noiembrie 2023 – ore de drum

Pe-o gură de rai

Beuvron-en-Auge, 2019

Atunci când o localitate, un cătun de obicei, face parte din clubul elitist al celor mai frumoase o sută de sate din Franța, n-am nici o îndoială că vizita va fi plăcută,

sperând totuși, dacă e vară, să nu gândească la fel încă vreo câteva mii de turiști.

Din ținutul brânzeturilor dospite, am ales cel mai caracteristic augeron dintre sate, mai frumos în realitate decât în poze.

Fac cunoștință cu primele localnice tolănite pe câmpie care prefigurează atmosfera de mare farmec bucolic tipic normandă a satului.

Astfel de mici așezări, oricât ar fi de pitorești, pot fi vizitate într-o oră-două, inclusiv cumpăraturi și informații despre un produs sau altul,

pentru că sătenii sunt în culmea fericirii să-și facă patrimoniul cunoscut străinilor și, dacă te-ntinzi la vorbă, să se plângă de politicieni.

Produsul pe care îl caut este o cremă fină din caramel pe care cei din nordul Franței o numesc confiture de lait, asemănătoare cu dulce de leche argentinian.

Mai demult, găseam și confiture de café au lait, care era și mai bună, dar, cu timpul, producătorii simplifică.

Strada care imparte așezarea pe din două mă conduce direct la punctul de interes care îl constituie piața centrală

cu vechea hală alimentară reamenajată conform planului inițial, fapt care confirmă vocația culinară a regiunii.

În jurul pieței centrale s-au păstrat ca prin minune vreo patruzeci de case ce par neatinse de vreo intemperie, așa cum au fost ele ridicate în Evul Mediu, cu bârne de lemn la vedere, în stilul regiunii.

Așezarea se bucură de o atestare veche, în calitate de obârșie a familiei de Harcourt, a dăinuit neatinsă până în 1789 la revoluție,

dar ce vedem azi e doar o reușită restaurare recentă a fațadelor.

Scândurile de lemn, ca un rebus pe orizontală și verticală, se hârjonesc oblic, încrucișat,

împodobite cu bucăți de piatră sau cărămizi false, totul printre glastre de flori strălucitoare, așa cum numai în poetica Normandie pot fi.

Proprietara pensiunii unde am rămas peste noapte călătorise în junețe în România cu echipa națională de gimnastică ritmică a Franței

și, în cantonamente și competiții, cunoscuse români cum erau ei prin anii 80, adică adorabili și de încredere.

Păstra o amintire frumoasă și nu sesizase că pe atunci la noi erau vremuri de restriște, sau poate din delicatețe a evocat doar ceea ce o încântase.

Din sat pornesc poteci în mai multe direcții și se pot face drumeții simple, ușoare spre mici capele din împrejurimi, cât să respiri aer curat și să te reconectezi cu simplitatea lucrurilor esențiale.

Lectură de drum:

Michel Houellebecq, Harta și teritoriul

De ars gazul

Azerbaidjan, 2023

I love you !, îmi declară franc un domn, pe țărmul Caspicei, în zorii primei dimineți la Baku, atunci când îi răspund la întrebarea din ce țară vin. De unde până unde ? mă uit eu întrebător. Și continuă, la fel de entuziast: ,,Romania, Bulgaria, Czech Republic, all together Soviet Union”. Începe bine.

Lecturile îmi inspiră simpatii sau antipatii geografice, dar, de data aceasta, a fost de-ajuns doar un capitol din cartea A la conquête du Caucase de Eric Hoesli, jurnalist și profesor elvețian, ca să pornesc întru descoperirea unui ținut cu desăvârșire nou.

Cartea mi-a sălășluit în minte luni în sir, astfel că drumul se suprapune paginilor care mă călăuzesc în scurgerea întâmplărilor.

Din 1872 încoace, înverșunarea și energiile înflăcărate din jurul exploatărilor petroliere au plăsmuit un profil special acestei părți de lume.

Baku este unul dintre cele mai poetice orașe pe care le-am văzut vreodată,

sau poate toamna îl face să pară așa, ori poate bunăstarea îi facilitează dezinvoltura de a fi oricum dorește călătorul.

Atestată în 1191, după un cutremur devastator, capitala a fost reconstruită din temelii și, ca urmare, începe să fie disputată din două direcții, Iran și Mongolia, mai târziu Rusia.

Șahul Khalil-Allah, în domnia sa dintre 1417-1465, aduce prosperitatea, însă, atunci când Petru cel Mare, în 1723, a pus stăpânire pe oraș, populația era de numai zece mii de locuitori din cauza lipsei de apă potabilă.

Situația s-a schimbat radical în 1872, când a demarat industria petrolieră.

Antreprenori și muncitori din tot impreriul rus au dat fuga să-și încerce norocul, iar populația a crescut cu 1200% în mai puțin de treizeci de ani.

Un canal s-a construit ca să aducă apă din munte în capitală. În 1905, Baku producea 50% din petrolul mondial și nu vă mirați ca din acest moment încep mari belele.

Conflicte, intrigi, jocuri de putere, legile junglei domină peisajul concurențial din branșă.

Prosperitatea atinge cote de neînchipuit și atrage o lume cosmopolită,

doar că situația politică se degradează între 1905 și 1917 când au loc o serie de conflicte soldate cu masacre între armeni și azeri.

În 1918 se declară republica independentă și democrată azeră, însă numai pentru douăzeci și trei de luni, pentru că, în 1920, rușii ocupă Baku.

Multor musulmani li s-a rusificat numele, iar majoritatea a rămas rusificată și după 1991, când au avut posibilitatea să aleagă.

Comunitatea rusă e considerabilă, dovadă cele trei sute șaizeci de școli rusești funcționale acum în teritoriu.

Pe stradă, se aud ambele limbi în proporție egală, însă, când intru la restaurant, muzeu, sau oriunde au călătorii treabă, mă întâmpină întotdeauna pe rusește.

Dar toată lumea devine mult mai prietenoasă când aude de România, fapt care, spre deosebire de occident, îți aureolează modesta calitate de turist și chiar te îndreptățește la mici răsfățuri.

Am interacționat îndeosebi cu ghizi din agențiile de turism însoțitori în excursii și cu supraveghetorii de săli din muzee și situri, comunicativi și degajați.

Custozii sălilor din muzee însoțesc pas cu pas vizitatorul, uneori chiar obligatoriu, iar discursul lor e fără cusur.

Între turismul de masă și personalul care veghează în singurătatea muzeelor goale, diferența de nivel cultural e incomensurabilă.

La primele conversații, mă lăudam cu experiențele mele turcești, însă, când vine vorba despre similitudinile dintre ei și turci, toți interlocutorii mei sar ca arși, subliniind cu vehemență că, în afară de limba alcătuită pe jumătate din cuvinte de origine turcă, n-au nimic în comun, în nici un caz religia musulmană.

În plus, ca să fie sigur ca nu fac vreo confuzie, un ghid subliniază că se înrudesc mai mult cu armenii decât cu turcii,

argumentând cu numărul mare de familii mixte azero-armenești și, într-adevăr, dacă ne uităm la atitudine și comportament, la sfârșitul sejurului m-am convins că avea dreptate.

Clădirile înalte din beton și sticlă construite în ultimii zece ani aparțin, majoritatea, marilor concerne petroliere, altele sunt hoteluri de lux printre care Ritz-Carlton, fost până recent Trump Tower, altele sunt doar banale locuințe de lux și creează un contrast armonios cu edificiile de pe timpuri.

Sub regimul comunist, toate palatele industriașilor, construite cu arhitecți veniți din Polonia, au fost confiscate și împărțite în apartamente repartizate oamenilor muncii de la orașe și sate.

Din moschei și biserici s-a ales praful.

Abia în 1991, din cenușa imperiului s-a întrupat o țară proaspătă și pusă pe fapte mari, iar după anii 2000, industria petrolieră a luat avânt.

Cea mai bogată dintre cele cincisprezece republici foste sovietice este prima dintre ele pe care o vizitez.

Până să ajung aici, n-am știut că există oameni atât de fericiți,

tot timpul zâmbitori, binevoitori și serviabili. Călătorul, oricât de îngândurat, se molipsește de seninătatea celor din jur.

În cele opt zile petrecute în Azerbaidjan n-am auzit un singur cuvânt de ecologie, de salvarea planetei sau de economisirea resurselor, ca și cum aș fi făcut o călătorie înapoi în vârsta inocenței.

Lectură de drum:

Eric Hoesli, A la conquête du Caucase

La vulturi !

Delphi, 2019

Mai în glumă, mai în serios, Zeus a vrut să știe la un moment dat care e punctul central al lumii.

De la ambele capete ale universului, a pus să-și ia zborul doi vulturi de aur, iar cele două răpitoare zeiești s-au întâlnit la Delphi.

Vulturii s-au așezat pe două piscuri apropiate. La poalele lor se aflau izvorul Castalia și sanctuarul zeiței Geea, zeița gliei.

Așa a ajuns Delphi buricul pământului și totodată un oracol vestit în toată lumea antică, azi în patrimoniul mondial UNESCO.

Centrul cultural al civilizației elene, una din cele mai frumoase așezări antice datorită decorului muntos cu vegetație favorizată de apropierea mării, adăpostea sancturarul lui Apollo, devenit unul din locurile de desfășurare al jocurilor panelenice, la fel ca și Olympia.

Pe un teren accidentat, greu accesibil, perimetrul arheologic al templului se împarte în două secțiuni.

În partea inferioară, au rămas ruinele unui mic templu circular numit Tolos dedicat Atenei, unul din cele mai frumoase din antichitatea greacă, iar în partea superioară, zona sacră consacrată ghicitului.

În perioada sa cea mai înfloritoare, secolele 4-8 î.Hr., pelerinii aveau parte de o priveliște neasemuită.

Mai întâi parcurgeau un drum sacru, mărginit de statui și clădiri, care urca în serpentine coasta muntelui și se opreau, pe rând, la terasele în trepte.

Treceau pe lângă încăperile tezaurelor, unde marile cetăți elene își păstrau ofrandele, din care a dăinuit doar sala atenienilor din secolul 2 î.Hr., cu pereții acoperiți de opt sute de inscripții și cu două imnuri dedicate lui Apollo.

Templul lui Apollo era centrul religios al perimetrului sacru deasupra căruia, în munte, se ridica un teatru mare bine conservat ce datează din secolul 2 î.Hr. cu cinci mii de locuri amenajate pe înclinația naturală.

Pentru a completa ansamblul bine integrat în peisaj, în apropiere se afla un stadion dedicat manifestărilor sportive.

Forma de azi, bine pastrată cu bănci de piatră, e datorată unui filantrop roman. În amintirea victoriei lui Apollo asupra lui Python (lumina împotriva întunericului), la Delphi se desfășurau Jocurile Pythice, la început doar o dată la opt ani.

Din 590 î.Hr., au fost introduse în cercul jocurilor panelenice care se desfășurau anual într-unul din cele patru locuri stabilite pentru ele.

Spre deosebire de caracterul pur sportiv al jocurilor olimpice moderne, cele panelenice includeau și evenimente culturale.

De aceea se impunea, pe lângă un stadion, și un teatru amplu pentru tragedii și artele spectacolului. În timpul Jocurilor Pythice, care țineau o săptămână, veneau la Delphi participanți din întreaga lume elenă, confirmându-i plenar vocația de buric al pământului.

Ne-au mai rămas, ca să reflectăm la toate acestea, ruine din fundațiile sanctuarelor, câteva coloane și baze de coloane din cel de-al treilea templu terminat în 330 î.Hr. și mistuit de flăcări, și din al doilea, construit în 510 î.Hr., distrus de un cutremur.

În vestibulul acestui templu alungit, cu șase coloane în fiecare din coridoarele înguste și cinci pilaștri în cele late, pelerinul află proverbele celor înțelepți.

Printre ele, ,,Cunoaște-te pe tine însuți”, de mare trebuință în sesiunile Q&A din incinta sacră, urma să se bucure de un destin planetar.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Never Say Never Again

Monte Sant’Angelo, 2016, 2019

La început a fost grota.

Pe urmă au apărut căsuțe albe, minuscule, înghesuite, adăposturi înjghebate ca pelerinii să aibă unde trage peste noapte.

În expansiunea firească a așezării, locuințele s-au tot cocoțat pe versantul promontoriului Gargano,

iar străzile s-au improvizat din șiruri de trepte intersectate labirintic.

Dar înainte să urc pe culme, cobor în străfundurile stâncii, cel mai vechi loc de cult al creștinătății dedicat arhanghelului Mihail și una dintre cele mai vechi destinații de pelerinaj din Occident, acum în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Mă întreb de ce a ales această parte de lume ca să-și facă prima apariție.

Istoria sanctuarului spune că, în 490, un taur a scăpat din turma lui Elvio Emanuele, proprietarul muntelui Gargano.

După mai multe zile de căutare, animalul a fost găsit îngenunchiat la intrarea într-o peșteră.

Nimeni nu s-a putut apropia de el. Un arcaș îndemânatic l-a ochit cu o săgeată, dar, spre surprinderea privitorilor, săgeata s-a întors la destoinicul flăcau.

Atunci oamenii s-au îndreptat spre episcop, care i-a povățuit să țină post și să se roage.

După câteva zile, prelatului i s-a arătat pentru prima dată arhanghelul Mihail, ca să-l îndemne să construiască sanctuarul, încredințându-l că orice rugăciune își va găsi acolo rezolvarea.

Nimeni nu credea în această poveste până când îngerul a apărut din nou, în 492, însă, abia în 493, după cea de-a treia apariție îngerească, pe care nimeni n-o mai socotea posibilă,

episcopul a cutezat să pătrundă în peșteră și, la scurt timp, biserica a fost ridicată chiar pe acel loc.

În secolul 7, longobarzii au atribuit Sfântului Mihail victoria asupra bizantinilor, fapt care a inclus mănăstirea pe traseul pelerinilor și cruciaților spre Țara Sfântă.

Cele trei influențe din lumea romană, bizantină și orientale s-au îngemănat în edificarea unui dom majestuos, care, așa cum îl vedem azi, datează din secolul 12, integrând grota rămasă, cum e și firesc, pe locul original al aparițiilor. În interiorul ei, nimic nu s-a schimbat.

Sanctuarul se zărește ușor datorită clopotniței în formă octogonală construită în 1274, similară arhitecturii de la Castel del Monte, în semn de recunoștință pentru cucerirea Italiei meridionale.

Bazilica Sfântul Mihail reprezintă o suprapunere de epoci începând chiar de la intrare, în partea cea mai veche, unde încă există poarta de bronz turnată în 1076 la Constantinopol, pe care sunt reprezentate, în argint și bronz, douăsprezece tablouri cu scene veterotestamentare.

În apropiere de sanctuar, în cea mai veche biserică din oraș, Santa Maria Maggiore, printr-un portic sculptat din secolul 12 al fostei biserici San Pietro, intrăm la Tomba dei Rotari din același secol, numele oficial al unei structuri pătrate cu origini neelucidate.

În mijloc, o galerie susține două rânduri de ferestre și tamburul octogonal al cupolei ca un baptiseriu cu basoreliefuri și fresce reprezentând scene ale morții și învierii lui Isus.

Numele de Tomba dei Rotari se trage parțial de la cupolă, mausoleu, și, pe de altă parte, presupun istoricii, de la înțelegerea, greșit perpetuată în diverse interpretări, a dorinței regelui longobard de a-și construi un mausoleu unde să odihnească în apropierea acestui loc sfânt.

Dorința sa, înscrisă pe perete,

lizibilă într-o parte a inscripției, a rămas doar obiect de studiu și, de aceea, lăcașul cu pricina se număra printre monumentele misterioase ale Italiei de pe traseul longobard, și el în Patrimoniul Mondial UNESCO cu un traseu alcătuit din mai multe obiective.