Lună: august 2024

Toate-s vechi și nouă toate

Bologna, 2019

Sediul Primăriei bologneze sau Palazzo d’Accursio găzduiește, așa cum e obiceiul în Italia, biblioteca publică și colecțiile de artă ale muzeului orășenesc, iar într-un oraș ca Bologna bănuim la ce să ne așteptăm.

Construcția a început în secolul 13 pentru juristul Accursio, profesor universitar, respectat comentator de drept roman rămas în istoria dreptului european pentru conceperea gloselor,

o sumedenie de note și comentarii aduse la Codul lui Iustinian. Cât timp a predat la universitatea din Bologna, a elaborat și reunit într-o singură lucrare zeci de mii de observații la venerabilul Cod, ansamblu isprăvit în 1230.

Opera lui s-a bucurat numaidecât de un succes răsunător astfel că era invocată ca punct de referință în orice discuție de drept, iar în unele jurisdicții dobândise putere legislativă.

Comentariul său exhaustiv asupra legii civile se extindea chiar și la punerea în discuție a soluțiilor găsite de predecesorii săi, acolo unde el oferea o dezlegare mai bună.

Concurența în domeniul juridic era acerbă în prestigioasa universitate, iar el n-a fost singurul care s-a înverșunat să abordeze temeinica întreprindere.

Ajungându-i la urechi zvonul că un confrate se înhămase la același proiect, Accursio al nostru s-a prefăcut bolnav și a stat acasă o lungă perioadă ca să termine glosele înaintea colegului.

Studiile atestă că Accursio a redactat peste o sută de mii de glose ce urmau să fie publicate complet pentru prima dată la Lyon, în șase volume, în 1589.

În paralel cu activitatea de glosator, Accursio se afirmase și ca un eficient consultat juridic.

Deși se bucura de o largă apreciere în mediul său, a avut totuși un celebru denigrator venit din mediul literaturii franceze.

Rabelais, eternul student ambulant care audiase, printre altele, și oarece prelegeri de drept, afirma despre elegantele cărți din domeniul juridic că, așa pline de aurituri, nu valorează mai nimic întinate de infamele și infectele glose accursiene.

Drept pentru care și mai multă lume a vrut să știe ce e cu glosele de vreme ce i-au adus notorietate internațională autorului lor, căruia, odată cu faima, îi creșteau și veniturile, iar locul ales pentru edificarea unei reședințe pe măsură a fost Piazza Maggiore. Să aruncăm o privire.

Modificări ale construcției, după necesități, au fost aduse în epoci diferite, trei secole la rând,13-15-16, așa încât a rezultat un palat gigantic construit în stiluri diferite, configurat ca o fortăreață, dar unde totul a fost îmbinat armonios.

Accesul în muzeu se află la etaj și până acolo urcăm pe o scară spectaculoasă desenată de Bramante, arhitectul care a conceput planul basilicii Sf.Petru de la Vatican, o rampă de acces pe care, în Evul Mediu, se urca pe cai până la etajele superioare. Fiecare treaptă fusese prevăzută cu o bordură de piele, acum uzată.

Colecțiile municipale de artă cuprind tablouri mitologice și mitice, pe unele le recunosc din albume vechi de pictură.

Cele mai frecvente sunt subiectele din viața zeilor și a sfinților, trecerea de la unii la alții s-a făcut odată cu instalarea creștinismului ca în orice banală schimbare de regim, iar artiștii le alegeau pentru că erau cunoscute de toată lumea, acum mai puțin, iar eu mă mulțumesc să le găsesc asemănări în sfera lecturilor.

Parcurg sala Rossa, sala d’Ercole, sala Farnese, capela Palatina, sala încoronării legată de învestirea lui Carol Quintul, înnobilate de prețiosul mobilier din secolele 14-19 adus din toata regiunea emiliană.

Pe tavanele din lemn, nici un spațiu liber, la fel și pereții, totul e acoperit de portrete, fresce murale și picturi, mai ales sala Consiliului Municipal, pictată majestuos cu fresce din secolul 17 animate de zeii Minerva, Marte, Bacchus, cu toții la datorie în viața cetățeanului de rând.

M-am întrebat din câte colecții provin atâtea obiecte rare și am aflat, cu mirare, că dintr-o unică sursă.

Colecțiile de artă fuseseră mai întâi destinate apartamentului legatului pontifical în timpul în care orașul a fost sub dominație papală.

Unele obiecte erau de uz cotidian, însă de mare valoare artistică și artizanală, orologii, argintărie, ceramică, cristaluri, miniaturi, mobilier.

De ce înaltele fețe bisericești nu puteau trăi decât înconjurate de obiecte prețioase de valoare inestimabilă?

După familia d’Accursio, palatul a devenit, în 1336, sediul Înaltei Curți de magistratură bologneză, apoi sediul consiliului local.

În 1920, instituția s-a transformat în scena unor confruntări nemiloase între cele două partide principale italiene, socialist și fascist.

Din păcate, acest masacru este evenimentul despre care s-a scris cel mai mult din toată lunga istorie a palatului.

Și acum, ca de fiecare dată în Italia, mă surprinde să aud că, deși înconjurați de atâta frumusețe, oamenii s-au lăsat mânați de nefastele patimi politice.

În apele mele

Ciclade, 2024

Clipele grecești solare, poleite cu aur, au o intensitate irepetabilă, pe un țărm, la umbră sub aromele uscate ale unui pin, când șoaptele mării îmi împărtășesc ceea ce am așteptat un an întreg. De la o vară la alta, timpul meu este ritmat de așteptarea ajungerii în Grecia.

1.Mikonos

Știam bine ce reputație are Mikonos, deloc potrivită pentru căutările mele, și n-aș fi bănuit că mi se va face dor de insulă încă dinainte de a o părăsi, cu dorința de a fi stat mai mult. În străfulgerarea unei clipe îți dai seama că așa va fi, iar scurta ședere de numai două zile îmi revine în minte cu energia unui nou început.

Plaja hotelului Artemis din Agios Stefanos, pe care am frecventat-o, în zori la alergare pe firul apei și la asfințit pentru scăldat, se bucură de toate darurile zeilor, cu toate că aici am avut parte de o întâmplare neplăcută, cu urmări pe parcursul următoarelor zile, cauzate de un val puternic stârnit de un vapor în trecere din cauza căruia am aterizat forțat pe țărmul acoperit de pietriș zgrunțuros.

2.Delos

Sub semnul exaltării solare apolinice am parcurs, în miezul strălucitor al zilei, insula cea mai divină a arhipelagului.

Pe suprafața de mare întindere a sitului arheologic, grupurile de turiști se răsfiră, astfel încât, în liniște deplină, am deslușit murmurul zeilor. Insulă sacră și oraș cosmopolit al antichității, locul de obârșie al lui Apollo și sanctuar al Greciei atrage pelerini din cele patru zări. Și aici se poate face plajă, dar numai cu aprobarea celor de sus.

3.Paros

Destul de greu de găsit o plajă umbroasă și nepopulată, pentru că urbanizarea e vraiște, amenajările au ocupat cele mai pitorești colțuri care sunt luate cu asalt, iar muzica zgomotoasă se propagă până departe.

Șederea în Paros a fost vântoasă, iar nisipul ridicat din toate direcțiile îmi zvântură paginile cărții, dar plimbările prin șarmantul oraș și, mai ales, descoperirile gastronomice, au șters micile inconveniente meteo.

4.Milos

Așa cum m-am așteptat, Milos a fost cea mai aglomerată insulă din arhipelag, dar plaja Zefiros aflată la marginea orașului era pe cât de încăpătoare, pe atât de confortabilă și frumoasă.

Le-am trecut în revistă și pe cele recomandate în cărți, unice datorită specificului marmorean din solul căruia a luat ființă Venus. În Milos, am avut sentimentul călătorului neputincios confruntat cu o armonie supremă care se întreabă cum va fi întoarcerea în banala rutină zilnică.

Cât de mult îmi va lipsi frumusețea pe care o văd acum în jur ?

5.Folegandros

Uneori se întâmplă să știu dinainte care e specificul unei insule, alteori prefer să descopăr la fața locului, iar Folegandros m-a descurajat prin asprimea ei, văzută și resimțită. Cea mai ascetică, abruptă și mai golașă insulă, lipsită de așezări, de călători, dar și cea mai puțin prietenoasă, are o istorie specială asupra căreia mă voi opri mai cu luare-aminte.

Am fost mulțumită că am stat doar de pe-o zi pe alta și nu mai mult, pentru că nu m-am simțit în largul meu aici, dar o plaja pitorească am găsit totuși la marginea portului, lângă casele construite chiar pe mal.

6.Sifnos

Pe fiecare plajă grecească mă bucur de răgazul de a mă gândi la tot felul de lucruri, unele avuabile, altele nu. Dar, pentru că de-a lungul atâtor ani, am ajuns destul de intimi, vă voi mărturisi unde-mi zburau gândurile pe frumoasele dar agitatele plaje din Sifnos, fie că alergam în zori pe cea de nisip fin din oraș, de lângă hotel,

fie că mă răcoream după-amiezele pe oricare colț de nisip ales la întâmplare.

Cel mai mult, mă gândeam la răsfățul gastronomic al specialităților locale, la ce savurasem până atunci și la ce pofteam pentru mai târziu, neașteptate rafinamente în concurență cu spiritualitatea și solemnitatea acelei insule surprinzătoare.

Nu-ți feri privirea

Urbino, 2024

Prin muzee îmi place să mă plimb încet, să mă uit la tablouri și oameni, să deslușesc umbre, destine, vibrații, să mă las hipnotizată de intensitatea privirii unor personaje sau de insistența altora asupra cărora să-mi pun întrebari.

M-a reținut, într-unul dintre muzeele acestei veri, Piero della Francesca și întruchipările din tabloul Madonna di Senigallia, icoană pictată în jurul anului 1478 care a declanșat un șir lung de ipoteze asupra temelor anunțate de pictura sa. Înainte să ajungă aici, la Galleria Nazionale delle Marche, icoana a aparținut bisericii Santa Maria delle Grazie construită în 1491 la Senigallia, unde a fost redescoperită în 1822.

În lunga ei istorie, a trecut prin multe peripeții, unele grave, printre care și un furt, în 1975. Din fericire, a fost regăsită după numai un an și reașezată la locul cuvenit în Palatul Ducal din Urbino. Creația se presupune a fi un tablou de familie conceput ca dar de nuntă pentru nepotul Papei Sixtus IV, însă, la prima impresie, acest instantaneu pare desprins dintr-o reprezentare contemporană a unei reuniuni la nivel înalt.

Scenografia savant gândită direcționează misterios privirile protagoniștilor, pe de-o parte mamă-fiu, pe de alta un cuplu de îngeri, un băiat și o fată. Să ne uităm în ochii celor patru personaje poziționate într-un decor casnic, încremenite, pentru o clipă, de prezența spectatorului. Între cele două planuri, unul spiritualizat, divin, altul pământesc, intuim o complicitate pefectă.

Doar Madonna nu ne privește direct, e dedicată întru totul făpturii din brațele sale, care, în schimb, se uită la noi și dincolo de noi cu gravitatea izvorâtă din atotștiința evenimentelor viitoare.

Încadrându-i, cei doi presupuși logodnici privesc cu seriozitate și chiar cu un fel de resemnare în direcții diferite, poate așteptând un ajutor nesperat, iar fiecare dintre ei pare să cunoască detalii complementare ale unei istorii.

Decorul minimal, direcționat pe verticală, o axis mundi asigurând comunicarea cu cerul, este tulburat numai de prezența unui obiect a cărui noimă mi-a rămas de elucidat, acel platou sau coșuleț încărcat cu o pânză albă, așezat la o înălțime de la care nu poate trece neobservat și nu i se poate ignora mesajul.

În grupul celor patru personaje, doar Madonna nu poartă podoabe, în vreme ce toți ceilalți trei au bijuterii în jurul gâtului, îngerul în bleu o perlă, cel în roz un șirag de perle, simboluri ale luminii cerești ai căror mesageri sunt.

Cât despre Iisus, el poartă o bogată amuletă de coral, obiect preluat din cultul păgân care, în concepția medievală, era menit să-l apere pe purtător de duhurile rele.

Să ne împărtășim din acest amestec de credințe, în care orice detaliu ocrotitor are importanță. Mai ține în mână, cu delicatețe, și o roză, trimitere la rozar, simbol al rugăciunii.

Floarea din mâna sa este un dar. Să-l primim.

Osânda

Trogir, 2022

La plecarea din Split, să ne abatem printr-un orășel cu abia treisprezece mii de locuitori inclus pentru centrul său istoric în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asemenea multor locuri sfinte din perimetrul creștin apusean, mai ales de influență italiană, catedrala a fost închinată Sfântului Laurențiu, martir roman din secolul 3, dar este cunoscută pe plan local drept a Sfântului Ioan de Trogir, episcop care a sfârșit apărându-și-o, în 1170, în fața regelui ungur Coloman, doritor să-și extrindă teritoriul.

Edificarea lăcașului actual, pe locul vechii biserici, s-a întins din secolul 13 până în 17, iar portalul principal, terminat în 1240, elementul cel mai bine păstrat al ansamblului și cel mai surprinzător, a fost sculptat de maestrul Radovan, un artist din localitate. Întreaga operă cu personaje și figuri e un întreg univers care încadrează venerabila ușă.

Pe cei doi lei, străjeri de nădejde ai intrării, sunt cocoțați Adam și Eva, osândiți la părăsirea paradisului, temători, stingheri, neștiind pe ce lume se află.

Nu știm de ce artistul n-a ținut cont că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, întrucât a dotat-o cu buric.

Plină de înțelesuri mi s-a părut dispunerea personajelor pe direcție ascensională. Pe treapta cea mai de jos îi întâlnim pe cei cărora le-a fost impusă osânda susținerii întregului edificiu, evreii și musulmanii,

ca să vadă toată lumea cât de inferior le e statutul. Ei duc tot greul și, ca să fie primiți în rândul lumii, le revin corvezile cele mai umilitoare.

Pe de altă parte, văd că pe umerii lor se sprijină coloanele și arcadele acestui așezământ respectabil care ilustrează ideea de credință creștină, și atunci cum să nu-i consider drept cele mai de încredere pesonaje ?

Până să ajung în vârf, unde tronează reprezentările superioare, am de străbătut o gamă întreagă de munci și zile ilustrative pentru secolul 13.

Pe coloanele exterioare recunosc apostolii, pe cele din mijloc, cele patru anotimpuri, cu specificul lor, vânătoarea,

tăiatul porcului,

prepararea de mezeluri,

scene cotidiene medievale, alternând cu o sumedenie de viețuitoare. Pe frontispiciu, ca în toate catedralele, au fost redate scene din Noul Testament.

Pe fațadă, o nișă adăpostește statuia Sfântului Laurențiu, purtând grătarul martiriului său. Cum a ajuns aici ? Nu suntem prea departe de Roma, unde, în calitate de diacon al unui sălaș creștin al anilor 250, își asumă dreptul de a refuza să predea mai-marilor orașului tezaurul bisericii.

În schimb, spre consternarea concitadinilor săi, îi adună pe săraci în fața autorităților și declară că ei sunt adevărata comoară a urbei. A fost un act temerar, în proaspătul înfiripat creștinism, ca responsabilitatea  sacerdotală, corectitudinea, grija față de un obiect material încredințat spre păstrare să fie mai importante decât puterea vremelnică. Așa că romanii l-au osândit la moarte prin ardere de viu pe un grătar, obiect care i-a devenit atribut iconografic. În zorii creștinismului, adepții săi credeau cu tărie în viața veșnică, în defavoarea celei pământești, efemere, și își permiteau astfel de gesturi de sfidare. Ca să-i fie onorat sacrificiul, la roma i s-au consacrat nu mai puțin de patruzeci de biserici, în virtutea statutului comparabil cu Sfinții Petru și Pavel, iar cultul i s-a răspândit în Spania și Franța unde îi sărbătorim praznicul la 10 august.

In interior, mi-a atras atenția un amvon octogonal cu capiteluri fin sculptate din secolul 13,

crucifixul pictat, altarul surmontat de un baldachin de piatră.

Lucrate cu finețe, stalurile din 1439 de lemn sculptat în stil gotic venețian se continuă cu o decorațiune murală în sacristie.

Bolta a fost realizată folosind pietre tăiate și îmbinate prin înclinare, astfel încât se susțin reciproc ca să poată suporta împreună greutatea structurii.

Exemplu arhitectural și de viață, acest stil reflectă o filosofie pe care oamenii au fost siliți de împrejurări să o aplice adesea.