Lună: septembrie 2023

Jocul cu mărgeluțe de sticlă

Trujillo, 2020

Cu sacii doldora de mărgele de sticlă după care indigenii din sălbăticiile Lumii Noi se dădeau în vânt, Francisco Pizarro, crescător de porci din Trujillo, își luă lumea-n cap.

Încă nu știa că, urmând să ceară în căsătorie o prințesă incașă pe care o va cuceri dăruindu-i un șirag de mărgele, va deveni și cuceritorul Peru-ului.

Repetând tactica lui Hernan Cortez în Mexic, Pizarro l-a înfrânt prin viclenie pe împăratul Atahualpa, l-a executat, i-a luat averile și, în 1533, a îngenuncheat capitala Cuzco.

La scurt timp, descoperirea minelor de argint de la Potosi, în actuala Bolivie, l-a plasat pe întreprinzătorul nostru în centrul atenției imperiale.

Dar arginții nu i-au purtat noroc. Pradă conflictelor cauzate de lăcomie, rivalitatea dintre Pizarro și camaradul său Almagro i-a împins la încăierări, asasinate și la scindarea expediției.

Ca și el, alți aventurieri și exploratori au purces spre Americi din același târgușor de provincie.

Construit pe un platou de granit fortificat în grabă de mauri în secolul 13, cetatea cu aspect arab s-a înnobilat treptat datorita clădirilor construite în secolele 16-17 de către târgoveții care făcuseră avere în America.

Veștile despre cei plecați, întorși, și despre starea averilor acumulate se schimbau în Plaza Mayor,

punctul încetățenit de întâlnire, într-un decor fastuos asigurat de prestanța unor elegante case nobile cu arcade și balcoane iscusit făurite, pe fundalul sonor al ciocănitului executat de berzele care lovesc necontenit în acoperișuri, în semnale transmise prin coduri doar de ele știute.

Statuia ecvestră a lui Pizarro, realizată de doi sculptori americani în 1927, păzește biserica San Martin construită în secolele 14-16. Latura ei de sud servea la întâlnirile publice ale comunității, când era ceva de hotărât.

În perimetrul pieței, palatele se înșiruie unul lângă altul, întrecându-se în trufie și ornamente. Să ne uităm la câteva.

1.Palatul ducilor de San Carlos, azi mănăstire de călugărițe claustrate, e ușor de recunoscut după fereastra împodobită de un impresionant blazon. Clădirea e surmontată de șapte șeminee diferite, pe vremuri policrome, fiecare inspirat de arhitectura unui popor din lumea nouă, maya, azec, inca.

2.Palatul marchizilor de la Conquista, ridicat de Hernando Pizarro, fratele conquistadorului, cu un număr mare de ferestre, toate cu grilaj. În secolul 17, clădirea a fost înveselită cu o fereastră de unghi în stil plateresc. În stânga sa, busturi cu Francisco Pizarro și soția.

Pe fațadă, observăm busturi cu Hernando și nepoata care i-a devenit soție și, deasupra, blazonul familiei. În partea superioară, se aliniază statuete cu lunile anului.

3.Vechea primărie din secolul 16 găzduiește azi tribunalul.

4.Casa cu lanțuri, acum han, ne înlănțuie subit privirea datorită decorațiunii de pe fațadă, care ar fi fost instalată de către creștinii eliberați de sub mauri.

5.Casa-muzeu a conquistadorului Pizarro e amenajată în rezidența familiei unde conquistadorul n-a pus niciodată piciorul pentru că era copil din flori.

6.Francisco de Orellana, un alt aventurier local, a pornit în 1542 să exploreze Amazonul și s-a întors cu meritul de a fi descoperit ținutul din marginile fluviului, Amazonia de azi.

Casa lui, tot un palat din secolul 15, îl descoperim cu mult mai puțin efort, în fața bisericii Santa Maria.

7.Turnul Alfiler, mai degrabă o masivă clopotniță gotică,

veghează nestrămutat din secolul 14, cu vârful său discret, care atrage berzele, ornat de un blazon de faianță compus pe de o parte de mai multe chei, pe de alta de niște mărgeluțe, sursa înavuțirii orașului, regăsit și pe alte efigii.

Din piața centrală pornesc numeroase străduțe care conduc, mai întâi, la biserica Santiago.

Clopotnița sa romană datează din secolul 13, iar înaltul turn seniorial din față încadreaza arcul lui Santiago, unul din cele șapte puncte de acces în orașul fortificat.

Mai apoi, spre colină, iată și Castelul,

care nu se vizitează pentru că e gol pe dinăuntru, însă, cocoțat în punctul cel mai înalt al platoului, îngăduie o îmbrătișare a peisajului.

De acolo se zărește masivul palat Orellana-Pizarro, numit și casa angajărilor, unde veneau voluntarii să se înscrie pentru plecarea în expedițiile spre lumea nouă din secolul 16, azi mănăstire de călugărițe.

În 1582, familia Pizarro l-a găzduit mult timp aici pe Cervantes, care a beneficitat de toate condițiile ca să-și aștearnă pe hârtie ultima carte, premoniție a următoarei vocații a orașului, cea culturală și gastronomică.

La început de mai, urbea se transformă în capitala iberică a brânzeturilor, cu târg, ateliere și saloane luate cu asalt de mâncăcioșii de pe tot mapamondul.

Beau monde

Mardin, 2022

Ținutul dintre cele două fluvii, Tigru și Eufrat, cel mai bogat din Antichitate, e dominat de o cetate socotită dintotdeauna de importanță strategică, pentru că de la marginea ei se întinde Mesopotamia.

La început, orașul s-a dezvoltat doar în interiorul zidurilor protectoare, azi zonă istorică protejată. Treptat, pe masură ce pericolele de invazie au dispărut, urbanizarea s-a extins mai departe în câmpie. O singură stradă principală străbate orașul vechi, din care pornesc șiruri de trepte în sus, mai largi sau mai abrupte. La început, casele au fost construite astfel încât să nu fie umbrite unele de altele, dar să fie la adăpost de soare vara, la caldură iarna, să se bucure de priveliștea hipnotizantă. Am pătruns cu solemnitate în scenografia învăluitoare, apoteotică, plăsmuită de câmpia Mesopotamiei în lumina delicată a toamnei. Am zăbovit îndelung în câteva locuri unde am privit peisajul amețitor.

1. la hotelul Kaya Ninova, foarte comercial, pentru grupuri, unde am rezervat din fericire doar o noapte, pentru a beneficia de una dintre cele mai frumoase vederi asupra Mesopotamiei.

Terasa era imensă, dar complet neinspirat împărțita în trei sectoare cu materiale și prelate din plastic care contrastau flagrant cu decorul.

Din cauza lipsei de amenajare, terasa era tot timpul goală, deși ar fi fost ideală pentru cină.

2.din Muzeul de Arheologie amenajat într-o impunătoare clădire istorică.

Dintr-o sală, pe un geamlâc se zărea un fragment de câmpie care oferea nu doar un moment de reverie, dar și oportunitatea de a imagina localizarea obiectelor expuse.

3.de la muzeul care a fost sediul Patriarhiei catolice asiriene, acum muzeu regional, cu secțiuni referitoare la istoria și stilul de viață din zonă, pe parcursul câtorva sali, nu multe.

În schimb, terasa cafenelei, unde se putea sta și fără să consumi nimic, s-a dovedit un loc magic ca, pentru o oră, să contemplu spectacolul lumii și al peisajului.

4.din apropierea bisericii Sf. Benham, pe o ulicioară, una din multele care, pe scări pietruite și întortocheate, duc spre artera principală.

5. de la restaurantul Bagdad. La Mardin, în toate cele cinci zile am avut parte de mici întâmplări simpatice și inexplicabile, cum ar fi și aceasta de la restaurantul Bagdad.

La cină, am cerut un pahar cu vin, aveau vreo două-trei sortimente, iar chelnerul mi-a propus, firește, mai întâi să-l gust. A adus pe o tavă sticla și pahare adecvate, a turnat un strop, am gustat, mi s-a părut banal, am zis că e ok, n-am chef să fac mofturi, e prea frumos aici. Am crezut că va turna în aceleași pahare din care am gustat, în Occident așa se face, însă chelnerul a plecat înapoi și s-a întors pe tavă cu niște pahare mult mai aspectuoase, cam prea elegante am zis, pentru nivelul vinului. Am gustat din nou și, uimitor, vinul era complet diferit, mult mai bun, cu adevărat savuros.

6.pe acoperișul unei clădiri istorice religioase, care s-a dovedit adresa oficială de făcut poze cu asfințitul la Mesopotamia.

E destul de labirintic de găsit terasa, dar, din fericire, pe la ora 17, când începe apusul în octombrie, grupuri întregi parcurg cu determinare sălile clădirii.

La început n-am știut unde mergeu așa croiți și ne-am luat după ei. Acolo i-am pozat pe săturate pe cei veniți în acest scop și a fost foarte distractiv.

Văzut din toate aceste locuri, peisajul mi s-a părut diferit, cu multe detalii de culoare locală. Însă, de fiecare dată, mă concentram adânc doar să privesc fără să mă gândesc la nimic altceva, cu deznădejdea călătorului care trebuie să meargă mai departe întrebându-se dacă va întâlni vreodată ceva mai frumos. Însă Turcia a fost mărinimoasă și mi-a oferit ocazia, în zilele care au urmat, să văd alte câteva locuri de un farmec aproape asemănător. Dar, de atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Meseria mea e riscul

Kom Ombo, 2018

Încă de la mijlocul secolului 19, crocodilii și-au luat tălpășița din propriul teritoriu confirmat istoric din jurul Aswanului și s-au refugiat pe întinderile lacului Nasser.

A rămas să ne consolăm cu templul care le-a fost închinat pe locul unde se lăfăiau odinioară în calitate de zei ai fertilității, lăcaș pe care-l împart frățeste cu partenerul lor, Horus, întruchipat ca șoim, repartizat în templul Kom Ombo ca zeu al medicinei.

Parteneri cu drepturi egale, Sobek și Horus apar alternativ în decorul de ofrande repetitive din sala hipostilă, printre cele zece coloane.

Indetronabili, ei reflectă majestuos îngemănarea apei cu aerul, aici în mijlocul câmpiei mănoase, la patruzeci și cinci de kilometri de Aswan, pe drumul spre Luxor, în liziera Nilului.

În cotidianul faraonic, șoimul,

ca și crocodilul,

aveau o soartă asemănătoare, reținuți cu de-a sila la curtea notabilităților și tratați drept respectabili companioni, în virtutea puterilor zeiești pe care se presupunea că le dețin.

Crocodilul, fie sub formă de imagine fie pe viu, trebuia îmbunat, lingușit și slăvit, altfel făcea ravagii în rândul turmelor care erau duse la păscut pe maluri.

Păstorii nu aveau nici o posibilitate să le apere fără să se expună ei înșiși, doar descântece, farmece și vrăji, pe lângă ofrandele depuse aici în templul ridicat strategic pe locul cel mai împânzit de nemiloasele prădătoare.

O altă formă originală de ocrotire era tatuarea cirezilor cu numele crocodilului, presupunându-se că animalul își recunoaște hieroglifa și nu se atacă pe sine, iar mulți dintre copii erau strigați ,,Crocodil/-a”, tot ca metodă profilactică.

Cei obligați să practice profesiile riscante de pescar, vâslaș, spălător de rufe, cărăuș de apă erau adeseori supuși accidentelor de muncă și clienți fideli ai templului Kom Ombo.

În cazul de față, ne putem întreba ce caută aici Horus, cu drepturi depline ca figură tutelară a templului alături de Sobek și, în plus, cu rol de tămăduitor, pentru că în restul timpului are atribuții mai largi.

Zeul a fost instalat cu propriul sau altar si capele cu misiunea de a acorda primul ajutor, pentru că nu toate victimele pe care crocodilii aspirau să le înfulece sucombau pe loc.

Multe dintre ele aveau noroc și puteau să o rupă la fugă cu prejudicii suportabile.

O mare parte din literatura medicală era închinată rănilor cauzate de agresiunea crocodililor și în fiecare localitate exista un specialist în domeniu, ca și în cazul scorpionului.

În papirusuri, la capitolul mușcăturii de crocodil, s-a păstrat o mare varietate de descântece vindecătoare pentru toate părțile corpului.

În templu, rănile urgente erau oblojite pe loc, iar ulterior se administrau tratamente și se efectuau operații.

Ca dovadă, instrumentele chirurgicale folosite pe vremea faraonilor cu forme încă actuale, gravate în capelele din jurul sălii hipostile.

Prescripțiile se înscriau la confluența gândirii magico-religioase și a observației empirice.

De exemplu, unele proceduri constau în aplicarea de carne crudă pe plagă, folosindu-se drept antidot ofrandele depuse pe cele două altare simetrice.

Înfăptuire a epocii greco-romane ridicată pe ruine mai vechi, finalizat la începutul erei noastre, unul dintre motivele pentru care edificiul s-a păstrat atât de bine a fost imaginea crocodilului reprezentată pe pereți care insipira teamă răufăcătorilor.

În virtutea obiceiurilor legislative, în procesele intentate jefuitorilor de morminte, învinuiții erau puși să jure sub amenințarea de a fi devorați de crocodil dacă nu spuneau adevărul.

Mici figurine de ceară sub formă de crocodil erau folosite în compoziția de farmece împotriva dușmanilor, iar scribii înșiși nu erau scutiți de neplăceri când așterneau pe tăbliță un text referitor la nemilosul prădător și recurgeau la tot felul de formule ocolitoare ca să nu aibă contact cu numele lui, neștiind la ce se puteau aștepta.

Cu timpul, moravurile s-au schimbat și lumea nu s-a mai temut de crocodili, pe măsură ce erau capturați, aduși în templu și folosiți ca atracție pentru curioși, mai târziu pentru turiști.

La ceremonii religioase erau masacrați și, chiar în această locație, împăiați ca exponate de muzeu, pentru ca, și mai târziu, să-l regăsim sub formă de talisman, rămășiță derizorie a unei redutabile puteri.

În ce ape mă scald

Ciclade, 2023

Abia după ce ajung în Merditerana apuseană îmi dau seama cât de dor îmi e de apele curate ale Egeei, neasemuite și unice. Scaldatul în insule se aseamănă cu îndeplinirea unui ritual antic, săvârșit întotdeauna la debarcarea de pe vapor cu preocuparea și atenția cuvenită, înainte de orice altceva. Înviorător și răcoros sub soarele amiezei, când soarele coboară spre asfințit dobândește intensitatea poetică a clipelor pe care vrei să le ții în loc pentru că le știi irepetabile. Nu mai așteptați, urmați-mă într-un scurt dar irezistibil periplu de trei insule, pentru că i-am convins pe zei să mă îndrume spre cele mai cristaline ape.

1.Prima insulă a acestei veri a fost Syros, iar prima plajă mi s-a părut ca un dar de bun-venit după patru ani, cea mai frumoasă din câte am văzut în Grecia.

Din parcare, o potecă șerpuiește printre fierbinții ciulini, mărăcini, scaieți și ierburi uscate, până la tufișurile formate de pini pitici, ca niște umbreluțe care apăra călătorul de arșiță.

Mă amețește mireasma vanilată a vegetației îngemănată cu cea marină în aerul când torid când răcoros. Scaldatul nu era prea comod, pentru că intrarea în apă era un pic îngreunată de galeți. Aici am avut sentimentul că marea îmi înlătură din minte orice grijă și o poartă spre larg, departe.

2.În Tinos, fuga la marginea orașului la doar trei kilometri de port.

Apa e mai caldă ca în Syros, pentru că expunerea e diferită. Din apă observ un delușor care formează relieful tipic al insulei.

Vapoarele plutesc unul după altul spre port, imense, liniștite, visătoare și nu-mi trebuie nimic mai mult.

În schimb, cea mai lăudată plajă din Tinos nu mi se potrivea deloc.

Populară și aglomerată, cu toată gama de jocuri în apă și lângă apă, aici n-am rezistat decât jumătate de oră, de-ajuns pentru o pauză răcoritoare.

Peisajul era frumos, dar agitatia din jur crează o ambianță prea comercială.

3. Andros e o insulă vântoasă, dar să nu ne pierdem cu firea.

Primul loc de scăldat l-am ales după criteriul proximității de portul de debarcare, departe de capitala insulei, așa că nu e greu de dibuit un comod locșor de scăldat și dormit la umbră.

În ziua următoare am nimerit o plajă imensă, goală, deși cea mai frecventată din insulă, dar vântoasă și cu marea agitată.

Se pare că Andros are un litoral divers și capricios, iar soluția cea mai sigură e să întrebăm recepționista despre o plajă fără vânt.

Doar una singură există, ușor accesibilă, însă amenajată, fapt nu tocmai pe gustul meu.

Am ales cel mai izolat locșor, cel mai îndepărtat de potecă, lânga stânci, însă cu muzica n-ai ce face, se aude peste tot, asa că, profitând de ritmul antrenant, m-am zbenguit și dănțuit fără pauză cel puțin două ore.

Și tot pe această plajă am reușit ca, așezată pe stânci ca pe un șezlong, să citesc în apă, într-atât era de caldă.

Iar la plaja cea mai secretă unde te poți scălda la umbra pinilor care, de pe uscat, își revarsă umbra generoasă dincolo de firul apei, am ajuns la asfințit.

Un loc magic, deși nu foarte pustiu, însă vântos și răcoros, încărcat de spiritualitate prin vecinătatea unei bisericuțe.

Aici mi-am luat la revedere de la Ciclade, rugându-mă să revin.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Un pas în urma serafimilor

Bec-Hellouin, 2019

Obosit de lume, un cavaler pe nume Hellouin căuta, prin anul 1032, retragerea în singuratate. Curajos și gata să-și asume o schimbare radicală, abandonează faptele de arme în favoarea penitenței și a ascezei și purcede la construcția unui sălaș pe placul său în străfundul unei văi izolate.

Începând cu anul 1034, pe lângă el au adăstat și alți sihaștri veniți din viața civilă așijderea cavalerului după ce și-au împărțit averea săracilor, urmând regula Sfântului Benedict.

Regăsim azi acest lăcaș transformat în mănăstirea benedictină Bec-Hellouin, cunoscută mai târziu drept principalul centru al vieții intelectuale din Normandia și din Anglia normandă.

În 1041, când mănăstirea număra deja treizeci și doi de călugari, un profesor italian, Lefranc, chemat să predea într-un oraș din preajmă, dar atras de mirajul renunțării și de reputația de sărăcie a mănăstirii, bate la ușa calugărilor cu asiprația să-și reia activitatea didactică fără să mai iasă din spațiul monahal.

Când cetatea alăturată e asediată de Wilhelm Cuceritorul, tânărul duce merge la el după sfaturi și, mulțumit de rezultatele convorbirilor, îi propune profesorului Lefranc să-i devină consilier. Mai mult, trimis să medieze la Roma, pe lângă Papă, ridicarea sancțiunilor împotriva Normandiei potrivit carora pe acest teritoriu nu puteau fi organizate ceremonii religioase, profesorul se întoarce victorios.

Papa Alexandru II, el însuși elevul lui Lefranc la Hellouin, îi propune acestuia, după cucerirea Angliei, scaunul episcopal din Canterbury și, implicit, calitatea oficială de regent al insulelor britanice în lipsa lui Wilhelm, reîntors temporar în Normandia.

Înalta tradiție a învățăturii va fi preluată, după sfârșitul lui Lefranc, de către Anselmo din Aosta, reputat cărturar, filosof și teolog, iar abația devine un centru intelectual reputat în Occident odată cu venirea congregației Benedictinilor Olivetani fondată în Italia în secolul 14.

Urmează o perioadă de declin până în secolul 17, când devine a douăsprezecea abație care acceptă reforma Sfântului Maur. În 1789, calugării vor fi izgoniți de către revoluționari, iar în timpul lui Napoleon, biserica lungă de patruzeci și doi de metri, una dintre cele mai mari din creștinătate, e rechiziționată ca depozit și staul de animale.

Abia în 1948, edificiile sunt redate destinației inițiale de către administrația culturală și, în același an, călugării benedictini olivetani, care ocupă și azi abația, reînnoadă tradiția seculară prin celebrarea unei liturghii solemne. Din ruinele de după revoluționari s-au mai putut identifica doar două socluri de coloane, elemente refolosite în secolul 19 la edificarea noii abațiale pe locul vechiului refectoriu maurist, și o sală cu bolți maiestuoase.

Altarul din marmură de Alpi a fost dăruit în 1959 de regiunea Aosta, patria Sfântului Anselmo. Sarcofagul din fața altarului adăpostește corpul lui Hellouin, fondatorul abației. S-a mai păstrat, ca prin minune, la una din intrări, o statuie a Maicii Domnului din secolul 14.

În claustrul construit în jur de 1660 se pătrunde prin biserică, doar în rare vizite de grup însoțit de ghid.

La ieșire, dăm într-o clădire cu două aripi construite în unghi drept, a carei ordonare clasică e înveșmântată armonios de cadrul naturii înconjuratoare mângâiată de apropierea oceanului.

Turnul St.Nicolas din secolul 15 e vestigiul cel mai important păstrat în stare bună, un pic mai izolat de restul ansamblului,

marcat de o placă în memoria legăturilor care unea vechea abație de Anglia secolelor 11-12.

În ciuda distrugerilor cauzate de revoluția din 1789, conventul a rămas un reper pe harta instituțiilor religioase de importanță capitală din Evul Mediu. Pietrele se dovedesc trecătoare, dar nu și spiritul.

Film de drum :

Xavier Beauvois, Oameni și zei, 2010