Din liniștea uitării

Regensburg, 2024

În prima seară în Germania după douăzeci de ani, am descoperit, în tăcerea prelungului asfințit medieval care în Bavaria coboară, în decembrie, la patru după-masa, un personaj istoric pe care nu l-am mai întâlnit până acum.

Ratisbon, oraș cu puternică trăire religioasă, a păstrat cel mai frumos centru vechi din Germania, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.

Dintre numeroasele biserici monumentale, am început cu una dintre cele mai cunoscute, rămasă dintr-o vastă abație benedictină edificată în secolul 8.

Fuziunea stilurilor mi-a creat o senzație familiară din prima clipă, când, după ce am trecut de intrarea gotică, am pătruns într-o curte interioară, apoi în interiorul bisericii printr-un portic ornat cu sculpturi din secolul 11.

Construcția în stil romanic originală este de nerecunoscut după intervenția barocă a fraților Asam. Stucatura și frescele de pe tavan abia se întrezăresc în lumina apusului.

Însă Germaniei i se potrivește mai mult puținătatea luminii hivernale decât exuberanța estivală. De fiecare dată, vizitasem Germania vara și am resimțit întotdeauna un vag inconfort contemplativ, ca și cum, în plin soare, n-ar mai rămâne loc pentru fantasme.

Mai mult ca sentimentul religios sau ornamentația și decorul, m-a impresionat povestea reginei care odihnește aici.

Sculptura de pe monumentul ei funerar datează din 1280. Expresia feței, de o adâncă tristețe, care se potrivește atât de bine cu ambianța sumbră pre-medievală, îl emoționează pe trecător.

Regina uitată a ajuns în Regensburg în anul 827, prin căsătorie, din Francia Răsăriteană, regiunea actuală a Alsaciei și Lorenei. N-a fost fericită în Bavaria, nu s-a putut adapta la severitatea obiceiurilor, poate nici soțul ei, Ludovic Germanicul, un nepot al împăratului Charlemagne, nu s-a preocupat prea mult de soarta ei. Abația unde ne aflăm acum i-a fost oferită ca dar de nuntă de către soțul ei, cu scopul de a-și petrece aici cea mai mare parte a timpului, cât el era ocupat cu politica și războaiele.

În acest refugiu o regăsesc, în singurătate, la amurg, resemnată cu uitarea, departe de ai ei.

Rareori menționată în cronici, fără să fi avut vreo implicare publică, dedicată pe de-a-ntregul laturii spirituale, istoria a reținut din viața ei doar melancolia așteptării.

18 gânduri despre „Din liniștea uitării”

Răspunde-i lui orededrum Anulează răspunsul