Toată lumea recunoască-i

Merida, 2020

Imperiul n-a căzut, e mai vrednic de laudă ca oricând, așa cum îl percep, fărâmițat în cele trei mii de obiecte expuse, din cele cincizeci de mii aflate în depozitele muzeului de arheologie din Merida, foarte multe introduse recent în colecții.

Cantitatea impresionantă de lucrări de calitate amenajate cu pricepere a contribuit, alături de întreaga moștenire romană din centrul vechi, la intrarea orașului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Spre deosebire de alte zone arheologice din lume, specificul Meridei constă în diferența mică de nivel între solul antic și cel actual, de mai puțin de cinci metri, comparativ cu Roma, de zece metri și, prin urmare, în ultimii ani, odată cu modernizarea orașului și introducerea fibrei optice, muncitorii dădeau la tot pasul peste vestigii.

La apogeul său, în secolul 2, capitala Lusitaniei, asigura traiul a patruzeci de mii de cetățeni, printre care mulți migranți din Asia Mică.

Bogăția metropolei ne copleșește prin toate reprezentările naturii, cu frunzișul de plante mediteraneene, laurii, opulentele ghirlande din care vegetația se răvarsă, imagine a puterii nestăvilite a Imperiului.

Un simbol al cărui înțeles m-a pus pe gânduri se leagă de un ornament des întâlnit în patrimoniul antichității, răspândit la greci și romani. Pentru lumea de azi, svastica este o reprezentare nefericită, însă romanii preluaseră din sanscrită sensul ei, în traducere stare de bine și noroc, dar n-am aflat cum s-a ajuns la o atât de radicală transformare a semnificației.

Augustus se bucură de o considerație specială în Spania, dovadă numele explicit al localității unde am poposit, Augusta Emerita, emeriții fiind soldații care urmau să intre în civilie în noua urbe începând cu anul 25 î.Hr.

Restaurator al religiei naționale și al sacerdoțiilor, preot el însuși, învingător al dușmanilor Romei, promotor al păcii, apărea ca un salvator aproape divin, calitate deloc originală și nici surprinzătoare.

Toate personajele de epopei, povestiri mitice, întemeietori și căpetenii de cetăți, binefăcători și legislatori, soldați distinși prin vitejie, filosofi, trec obligatoriu printr-un proces de eroificare și divinizare.

În Orient, Augustus interzisese inscripțiile onorifice consacrate guvernatorilor, nu e greu să ghicim motivul, și autoriza doar edificarea templelor dedicate Romei.

În consecință, în depărtările morganatice, figura lui era socotită divină și onorată în dedicații, decrete, temple, în metropole și orașe noi.

Augustus nu a acceptat, în timpul vieții, la Roma, decât foarte puține fieste închinate cultului personal, doar celebrarea consacrării ca împărat, sărbătoarea în cinstea Fortunei sale, Augustalia, sărbătorirea lunii august și sacrificiul pentru Geniusul său. Strictul necesar.

Roma devenise suprasaturată de statui, ale celor dispăruți și ale celor în viață. Toți cei care ocupaseră o funcție publică, înaltă sau modestă, vor să dobândească sub ochii lor mărturia materială și durabilă a mandatului, cu atât mai bine dacă și le pot plăti, ca să ia notă de efectul produs asupra contemporanilor.

Citisem în lucrări de specialitate despre marea deosebire, deloc surprinzătoare, între creațiile artiștilor oficiali și ale celor din afara sistemului.

Observ monotonia, imobilitatea, ghicesc plictiseala din tehnica oficială, presupus cenzurată.

Spiritul se depărtează de suflet și nu urmărește decât glorificarea postumă, abstractă, a personajelor, generată de prejudecata sau cultul momentului.

Personaje blocate în atitudini oratorice sau marțiale după un tipar instituționalizat, accesorizate uneori de papirusuri înfășurate, toge desfășurate, tridente, cornuri ale abundenței, ocupau toate locurile publice disponibile, forumuri, răscruci, sanctuare.

Ținuta vestimentară se supune standardelor, generalul în cuirasă, oratorul în togă, tribunul, chestorul, consulul, senatorul drapați în pânzeturi care odinioară se deosebeau prin desene și culori.

Corpurile lor sunt identice, mulți și-au pierdut capul, iar cei care-l au încă pe umeri nu ne pot garanta că este ar lor. Pentru a recunoaște un personaj, e nevoie să-i scrutăm trăsăturile, fiindcă numai fața răspunde exigențelor autenticității, executată la comandă pentru cel care plătește.

Bogat sau sărac, funcționar sau nobil, erau marcate cu aceeași acuratețe. Cioplitorul e sârguincios și onest, aspirația lui e ca portretul să semene, știind că grija pentru exactitate va fi răsplătită și, spre meritul lor, nu detectez nici o tentativă de lingușire ori de ironie.

Documentele sculptate în marmură depun mărturie de conducătorii Romei în aceeași măsură ca și de aventurierii din provinciile îndepărtate, conturând conștiincios caractere greoaie, fine, pătrățoase, ascuțite, visătoare, disprețuitoare, dar fidele modelului.

Doar atunci artistul se achită în mod loial, în condițiile în care toți artiștii dețineau în atelierele lor un fond bogat de statui executate dinainte. În portretele romane, nu e loc de fantezie, aproape credem că sculptorii erau banali industriași guvernând o armată de ucenici. Îmi atrage atenția statuia unei femei puternice, grave, masivă ca o cetate, care inspiră garanția protecției căminului său.

Lipsită de sentiment și de orice slăbiciune, întrezăresc, în atitudinea ei impozantă, imaginea Romei însăsi, dominația sa asupra universului. Deși lipsite de drepturi legale, unele femei, mai cu seamă soțiile sau aparținătoarele cuiva sus-pus, își exercitau pe cât posibil influența în viața politică.

Cele din mediul modest, se zbăteau și ele cum puteau pentru bruma de drepturi cuvenite. În 195 î.Hr., la Roma, gospodinele au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva Lex Oppia, care condiționa veșmintele și bijuteriile purtate în public.

Doar zeițele beneficiau de drepturi depline, de bunăvoința lor depindeau uneori puterea și inspirația imperială. Să le aducem ofranda unui gând recunoscător pentru această plimbare estetică, înnobilată de lectura semnificațiilor și rodnicia comparațiilor.