La mâna îngerilor

Paris, 2024

Tezaurul de la Notre-Dame a fost expus parțial la Luvru pe durata lucrărilor la catedrală într-o expoziție care a reunit excelența celor două obiective UNESCO simbolice pentru capitala Franței.

Tezaurul este celebru datorită celor două obiecte pe care le cuprinde, relicva Coroanei de spini și a lemnului Crucii lui Iisus, aflate în depozitul statului până la redeschiderea sacristiei și reprezentate în expoziție doar prin relicvariile care le adăpostesc.

Acumularea de ornamente liturgice și orfevrărie dovedesc puterea religiei, a înalților prelați și a preoților, respectul de care beneficiau din partea puterii politice și a nobilimii. Vizitatorii de seamă, printre care împăratul Austriei, regele Belgiei și Țarul Rusiei, s-au întrecut în a oferi catedralei Notre-Dame daruri inestimabile.

Cele o sută douăzeci de opere de artă provin din arhiva națională, biblioteci, alte fonduri muzeale și le găsim împărțite pe secțiuni, de la obiecte aurite și veșminte sacerdotale țesute cu fir de aur, ce servesc la celebrarea cultului,

cărți vechi, manuscrise, la daruri prețioase oferite în semn de recunoștință și relicvarii bătute cu nestemate.

Asupra donațiilor, arhivele au păstrat documente în original, începând cu mărturii despre istoria tezaurului din epoca merovingiană dintre secolele cinci-opt și liste de inventar detaliate revelatoare pentru valoarea obiectelor dispărute la revoluția franceză din 1789.

Reconstituirea tezaurului din resturile distrugerilor revoluționare i se datorează împăratului Napoleon. Majoritatea obiectelor liturgice aflate azi în serviciu datează din secolele 18-19.

Din biblioteca originală, s-au mai păstrat doar câteva cărți editate între 1400 și 1500 care, la vremea lor, erau expuse zilnic în catedrală, semn al oricărei sărbători religioase, până în 1789, când au fost furate sau distruse.

Imediat după 1790, când s-a emis decretul naționalizării tuturor bunurilor aparținând bisericii și clerului, unii credincioși le-au subtilizat și le-au predat instituțiilor religioase după ce s-au mai liniștit spiritele.

Una dintre cele salvate îl înfățișează pe regele David într-o pictură realizată pe pergament în 1669 ca decorațiune pe o pagină din cele șapte volume de cânturi care acompaniază liturghia occidentală.

Regele muzician are privirea îndreptată spe cer în căutarea inspirației divine, subliniind funcțiunea manuscrisului care amintește importanța muzicii în Iudaism și rolul regelui David căruia i se atribuie copyrightul psalmilor și al laudelor.

Volumul din care face parte era sprijinit de un pupitru din pricina greutății, ca toate cărtile din timpuri vechi. Din fericire, la revoluție a fost preluat de biblioteca națională a Franței, care l-a păstrat în condițiile cuvenite și l-a înapoiat bisericii după ce a trecut prăpădul.

Cântul însoțea fiecare ceremonie religioasă, conform Sfântului Augustin care afirma că un cântec valorează cât două rugăciuni. De aici și prezența orgilor, prețioase și profesionale, în toate bisericile din occident.

Abația a fost întemeiată de St. Denis în secolul 3, la Paris, pe locul unde se află azi, iar în anul 775, un act semnat de Charlemagne certifica închinăciunea abației la Maica Domnului.

Din secolul 6, încep să se strângă timid primele elemente ale tezaurului, materializate prin relicve de sfinți remarcabili în istoria Parisului.

La începutul secolului 12, preotul bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim trimite la Paris o bucățică din lemnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, un cui și o rămășiță din Coroana de spini.

Ne putem închipui amploarea sărbătorească a întâmpinării celor mai prețioase relicve pe care le primea Franța la catedrala Notre-Dame, cel mai important eveniment din istoria tezaurului.

Prin grija de care a beneficiat de-a lungul vremurilor vitrege, a răzbit, chiar dacă numai fragmentar, până la noi. Frântura de lemn din Cruce a fost depusă de la început într-un relicvar tot în formă de cruce ornat cu flori de crin, simbolul regalității franceze.

În săptămâna mare, toate relicvele legate de patimile Mântuitorului erau expuse pelerinilor. Relicvarul din expoziție a fost finalizat în 1862 și îl reproduce cu precizie pe cel din secolul 13. Coroana din flori de crin din partea superioară e împodobită cu patru sute de pietre prețioase și semiprețioase.

Cele patru personaje așezate cu rol sprijinitor sunt împărăteasa Elena, împăratul Constantin, fiul ei, regele Baudoin al Constantinopolului și Ludovic cel Sfânt care, în 1239, a cumpărat rămășițele din coroana de spini și le-a conferit primul relicvar monumental.

Cel mai sfânt rege al Frantei, Ludovic al nouălea, beneficiază și el de un relicvar, a cărui versiune originală a fost făurită în 1306.

Din Evul Mediu până azi, moaștele sfântului rege au fost împărțite în Franța între lăcașuri de cult sau vândute de moștenitori.

Rămășițele identificate astăzi aparțin statului, ca și întreg tezaurul catedralei, ca, de altfel, tot patrimoniul mobiliar al catedralelor franceze, considerate bunuri culturale.

De aceea, spre deosebire de alte țări apusene, în Franța intrarea în toate aceste sălașuri valoroase este gratuită, rareori se plătește pentru accesul la comori.

Din 1120, datează o scrisoare în care se menționează trimiterea unei alte relicve de la Ierusalim, și anume o bucățică de piatră din sfântul mormânt, fapt determinant pentru sacralitatea catedralei Notre-Dame și recunoașterea autorității sale religioase incontestabile.

Înfăptuirea dorințelor exprimate de pelerini au sporit faima acestor relicve întru cinstire.

Însănătoșiri miraculoase, pentru că doctori nu existau, recolte mănoase, în lipsa insecticidelor, împăcări și concesii în lipsa mediatorilor, toate acestea au contribuit la o adorație necondiționată și la ofrande care au permis acumulări materiale considerabile care, mai târziu, au declanșat invidii.

Entuziasmul pentru rămășițele oamenilor sfinți, fizice și materiale, au provocat specula pe piața neagră și a proliferat industria traficanților și a măsluitorilor.

Nu știu prin ce mijloace specialiștii de acum o mie de ani aveau abilitatea de a deosebi adevăratele moaște de cele false, trebuie să recitesc Baudolino, poate doar prin certificarea miracolelor, însă cele adevărate erau porționate ca să fie cât mai larg distribuite și astfel a luat un mare avânt și meșteșugul orfevrăriei, întrucât sfintele rămășițe trebuiau depozitate într-o casetă pe măsură.

Cu cât relicvele erau mai importante, relicvarul era mai impunător și mai prețios. Cele ale Mântuitorului erau cele mai prestigioase, iar Ierusalimul și Constantinopolul erau socotite capitalele moaștelor.

Orientul a beneficiat dintotdeauna de o mai mare credibilitate în materie de sfinți, acolo miracolele se săvârșeau mai lesne, beneficiau de o mediatizare serioasă și constituiau principala piață de aprovizionare pentru occident.

Situată în inima capitalei, catedralei, încărcată de cele mai prețioase relicve, îi revenea rolul de a ocroti regatul. Însă poporul n-a fost de aceeași părere, iar azi, ce să mai spunem ?