Agios Markos și Nea Moni

Chios, 2017

Din Kavala, după un periplu de douăsprezece ore pe puntea exterioară a unui vapor, în zori de zi, pe întuneric, am descins în insula Chios.

Eram nerăbdătoare să văd mănăstirea Nea Moni, o comoară de artă bizantină din secolul 11, clasificată în patrimoniul mondial UNESCO. După un kataif și o cafea la ibric, la prima oră a dimineții, am pornit într-acolo. În zare, dincolo de ape, se zărește Turcia.

Doar că mănăstirea nu este semnalată corespunzător, așa că în drum am făcut o confuzie și am intrat mai întâi la Agios Markos, alt locaș bizantin și ortodox, încă funcțional, cu un mic sector privat în care sunt găzduite chiliile câtorva călugări.

Nea Moni este cuibărit pe o costă de munte, între pini venerabili care alternează cu lumânările verde închis ale chiparoșilor. În istoria locașului, este semnificativ faptul că Sfântul Nectarie, tămăduitorul din Egina, a fost primit aici pentru prima dată în calitate de călugăr, la 7 noiembrie 1876.

Aici s-au retras în timpuri străvechi asceții Nikos, Ioan și Iosif care au văzut, printre siluetele copacilor, o icoană strălucitoare a Maicii Domnului și au purces de îndată la edificarea unei capele.

La puțin timp după aceea, împăratul bizantin Monomachos a hotărât întemeierea unei mănăstiri impunătoare.

Dar soarta a vrut ca, în 1822, patru mii de suflete să piară în masacrul din insula Chios.

Turcii nu au iertat nici călugări, nici femei, nici copii, înainte de a incendia mănăstirea cu prețioasele sale mozaice cu tot.

Reconstruit în 1900, situl cuprinde o biserică din cărămidă roșie, în forma de octogon, amplasată în mijlocul curții pavate.

De o parte și de alta, se află clopotnița și căsuța cu mozaicele, o foarte mică parte din ele, ce s-a mai putut salva.

Mai pot distinge câteva figuri conturate din pătrățele de aur și culori intense. Tot în curtea mănăstirii se mai află o fântână subterană, prin întunericul căreia se întrezăresc coloane bine conservate.

Mai departe, putem intra în fosta sală de mese a călugărilor, alături de care vedem o casă a invitaților și un muzeu de două camere, la etaj. Icoanele și picturile religioase sunt focalizate pe o temă unică: masacrul comis de turci. Mi-a reținut privirea contrastul între costumația opulentă, cu turbane fastuoase a turcilor și, pe de altă parte, ascetismul victimelor cu priviri încărcate de spaimă.

Poate că era doar o vagă impresie, dar grecii de aici, din Chios, au o atitudine destul de rezervată față de străini și în unele situații chiar neprimitoare. Cât am stat acolo, am observat că turcii luaseră din nou cu asalt insula. În special tavernele.

Lectură de drum:

Julio Cortazar, Insula la amiază, în vol. Toate focurile, focul