pe care spaniolii nu l-au putut elimina în totalitate și, de fapt, după ce le-au luat bogățiile, nici nu s-au mai sinchisit de religie decât în măsura în care le facilita controlul populației și o modalitate în plus de a-și sigura un câștig prin donațiile pe care acei amărâți le făceau bisericii.
În San Juan nu am nimerit într-o zi festivă, însă toate femeile pe care le-am zărit purtau ținuta populară tradițională compusă dintr-o elegantă fustă neagră de lână petrecută în jurul taliei, chiar și vara e foarte frig între munți, aici în Chiapas.
Am aflat că o astfel de fustă poate fi cumparată în târgul local săptămânal la un preț care variază între cincizeci și trei sute de USD, după calitatea materialului.
Firește că nu am reușit să fac atâtea fotografii pe cât mi-aș fi dorit, pentru că, în afară de centru, nu era indicat să umbli brambura printr-un sat cu reguli stricte în căutarea a ceva de descoperit, așa cum procedez în general în locuri necunoscute. Însă, din fericire, nu demult am văzut la Paris o expoziție de fotografii realizate de Gisele Freund în 1952 și mi-am completat amintirile cu instantaneele în care autoarea surprinsese genuinitatea și expresivitatatea localnicilor, dar toate la exterior.
Așa că am rămas numai cu puternicele impresii de la fața locului păstrate, în ciuda timpului scurs, intacte.
Pe ruta Rio Bec, în inima junglei, să ne oprim într-o veche cetate Maya, sit explorat prima dată în 1934 de Institutul Carnegie, azi încărcat de un farmec care, sporit de o pustietate și o însingurare neîntinate, se preschimbă în magie.
Situl e împrejmuit de un șanț mai mult larg decât adânc, necesar perimetru defensiv din perioada când cetatea atinsese apogeul, între secolele șapte și nouă,
devenit inutil în 1200 când toate așezarile din regiune au început, inexplicabil, să decline brusc.
Un pasaj acoperit face legătura între piețe și structuri de forme diferite.
Turnulețe încadrează fațadele bine păstrate ale unor palate cu două-trei etaje dispuse sofisticat,
clădiri care separă piațete la nivel diferit, scuaruri închesuite între edificii de seamă.
Toate depun mărturie despre un centru politic respectabil, care controla numeroase orașe vecine.
Ca multe în regiunea Maya, mica cetate-stat era condusă de un lider cu mai mulți subalterni, fiecare cu teritoriul său.
În vârful scării sociale, domnind peste supușii împărțiți strict în clase sociale, domnea suveranul din tată-n fiu.
Însa nici chiar situația lui, ca monarhie absolută ereditară, nu era așa de sigură, pentru că, prin emergența unor state noi și prin unificarea altora care se întăresc, oricând putea să decadă la statutul de vasal.
În rândul nobilimii și al curtenilor, fiecare cu rangul său, prioritate avea familia stăpânului care, ca urmare a poligamiei, se bucura de o descendență considerabilă.
Tot nobilii compuneau clasa sacerdotală și cea războinică, însă, în aceste două domenii, ca și în cariera administrativă, se accedea după meritele războinice.
Angajații erau plătiți în terenuri și, pe măsură ce acumulau parcele, li se consolida și puterea.
Astfel că se formau noi îmbogățiți care amplificau cetățile.
Conducătorii erau inaccesibili, separați și izolați de oamenii de rând, structura socială nu le permitea să se intersecteze în vreun fel. Noi putem însă întâlni unul dintre ei, placat pe fațada uneia dintre clădiri.
Poziția cea mai înaltă o deținea vrăjitorul, cu statut și de medic sau șaman, unicul posesor al unor cunoștințe de care toată lumea avea nevoie asupra plantelor, pietrelor, rădăcinilor și arborilor.
Piramida domniei-sale e în centru, are treizeci și doi de metri înălțime, una dintre cele mai înalte și abrupte pe care am urcat vreodată, dovadă a competenței locatarului său care, în vârf, ajungea atât de aproape de cer și zei.
Știința lui acoperea o arie largă, el era singurul în conexiune cu lumea nevăzută. Terapiile împleteau cure spirituale și remedii naturiste, extrase din bogatul repertoriu al naturii meso-americane.
Recente cercetări au dovedit că, în materie de leacuri, ei erau mai avansați decât confrații europeni din acea vreme, dacă socotim eficacitatea unor substanțe din farmacopeea indigenă.
Întrucât numeroase maladii aveau fie origine naturală fie divină, terapiile trebuiau să acționeze pe aceste două planuri, cu plante și cu ritualuri adecvate. Altarul de aici mi l-a evocat pe cel construit în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia de la Costești, din secolul 1 î.Hr., mult mai veche decât a mayașilor.
Și poate, tot ca dovadă a competențelor sale, cea mai veche stuctură urbană, cu dispunere sud, era compusă din turnuri care serveau ca observatoare astronomice, confirmare a reputației astrologice a orașului.
Funcția respectivă nu putea reveni femeilor, oricât de competențe, ele ocupau în schema de personal medical doar postul de moașe. Dar, cu timpul, neoșamanismul a început să formeze și specialiste femei.
Becan s-a numărat printre cele câteva situri arheologice în care nu mai era nici un vizitator. Ba da, o vulpe solitară. Avatar al vrăjitorului ?
Toate diminețile mexicane au o strălucire specială, însă, în Izamal, plenitudinea luminii vine din îngemănarea, consfințită în timpuri vechi, a soarelui cu luna.
Mărturie stau rămășițele celor cinci piramide dispuse pe un larg perimetru, pe amplasamentul unui mare centru religios maya din perioada pre-columbiană, locuit neîntrerupt din anul 750 î.Hr.
Începând din anul 1000 și până la colonizarea spaniolă, a fost cel mai vestit centru de pelerinaj din regiune.
Arheologii au identificat până azi o sută șaizeci și cinci de structuri diverse de jur împrejurul centrului istoric.
Principalele sale temple erau închinate soarelui și, ca urmare, azi orașul e cunoscut sub denumirea de ,,orașul galben’’, datorită culorii în care sunt zugrăvite toate imobilele, cu mici inserții de alb.
Argintiul discret al lunii și auriul stăpânitor al soarelui semnifică sincretismul care, în Mexic, îi înfățișează peste tot pe Maica Domnului sub simbol lunar, iar pe Iisus sub simbol solar, în continuitatea zeilor la care se închinau indigenii înainte de colonizare.
În secolul 16, când au pus piciorul în Izamal, primul lucru pe care l-au făcut spaniolii a fost construirea unui mic sanctuar creștin în vârful celei mai înalte piramide.
La temelia sa, franciscanii au fondat așezământul Sf.Anton din Padova sub auspiciile lui Diego de Landa, al patrulea episcop al Yucatanului, care a trăit aici și a adus imaginea unei Sfinte Fecioare guatemaleze.
El a rămas în istorie pentru atitudinea sa controversată în privința indigenilor. Înflăcărat contestatar al idolatriei, a dat ordin în 1562 să fie distruse în totalitate manuscrisele de religie, cultură și civilizație maya.
După aceea, mânat de remușcări, a reunit într-o culegere cele mai prețioase informații asupra obiceiurilor locale, devenind primul specialist din istorie care a încercat să descifreze scrierea maya.
Lui i se datorează mănăstirea, faimoasă în lumea catolică pentru imensul atrium mărginit de o galerie adăugată în secolul 17, a cărei strălucitoare culoare galbenă a fost adoptată ulterior de toată așezarea.
Terminat în 1561, atriumul e al doilea din lume ca amploare după cel al Vaticanului.
La construirea sanctuarului s-a folosit piatra piramidei în jurul căreia a fost amplasat și al altor edificii maya, strategie aplicată de spanioli la scară largă.
M-a impresionat simplitatea înduioșătoare a mănăstirii, contrastul dintre renumele ei și interiorul care a dorit aproape cu îndărătnicie să rămână modest, apropiat de sufletul pelerinilor veniți în căutarea unei alinări.
Cred că în acel moment am avut o, nu știu dacă revelație, mai degrabă impresie, că nu folosește la nimic ornamentația exagerată și opulentă în cazul locurilor de cult și, de fapt, în nici un alt caz.
Oricum, spaniolii n-au reciclat aurul și comorile indigenilor pe plan local, ci le-au luat acasă.
După sanctuar, s-au edificat zidurile cetății și porțile sale, încă vizibile, pentru ca, în scurt timp, Izamal să devină cel mai important așezământ marial din Yucatan, frenezie manifestată în fiecare an de 15 august.
În 1961, primarul a dat dispoziție să se văruiască tot orașul în alb și galben, ca și cum s-ar fi pregătit încă de pe atunci pentru vizita, treizeci de ani mai târziu, a Papei Ioan Paul II, care i-a adus în dar Maicii Domnului o coroniță de argint.
În împrejurimile orașului, cea mai înfloritoare s-a dovedit industria de agave, una dintre plantele sacre din Mexicul prehispanic, din care localnicii au fabricat sfoară și fire pentru țesături până în anii 1960, când tehnologia americană a luat locul manufacturilor,
dar și mezcal, un fel de țuică mexicană produsă artizanal în distileriile de la fața locului. În Europa, această varietate de cactus crește, pe zone mai restrânse, în Italia și în Canare.
Izamal continuă să rămână și azi un centru prestigios de pelerinaj în Yucatan pentru miracolele care s-au împlinit aici,
datorate mai multor sfinți ale căror imagini aduc nădejde credincioșilor.
Și în acest loc, ca peste tot în Mexic, în toate sanctuarele vizitate, am apreciat că nu se aplică, nici măcar în timpul slujbei, constrângerea ținutei vestimentare.
Se pare că, aici, sfinții nu țin cont de aparențe și cred că au perfectă dreptate. Dacă nici ei nu pot citi în sufletul omului, atunci cine ?
Un fost seminar catolic de la sfârșit de secol 19 a devenit, pentru cinci decenii, locuința unui cuplu de intelectuali europeni, el danez ea elvețiană, el arheolog ea ziaristă pe etnologie și fotografă pasionată de comunitățile maya, pentru protecția cărora a pus suflet și bani.
Frans și Gertrude Blom s-au întâlnit în jungla chapanecă în 1940,
au colaborat în mai multe expediții fiecare pe specialitatea sa, iar apoi, animați de aceleași aspirații, au rămas împreună pentru totdeauna în ținutul unde s-au cunoscut.
Nu e de mirare ca n-au mai vrut să plece de aici, mi-am dat seama de la primul pas în San Cristobal, unde ospitalitatea emoționează prin sinceritate, simplitate și omenie.
Casa lor, de fapt a Jaguarului în dialectul local (Na bolom),
a fost primul loc vizitat în orășelul din inima regiunii Chiapas de care cei doi parteneri s-au îndrăgostit, eu însămi amețită de impresia primirii, în starea de exaltare atinsă atunci când totul în jur zămislește armonie.
În vasta lor locuință, pe lângă încăperile vizitabile, mai funcționează un hotel cu restaurant, o casă de oaspeți și un cabinet medical pentru indienii lacandones nevoiți să vină la oraș la doctor,
un artizanat și birourile asociației culturale care a preluat activitatea și a continuat cercetările științifice ale celor doi profesioniști, totul sub umbrela unei fundații.
Scopul său a rămas neschimbat : protecția mediului, a resurselor naturale și a selvei lacandone, a patrimoniului cultural al acestei ramuri a culturii maya, sprijinul comunității în domeniile medical, educativ, material.
Biroul lui Frans, rămas întocmai din 1963, a primit oaspeți de seamă, printre care Henry Kissinger, François Mitterand și Diego Rivera.
În biblioteca adâncită în liniște, câtiva cititori răsfoiau și consultau materiale din cele nouă mii de volume, manuscrise, hărți ale regiunii disponibile oricând pentru oaspeți.
În sala indienilor lacandones sunt expuse ustensile domestice, instrumente de muzică și ceremonie,
veșminte țesute de ei după metode străvechi, obiecte etnografice.
Frans, dintr-o familie de anticari, venise în Mexic în calitate de colecționar, așa că obiectele de aici n-au fost reunite la întâmplare, ci minuțios selectate.
Din fericire, acesta a fost singurul loc din oraș unde era voie să fotografiezi în interior, în rest era interzis peste tot unde am fost.
Capela proprietății, intimă, adăpostește micul altar, obiecte de artă religioasă și câteva icoane atât de înduioșător de naiv adaptate de către indigeni din austerul europenism hispanic.
Frans s-a ocupat mai mult cu cercetarea, iar administrarea fundației de întrajutorare a băștinașilor, timp de cincizeci de ani, i-a revenit lui Gertrude care a trăit aici pâna în 1993.
Pe măsură ce proprietatea se amplifica, dificultățile financiare deveneau tot mai împovărătoare.
Singura modalitate s-a dovedit deschiderea spre voluntariat, iar vocația de a găzdui străini din toate cele patru zări ca să ajute la funcționarea fundației a devenit primordială,
astfel că au venit aici oameni dedicați să-i protejeze pe inocenții indieni de naivitatea cărora abuza oricine avea interese în această regiune cu un puternic potențial.
Gertrude a iubit cu pasiune jungla maya și a luat hotărârea să-și extindă grădina ca să poată crește arbuști pe cale de dispariție pentru a contribui astfel după puterile ei la reîmpădurirea regiunii Chiapas.
M-a inspirat foarte mult povestea lor,
pasiunea lor comună, dăruirea de sine pentru a apăra acest colț de paradis odată cu sensibilitatea sufletească a celor care-l locuiesc, devotamentul și efortul de a-l prezerva ca să-l putem vedea și noi.
Cea mai nebunească desfășurare de arhitectură Puuc, Palatul lui Codz Pop se întinde pe chiar marginea drumului, dar nu orice drum, ci șoseaua de optsprezece kilometri care, în vechime, lega cetatea de Uxmal.
În secolul 7, când a fost atestată, pe această cale se oficializau schimburile comerciale și se celebrau procesiunile religioase între cele două așezări.
Kabah, aliat ori cetate-satelit a marelui oraș Uxmal, și-a trăit perioada de glorie între secolele 9-10, când au fost ridicate monumentele pe care le vedem azi
pe un sit arheologic de mică întindere. În aria maya, se disting prin folosirea măștii distinctive a zeului Chaac al ploii și al agriculturii, marile nevoi ale regiunii.
Edificiul principal, un palat cu etaj flancat de aripi laterale, se ridică pe un cadrilater săpat cu puțuri și cavități.
Pe fațadă, peste două sute cincizeci de măști reprezentând influentul zeu, celebrat într-o suprapunere de chipuri cu ochi proeminenți și nas lung, ca o trompă, acoperă peretele de sus până jos.
Nasurile lor încovoiate, azi distruse, ar fi creat pesemne un relief cu efect acaparator.
Simbolurile celeste care îi ornează pleoapele, cu imaginea lui Venus, nelipsita planetă a belșugului, la fel și bastoanele încrucișate în romburi care simbolizează cerul și îi deconspiră identitatea astrală.
Decorațiuni, bucăți de piatră, frânturi și cioburi se înghesuie într-un aranjament fantezist,
cu precauția izvorâtă din teama de a nu rămâne vreun locșor neacoperit.
Pop înseamnă în dialectul local maya, unul dintre cele vreo șaptezeci, trompă sau coadă încolăcită, pe care o identificăm desfășurată doveditor pe toată construcția.
Pe altă fațadă, statuia unui războinic numit ,,Stăpânul din Kabah’’ se repetă de patru ori, pentru fiecare punct cardinal.
Pe cadrul ușii sunt sculptate scene de luptă în relief și inscripții care afirmă răspicat că războinicii locali au capturat și ucis un vrăjmaș dintr-o cetate apropiată, ca să nu existe dubii.
O creastă de zid decupată dintr-o singură bucată se înalță semeț și decorativ pe vârful clădirii.
O scară duce la primul etaj, unde se înșiruie șapte porti, din care două duble, despărțite de o coloană.
Deși nu s-au păstrat dovezi scrise, edificiul pare o reședință de rege, cu funcție de reprezentare și nu de locuință.
Masca zeului Chaac urma să o reîntâlnim pe toată Ruta Puuc.
Prezența sa mai invocă și monstrul pământului, dar și zeul cerului, creatorul atotputernic al cărui nume înseamnă literal ,,casa iguanei’’, potrivit cu specificul acestui platou arid.
Nicăieri n-am întâlnit mai multe iguane ca în perimetrul acestui palat care s-a dovedit a le fi adăpost.
Mi-a plăcut mult că peste tot, în Mexic, ceea ce scria în cărți corespundea întru totul realității.
Pretutindeni am avut parte de confirmări fidele și oportune sau poate că doar așa s-a nimerit, ca în acea perioadă să mă sincronizez cu foarte mare precizie unui hazard parafat de zei.
Am nostalgia marginilor de imperii și a capătului de lume și le caut ori de câte ori se ivește prilejul. Știu că numai acolo găsesc revigorante semne ca să o iau din nou de la capăt. Fie în cursul unei călătorii, fie pe plan spiritual, atingerea fizică a unei margini, a unei granițe, presupune inevitabil un nou început, un nou teritoriu de explorat, un alt mal al fluviului.
În Mexic, granița cea mai de sud-est, cu statul Belize, e trasată la Chetumal, un mic oraș de trecere. Departe de circuitele bătătorite, turiștii cu resurse de timp și răbdare, care se încumetă să parcurgă ținutul pe șosele înguste și incomode, preferă să se oprească în laguna Bacalar, la câțiva kilometri de marginea orașului, vestită pentru culorile mării.
Pentru esteți singuratici, având ca punct de pornire Chetumal, se pot organiza circuite de o zi spre zone arheologice izolate din această parte a peninsulei Yucatan. Alegerea de a rămâne două nopți la Chetumal s-a dovedit ideală ca să putem străbate jungla printre ruine mayașe după placul inimii și să încheiem zilele cu plimbări prin oraș, iar serile cu un veritabil ceviche.
Într-un modest și aproape invizibil punct pe hartă, cu avenide largi și case cubice așa cum văzusem doar în filme, începe firul subțire, dar atât de solid care leagă nordul și sudul Americilor, cu agitația sa necontenită și dinamismul călătorilor, cu frenezia schimbării pe care o generează și curiozitățile pe care le stârnește.
Vechiul oraș a fost făcut una cu pământul de capriciile nestrunite ale naturii tropicale. În 1955, un ciclon a devastat așezarea întemeiată în 1898, cu fragile căsuțe de lemn.
Totul a fost reconstruit de la zero și astăzi ne putem delecta doar cu decorul urban funcțional caracteristic anilor șaizeci. Vă recomand reperele mele principale, pe care le-am văzut cu premoniția adeverită că pasul următor mă va purta spre ceva și mai frumos.
1.Muzeul de Antropologie, o excelentă sinteză despre cunoștințele acumulate până azi asupra lumii Maya, pusă în scenă și în lumină cu un design elaborat.
Un arbore al vieții traversează etajele muzeului reprezentând dispunerea pe verticală specifică universului Maya.
Explicațiile furnizate susțineau, ca în toate muzeele din branșă, repetabilitatea evenimentelor conform circuitului planetar și influența pe care o au asupra oamenilor interacțiunile dintre astre. O întreagă filosofie care convinge călătorul că n-a ajuns aici întâmplător.
2.Pe țărmul mării, o promenadă de șapte kilometri, din care n-am parcurs decât vreo trei,
construită cu dale învechite, cu vegetația de un farmec devastator care răzbătea năvalnică de peste tot.
În orașul croit cu străzi paralele și perpendiculare unde nu te puteai pierde, după ora optsprezece se lăsa o liniște desăvârșită.
Nici mașini, nici pietoni nu tulbură căutările drumețului descoperitor. Departe de traseele comerciale, am găsit aici momentul de lejeritate și echilibru de care ai nevoie pe parcursul unei lungi călătorii. Cu cât mergi mai departe și mai în pustiu, cu atât afli mai multe, a fost concluzia acestui ocol.
Pentru ca lumea să nu se sfârșească, aztecii erau nevoiți să aducă tot timpul sacrificii. Periodic, mergeau să depună pe altarul templelor tot ce aveau mai de preț, uneori chiar viața.
Muzeul de la Templo Mayor, principalul sit aztec din Mexic, pe temelia căruia a luat ființă Ciudad de Mexico, mi-a făcut cunoștință cu principalii protagoniști ai perioadei 1325-1521, când cetatea Tenochtitlan s-a aflat la apogeu.
Întreaga comoară expusă, compusă din opt mii de obiecte dintre care o sută optsprezece cufere cu ofrande, a fost descoperită în acest spațiu aflat acum în patrimoniul mondial UNESCO.
Mă întâmpină cea mai mare sculptură aztecă identificată până astăzi, Zeul Pământului, sau poate zeița, pentru că discuția asupre genului n-a fost încă soluționată, întrucât reprezentările sale variază. Devoratorul vieții și totodată generatorul ei trebuia în permanență satisfăcut, astfel că i se furnizau corpuri neînsuflețite pe care să le asimileze conform cererii.
Îl putem vedea aici cu gura lui enormă pregatită să primească victimele pentru ca viața să continue. În ciuda notorietății sale, nu se cunoaște vreun lăcaș care să-i fi fost dedicat exclusiv.
De aceea, adăpostită în templul care-i corespunde ca denumire, ,,Mayor”, presupun că se simte acasă.
Prizonierii de război, cum ar fi razboinicul-șoim, erau la mare căutare în calitate de ofrandă, motiv pentru care se iscau sumedenie de conflicte nejustificate, doar în vederea aprovizionării cetăților cu noi ostateci.
Din comunitate, uneori se ofereau voluntari, dar cel mai adesea erau jertfiți cei desemnați de lideri.
Echilibrul cosmosului depindea de sacrificiul lor, iar când nu aveau nicio altă soluție, cetățenii recurgeau la automutilare.
Mulți își vătămau organul socotit cel mai important, cel care le aducea mai multe satisfacții sau pe care îl foloseau intensiv.
Astfel, răspundeau dorinței zeilor de a se lipsi, pentru o perioadă sau pentru totdeauna, de folosirea acestuia.
Nici elitele nu se dădeau înapoi.
Cu cât personajul era mai sus-pus și ambițiile sale mai arzătoare, cu atât era mai dornic să-și ofere cota de sânge sacrificial, mai mult și mai des decât omul de rând, și-așa oropsit.
Pentru îndeplinire, își străpungeau diverse organe cu pietre ascuțite sau cu ghimpi de cactuși înfășurați într-un smoc de ierburi.
Sângele nu era oferit simbolic, doar câțiva stropi, ci se presupune că trebuia să se scurgă șiroaie, astfel că pierderile sanguine provocau alterarea stării de luciditate.
Treptat, omul își pierdea parțial cunoștința sau avea halucinații. Cu cât durerea era mai mare, cu atât închipuirea sacrificatului îl transporta într-o lume virtuală, spre care aspirau cu toții, unde avea privilegiul de a intra în conexiune cu divinitățile.
Toate ritualurile erau supravegheate de preoți cu o pregătire polivalentă de șamani, vraci, astrologi, instruiți să acorde primul ajutor dacă se întrecea măsura sacrificiului.
Astfel de ritualuri aveau loc întotdeauna la trecerea dintre ani, când cetatea se aduna pe un deal ca să studieze configurația astrologică a unui nou început, ori când se simțeau strânși cu ușa în vreun fel de către zei, care le trimiteau necontenit calamități naturale.
Când erau supuși perioadelor îndelungate de secetă, sacrificiile se țineau lanț.
Cel mai nemilos mi s-a părut obiceiul dintre ani de a alege să trimită la zei pe cel mai chipeș și mai viteaz flăcău din cetate, ca auspiciile să fie bune pentru noul an.
În reuniunile pre-sacrificiale, cei mai onorați factori de decizie erau cititorii în stele, care știau descifra mai multe calendare, printre care cel ritual,
și erau socotiți profeți, cunoscători ai faptelor viitoare, capabili să deslușească noima energiilor dintre planete și la ce puteau fi folosite.
Horoscopul plăsmuit de ei încerca să definească nu evenimentele ca atare, ci energiile, faste ori nu, care se înfiripă într-o anumită zi. Ca să izbutească un bun horoscop, specialistul trebuia să cunoască bine influențele fiecărui astru.
Rotația corpurilor cerești juca rolul principal în calculul acestor parametri, procedeu adus la desăvârșire de către vechea lume prehispanică. Însă, uneori, semnele prevestitoare, sub forma unor intervenții pământene ale zeilor, determinau rezolvarea faptelor de la sine.
Aici și în alte câteva locuri asemănătoare din Mexic, mi-am dat seama de importanța conexiunilor între ceea ce am văzut, ce am citit, ce am intuit și ce mi s-a întâmplat. Și tot după această incursiune, mi s-a confirmat că nimic nu e întâmplător, dar nici lesne de aflat.
Pe Riviera Maya, nisipul e fin ca un praf de aur și algele lacome iau în stăpânire țărmul.
Încă din secolul 6, micul port de pescari Tulum este menționat ca posibilă etapă pentru călători.
Mayașii, care se îndeletniceau pe-atunci cu pescuit, comerț maritim și viață religioasă, au trasformat treptat această neînsemnată așezare bântuită, după spusele lor, de vibrații magice, într-un înalt loc de spiritualitate.
Prin 1200, și-a luat avânt într-o perioadă tulbure marcată de lupta pentru influență între triburi, dar îi pierdem urma la 75 de ani după cucerirea spaniolă, printre ultimele cetăți Maya atestate documentar.
Pe o fâșie de șase kilometri de-a lungul Mării Caraibelor, mărginită de jungla tropicală, dezvoltatori de turism americani, englezi, canadieni au defrișat liziera vegetației de pe țărmul mării ca să construiască hoteluri, baruri, restaurante, magazine etno.
Plaja astfel privatizată și îngustată găzduiește în fiecare seară nunți și petreceri felurite.
Dincolo de ele, începe sălbăticia în care eco-paparazzi se pot delecta cu acrobațiile pelicanilor, grația cormoranilor și vioiciunea păsăretului tropical.
Oamenii vin aici să fugă de civilizație, să se reconecteze la vibrațiile naturii, dar ce te faci când la acest capăt de lume debarcă o puzderie de robinsoni ?
Principala ocupație a clientelei este concentrarea de a intersecta energiile universului : telurice, marine, de aer si foc, supervizate de specialiști acreditați pentru fiecare element în parte, după cum am văzut pe cărți de vizită și prospecte lăsate cu duiumul pe te miri unde.
Urmând aceleași principii de revigorare cu ajutorul elementelor naturii ca în Sedona (Arizona), ca să-ți încarci bateriile, obiectivul principal este să-ți trezești constiința de sine.
Înainte să ajung aici, străbătusem deja multe alte spații unde există șanse mari să-ți regăsești sinele ori să intersectezi energiile universului, înflăcărată de teoriile lui Umberto Eco.
Acum douăzeci de ani, lumea poposea pe această plajă în corturi, iar astăzi designul hotelier respectă modelul pe rotunjime al adăposturilor ancestrale care favorizează receptarea vibrațiilor naturii.
Ca să-și fructifice căutările, oaspeții hotelului au posibilitatea sa-și amenajeze câte un mic altar acolo unde fiecare simte energii.
Atmosfera mistică e întreținută în permanență de guru ori șamani, bioenergeticieni, instructori convingători de tehnici binefăcătoare și tot felul de alți adepți ai disciplinelor care se ocupă cu resuscitarea ritualurilor mayașe ancestrale. Multe vedete și celebrități se dau pe mâna lor ca să-și vină în fire.
În majoritatea hotelurilor amenajate sub formă de campinguri cu bungalouri minimaliste, apa curentă se încălzește de la soare și nu există aer condiționat, televizor și internet. În schimb, m-am bucurat să găsesc în cameră o mică etajeră de carți printre care am recunoscut câteva scurt-listate la Man Booker.
Tot ca măsură ecologică strictă pentru a proteja marea și bariera de corali de impuritățile chimicale de pe piele, înainte de a purcede la scaldat, clientul este rugat să facă duș folosind săpun sau gel bio, pentru ca loțiunea de plajă să nu afecteze natura.
Această etapă din turul mexican mi s-a părut o experiență nostimă pentru o zi-două, din care câteva ceasuri am dedicat sitului arheologic, dar nu am simțit vreo energie. Pesemne nu eram pregătită.
Au fost alte locuri în Mexic unde am intersectat vibrații, dar fără să fi știut dinainte că există și se manifestă în vreun fel. Le simți și gata.
Aztecii susțin că al cincilea soare ar fi cel pe care-l vedem strălucind peste lumea de azi, creată chiar aici, la Teotihuacan, în succesiunea unor lumi imperfecte, guvernate de alți patru sori.
E ultimul ciclu solar înainte de sfârșitul lumii, zic ei.
Construit de muncitori de pe tot continentul sud-american, însuflețiți de convingerea că întemeiau cetatea zeilor, orașul a atins apogeul între anii 100-650 și părea că nimic nu-i poate opri expansiunea.
Metropolă multietnică, cel mai amplu loc de pelerinaj din America Latină, cea mai redutabilă putere economică era greu de crezut să fi fost plămădită de oameni.
După anul 200, vecinătățile rivale îl atacă, dar iese victorios din confruntări. Pentru că suveranii maya veneau din îndepărtate provincii ca să fie încoronați aici, i s-a dus vestea că ar fi originea universului.
Ca destinație de pelerinaj, motivul principal era apa.
Datorită înălțimii, templele din vârful piramidelor se situau îndeajuns de aproape de zei încât rugămințile să fie auzite.
Ne dăm seama ușor, parcurgând întinderea sitului, că aici s-a ctitorit viața urbană din Mesoamerica datorită unui proiect de organizare socială fără precedent, în contextul economiei dezvoltate din comerț, agricultură, capturi de război, exploatarea zăcămintelor de obsidiană.
Centrul cosmopolit de 125.000 locuitori se întindea în anul 500 până la frontierele cu zona Maya.
În 550, triburile au incendiat centrul de ceremonii și atunci s-a considerat că voința zeilor îi impinge spre declin.
Primele săpături, mult spus arheologice, au fost făcute chiar de azteci în 1675.
În vreme ce în toată Mesoamerica populația trăia în bordeie, aici s-au edificat două sute de locuințe solide, individuale sau colective, mai mici sau mai opulante, după ierarhie.
Rezidențele colective urmau un plan labirintic alcătuit din curți, săli, portice.
Nu aveau ferestre, iar ușile erau micuțe și rare. Planul urbanistic standardizat se baza pe repetiția aceluiași modul arhitectural, oglindind ordinea neîntâmplătoare a cosmosului, sistematică, structurantă, așa cum o percep în curtea palatului zeului Quetzal.
Cele două piramide, a Soarelui și a Lunii, dintre care una dedicată Șarpelui cu pene, erau simbolul noii ere, al unui nou șef.
Vulcanii înșiși, ca niște piramide fumegânde, serviseră ca model arhitecților.
În centrul de ceremonii dedicat Șarpelui cu pene, realizez că toată armonia spațiului, provenită din integrarea naturală a construcțiilor gigantice în peisaj, răspunde căutărilor care mă purtaseră până aici.
ore de drum 