Evora, 2020
Cu înalta aristocrație portugheză nu mă întâlnisem niciodată prin cărți, astfel că, atunci când s-a ivit ocazia, am trecut pragul unui mic paradis de eleganță, curtoazie, educație, tact, armonie, măsură, bună-cuviință și alte himere care mă fac să mă simt în siguranță.

De la un oraș aflat în patrimoniul UNESCO era firesc să mă aștept la frumuseți, însă farmecul acestui ansamblu arhitectural m-a luat prin surprindere.

Intuisem un soi de chemare pe o alee discretă cu secretoase ferestruici în stil arăbesc, înainte să ajung la piațeta unde se află intrarea.

Existența complexului așa cum îl vedem azi este legată de istoria celor două familii care au locuit aici la distanță de cinci secole: conții de Basto și familia Eugenio de Almeida.

Palatul vechilor conți de Basto, denumit și Paço de San Miguel, cel mai vechi palat din Evora, este integrat în temelia zidurilor romane și a dăinuit odată cu ele.

Conții de Basto au fost primii ocupanți ai acestui palat vreme de mai multe generații.

În 1176, au pus reședinta la dispoziția cavalerilor din ordinul Calatrava, ca să beneficieze, în schimb, de protecția lor în caz că orașul ar fi atacat.

Cum era de așteptat, în anii 1385, palatul a fost parțial distrus din cauza războaielor dinastice pentru putere.

Inclus în proprietatea coroanei, a servit de han familiei regale sau, pentru unul dintre prinți, de cămin studențesc în timpul studiilor sale la prestigioasa universitate iezuită din oraș.

Mai târziu, Afonso V a donat palatul generalului de Castro, fiul unui vicerege al Portugaliei distins în fapte de arme în nordul Africii, care a devenit astfel primul conte de Castro.

Legăturile pe care conții le-au păstrat cu familia regală a Spaniei i-au costat scump, pentru că, din cauza conflictelor între cele două țări, palatul le-a fost confiscat.

Intrat în posesia familiei de Almeida, la sfârșit de secol 15, va fi supus unor ample lucrări de reabilitare.

Epoca cea mai strălucită a durat până în secolul 17, după care îl regăsim, prin anii 1950, transformat în reședință oficială pentru oaspeți de peste hotare.

În 1957, când Eugenio de Almeida, un aristocrat din capitală, a cumpărat palatul deja clasat monument istoric care aparținuse înaintașilor săi, conviețuiau, răsfirate prin toate încăperile, vreo cinsprezece familii și o asociație de teatru de amatori.

Tot ansamblul arhitectural de stil predominant gotic, cu o loggia renascentistă și zorzoane mudejar, face parte dintr-un ansamblu de clădiri diferite, unele ample, altele doar anexe, cu grădini interioare și dependințe ascunse, dintre care biblioteca, arhivele, colecția de trăsuri.

Să intrăm, printr-o galerie de secol 16, în holul de primire a oaspeților, în formă circulară, cu tavanul decorat de fresce pictate de un maestru portughez.

Recunosc scene mitologice de influență italiană, episoade din Metamorfozele lui Ovidiu și, în trecere, zăresc câte o sibilă, indispensabilă oricărei reședințe de vază.

Decorațiunea picturală, unitară, îmbelșugată, dominată de ornamente cu flori și fructe, teme profane și motive păgâne, este unică în Portugalia. Pe atunci, acest gen de pictură era expusă doar privitorilor avizați, cu mare fereală, doar în reședințe private ale căror proprietari, oameni cu scaun la cap, erau deținători ai unui patrimoniu cultural recunoscut.

Din ce văd, reiese că proprietarii au știut ce să ceară artiștilor, iar aceștia au fost la înălțimea exigențelor.

În calitate de centru universitar de renume, Evora era o etapă cosmopolită de tranzit intelectual,

iar printre invitați se numărau profesori și oameni de cultură, interlocutori de nădejde pentru aristocrații în căutare de provocări.

Trec în salonul de gală și, în apropiere, pe niște culoare labirintice, în bucătăria unde-mi închipui alchimia gastronomiei cu produse de calitate.

La etaj, o suită de alte încăperi, cu ferestre în stil manuelin-mudejar mai intime decât cele de la parter.

Obiectele decorative provin din patrimoniul familiei de patru generații și au fost folosite în rutina zilnică în reședințele precedente.

Palatul aparține azi unei fundații de drept privat, iar asociația culturală care administrează întregul complex este condusă de doamna Maria Teresa d’Almeida, ultima descendentă, încă locatara unei aripi din clădire.

Zăbovesc pe terasa panoramică, vastă, cu vedere în piațeta atemporală și, mai departe, spre orizonturi.

Nuanțele asfințitului portughez au contribuit mult la înțelesurile vizitei.