Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?  

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor?  Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.