Lună: octombrie 2025

Vârful plaiului

Bologna, 2019

Madonna di San Luca, un sanctuar de pelerinaj la cinci kilometri de centru, e mai puțin cunoscut, dacă mă iau după numărul trecătorilor întâlniți pe traseu.

Biserica din secolul 18 nu e atât de specială cât se dovedește drumul până la ea, fiind legată de oraș printr-o galerie neîntreruptă pe o lungime de patru kilometri din cei șaizeci și doi de kilometri de galerii ce brăzdează  metropola, datorită cărora se bucură de privilegiul includerii în patrimoniul mondial UNESCO. Stăbătând doar acest mic segment compus din 666 de arcade, întreprind nu doar un pelerinaj religios, ci și unul arhitectural.

Numărul arcadelor poate părea incompatibil cu un traseu de pelerinaj, însă, conform explicației, Madonna aflată la capatul drumului deține puterea de a distruge capul șarpelui pentru totdeauna, pentru fiecare pelerin care înfăptuiește acest pelerinaj confruntându-se cu toate cele 666 de arcade. La capătul drumului, suntem încredințați că vom învinge demonii.

Bolognezii manifestă un devotament special față de acest sanctuar, datorită activităților patronate de San Luca, în domeniul picturii, sculpturii, chirurgiei, și îl prăznuiesc cum se cuvine la fiecare 18 octombrie.

Lăcașul se ridică pe una din colinele care înconjoară orașul. Pe parcurs, mai scot capul dintre arcade să admir cartierele străbătute. Umbra galeriilor e providențială în amiaza de iulie și nici nu-mi dau seama cât de repede am ajuns.

Porticul de la intrarea în sanctuar a fost ridicat în secolele 17-18 doar din ofrande, pentru a adăposti pelerinii, pe atunci mai numeroși, însă istoria templului e mai veche decât cea a porticului și a lăcașului actual. La începutul secolului 12, un pelerin, Teocle, a venit din Orient ca să ofere Senatului bolognez o icoană a Maicii Domnului de la Sf.Sofia, din Constantinopol. Se spunea că fusese pictată de însuși Sf.Luca. În jurul ei, o mână de credincioși au edificat o capeluță, căreia i s-a dus vestea.

Așa s-au scurs sute de ani, schitul a fost dezvoltat, iar din secolul 18 datează edificiul pe care-l vedem azi.

Între timp, arhitectul Dotti începuse deja construcția galeriei cu elegantele sale arcade și tot el a plăsmuit cu măiestrie edificiul după modelul crucii grecești, surmontat de o cupolă vizibilă din toate părțile.

Ca o completare, arcadele ce străbat orașul până sus la biserică retrasează etape pline de înțelesuri ale misterelor biblice.

La Bologna, tradiția acestui eveniment religioas se respectă cu fervoare începând din secolul 15, și putem asista în fiecare an la spectacolul stradal ca să privim imaginea Maicii Domnului coborând dealul până în centru, la catedrala metropolitană San Pietro, unde rămâne expusă opt zile, până la Înălțare, ca să primească închinăciunea credincioșilor.

Deși biserica e închisă, călătorul e răsplătit la atingerea punctului culminant cu o vedere panoramică asupra orașului și a munților Apenini.

Se zăresc foarte bine mănăstirile din jur, dintre care binecunoscuta San Michele in Bosco, și atâtea alte comori de descoperit.

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

The Past is Another Country

Paris, 2024

Deși pe rue de la Crimée m-aș fi așteptat să-l găsesc pe Sfântul Luca, o alee mărginită de ziduri vechi pe care se agață delicat vița de vie conduce spre o casă decorată de o frescă înfățișându-l pe Sf.Serghie din Radonej. Ne afundăm și mai departe prin vegetația bogată, neobișnuită pentru Paris, trecem pe lângă un imobil de locuințe și o mai veche construcție.

Aici se afla odinioară un fost dispensar protestant, devenit atelier de topit lumânări. În față, la capătul câtorva trepte, se ridică biserica Sf.Serghie, cu tradiționalul cerdac din lemn.

Capela construită în 1861 n-a fost dintotdeauna ortodoxă, distingem silueta tipic protestantă a unei parohii frecventată activ până în 1914 de către emigrația prusacă din Paris.

Această proprietate germană a fost rechiziționată de statul francez după al doilea război mondial în contul daunelor, apoi vândută la licitație.

În 1924, a cumparat-o biserica ortodoxă rusă și, de atunci, de praznicul Sfântului Serghie, la 25 septembrie/8 octombrie, se adunau aici emigranții ruși stabiliți la Paris, scăpați de ororile comunismului, în număr tot mai mare, fapt care a determinat necesitatea deschiderii unui nou lăcaș.

Între 1925-1927, Dimitri S.Stelletsky a început lucrările de decorare, cu pridvorul și scara exterioară de lemn.

Pe pereții scării conducând spre locul de cult, la primul etaj sunt reprezentați apărătorii credinței ortodoxe dinaintea convertirii Rusiei.

În interior se poate intra doar la slujbe, și, în acea zi de mijloc de august, de jur-împrejur nu era nici țipenie.

Cel mai venerat dintre sfinții călugări ai Rusiei medievale, sfântul ocrotitor al Rusiei de azi, Sf.Serghie s-a născut în satul Varnița la 1314, într-o familie boierească înstărită, tatăl lui fiind sfătuitorul apropiat al ultimului prinț de Rostov.

Atunci când principatul de Rostov a fost silit să intre sub jurisdicția Moscovei, toată familia s-a refugiat într-acolo, ca să scape de represalii, purtați de soarta războiului. Abia la Radonej, la optzeci de kilometri de Moscova, și-au găsit adăpost.

Nu departe de locul unde-și încropiseră o locuință familia, părinții și frații, el a întemeiat de foarte tânar un modest schit într-o pădure, fără să știe că, astfel, se înscria în puternicul curent premedieval care-i împingea pe asceți să ia calea deșertului, pentru prima dată în Rusia secolului 14.

Schitul l-a închinat Sfintei Treimi, iar astazi a devenit cel mai mare lăcaș de pelerinaj din Rusia. Purtând în suflet mănăstirea Sfintei Treimi pe calea exilului,

refugiații ruși din Paris au avut nevoie de sprijinul credinței inspirată de Sf.Serghie, el însuși un refugiat la celălat capăt al țării lui, și astfel a apărut această modestă biserică ascunsă pe rue de la Crimée, în arondismentul 19.

Un înger l-a vizitat pe Sf.Serghie în copilărie, povățuindu-l că hrana spirituală e mai importantă decât cea materială, ca să poată aduce mângâiere celor necăjiți. Încă din copilărie, miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile, doar pâine și apă.

Cel mai mult îi plăcea să meșterească, singur și-a confecționat cele trebuincioase, acolo în pustie, în tovărășia fratelui său Ștefan.

Odată cu primirea tot mai multor novici, au crescut necesitățile mănăstirii și, de fiecare dată când rămâneau fără provizii, Sf.Serghie, prin rugăciune, găsea în prag mâncare.

Își ajuta cât de mult semenii, lucra cu mâna lui la zidit, tâmplărie, grădinărit, gătea, spăla, cârpea haine. Toate aceste gesturi de ajutor fără egal, cu fapta și cu sfatul, l-au preschimbat, cu timpul, într-un părinte spiritual pentru toată societatea rusă. Discipolii săi au înființat peste treizeci de așezăminte în Rusia.

Deși a săvârșit miracole, a rămas un exemplu de smerenie, iar slava semenilor nu i-a schimbat firea, dovadă refuzul postului de mitropolit.

Sfântului Serghie i se datorează activitatea celor mai iluștri pictori ai Rusiei medievale, printre care Andrei Rubliov și Daniil Negrul, pe care i-a chemat la mănăstirea Sfânta Treime să împodobească prin meșteșugul lor cărțile sfinte.

Doar iconostasul s-a păstrat intact, picturile murale au fost distruse de repetate ceambururi tătărești. Icoana centrală, pe tema mănăstirii, de Andrei Rubliov a redat nesfârșita blândețe, umilință și smerenie a Sfântului Serghie, simbolul credinței dintotdeauna a Rusiei.

Ca și mănăstirea Sfintei Treimi, unde odihnește corpul intact al Sfântului Serghie, devenită Academia Teologică rusă, și mica biserică pariziană Sf.Serghie reprezintă o rază de învățământ teologic pe pământ apusean.

Întreaga emigrație rusă din vestul Europei s-a încredințat ocrotirii Sfântului Serghie, în memoria celui care a însemnat cea mai înaltă manifestare a spiritualității ruse.

Cuvinte potrivite

Diyarbakır, 2022

La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.

I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.

O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,

un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.

Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.

Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.

Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?

Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.

Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii. 

În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.

Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.

Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.

Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.

După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.

Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.

De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.

Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,

de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.

Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,

farmacista urbei și lider de opinie al comunității.

M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.

Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.

Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.

Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,

ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.

Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.

De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.

Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.

Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.

Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,

cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.

Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,

a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.