Martina Franca, 2019
Ca un moț de frișcă pe o prăjitură se ivesc în zare orașele puglieze înălbind vârful colinelor, printre care și acest târguleț elegant, faimos printr-o planturoasă artă barocă, irezistibilă atracție din regiunea Trulli vestită pentru acoperișurile țuguiate.
Când s-a pus piatra de temelie, împrejurimile nu erau golașe, ca acum.
Cătunul medieval fusese ridicat într-o zonă pe atunci împădurită, defrișată cu timpul, înglobată apoi în ducatul unei familii feudale înstărite, din care ne-a rămas palatul orășenesc.
Nu e de mirare că locul de baștină al barocului e chiar în această parte de lume, fruct al temperamentului pasional, spontan, creativ al italienilor din sud.
Și acum, privindu-i pe localnici, spectacolul străzii e inegalabil, tendința la exteriorizările spectaculoase corespund perfect figurilor împietrite într-o eternă veselie pe frontispiciile clădirilor.
Orgoliul le dicta celor avuți să aspire la cât mai multă măreție, uneori dusă la exagerare în ghidușiile arhitecturale pe plan local.
Niciodată nu e prea puțin când e vorba de ornamente, declară artizanii care au creat, în jurul anilor 1700, tot ce vedem azi, și, din competiția aspră între bogătași, călătorul se alege cu desfătarea privirii.
La fiecare colț de stradă mă uimește câte un palat, fațada unei biserici, porticuri de case nobiliare, ferestre sculptate, blazoane.
Prin exuberanța dezlantuita a podoabelor, definitorie pentru nivelul social al citadinilor, arhitectura va deveni arta dominantă care va influența secolul 18 european.
Din fericire, deși era o perioadă zbuciumată, impulsurile artistice se exprimau neabătut.
Arcul Santo Stefano marchează începutul traseului
și, imediat după ce-l trec, plonjez într-o ambianță de medina, însă prezența atâtor biserici nu-mi dă voie să mă rătăcesc în fantasma unui oraș arab.
Pe dinăuntru, amănunțit, am văzut două monumente:
1.Palazzo Ducale, sediul primăriei și al bibliotecii, datează din 1668 și a aparținut familiei Caracciolo care conducea orașul.
Un palat atât de mare pentru un oraș asa de mic ?
Pe două etaje, fațada e decorată cu un lung balcon de fier forjat. M-a intrigat amploarea clădirii și, în interior, aflu mai multe.
Realizat de un arhitect lombard, a beneficiat de prestigiul de a fi deschis stagiunea arhitecturală de aur a urbei, dar a rămas neterminat.
Tavanele diferă de la o încăpere la alta și toți pereții sunt pictați de sus până jos, dintr-o spaimă de spații goale tipică artei influențată de Orient.
La etajul 1, înșiruirea de încăperi fără mobilier dar și fără alți vizitatori, pare un decor de film.
Pe pereți și bolți, privirea se pierde în densitatea de fresce, unele în trompe l’œil, cu subiecte religioase și istorice.
2.Catedrala San Martino, operă de artă barocă din 1750, mă uimește prin fațada de planuri suprapuse, înaltă de patruzeci și doi de metri, bogată în decorații. Deasupra porticului e San Martino pe cal, sculptat cu atâtea înflorituri că abia îl deslușesc.
Spațiul altarului, ca și clopotnița, se afla pe locul edificiului sacru precedent.
Interiorul cu un singur naos e încununat cu altare din marmură policromă, dintre care cel principal se impune, flancat de două statui de femei în marmură, Speranța și Mila.
Două personaje de care avem azi mare nevoie.
ore de drum 