note de lectură – ore de drum

Croiește-ți altă soartă

Erzurum, 2022

Două prietene literare mă însoțesc prin galeria de pictură a muzeului de artă din Erzurum, Peri, una dintre Cele trei fiice ale Evei ieșită pe piață în 2016 și Feride, poreclită Pitulicea, zămislită în 1922. Pe cei doi autori, Elif Shafak și Reșat Nuri Guntekin îi leagă, la distanță de șaizeci de ani, orașele în care au ales să locuiască, fiecare la vremea sa, Istanbul și Londra.

Deși ne despart multe generații, orânduiri, obiceiuri, tradiții sociale și familiale, mai simt mai apropiată de zvăpăiata de Pitulice.

Nu întâmplător am adus-o aici, pentru că bunicul autorului, Guntekin, e chiar nepotul guvernatorului din Erzurum, un oraș de pe străvechiul drum al mătăsii.

În acei ani, multe tinere repartizate ca învățătoare, răsfirate prin cătunele nevoiașe ale Turciei, o luau ca model pe Feride ca să poată depăși piedicile înapoierii din mediul provincial.

Feride trece prin schimbări radicale, greu de închipuit când o vedem, zânatecă răsfățată, în momentele patriarhale de la Tekirdag la rude,

acasă la conacul mătușii din Istanbul, și n-aș fi crezut că va avea puterea să-și ia lumea-n cap,

lăsând tot luxul și confortul, devastată de vestea că viitorul soț era deja promis alteia. Și cum, din călduroasa Tracie, fără să știe ce o așteaptă, pornește spre austera Anatolie.

Mediul învățământului din provincie mă inspiră, profesorimea îmi e familiară, dar toate acele intrigi țesute cu premeditare, piedicile care i se pun bietei Pitulici, capcanele care i se întindeau de către oameni, chipurile, educați, m-au înspăimântat.

Intuiesc că multe din întâmplări sunt preluate din fapte reale desprinse din lunga activitate de inspector școlar a autorului.

Mi-a plăcut peregrinarea Pitulicei prin Anatolia, de la o școală la alta prin vreo zece localități pentru că trebuia să-și reînnoiască statutul de suplinitoare la fiecare început de an școlar, asumându-și umilințele cu demnitatea cuvenită unei fete dintr-o familie aristocratică, educată la o mănăstire franțuzească de maici,

spre deosebire de Peri, fata din popor care a trebuit să răzbească singură până la colacul de salvare al turcoaicelor de rând, mariajul.

Dar și Peri e deosebită de ceilalți, interiorizată, retrasă în lumea cărților și în căutare de inutile certitudini. Nu le mai căuta, îi spune dascălul ei oxfordian, e mai important să fii curioasă. Între Istanbul și Oxford, Peri îl caută pe Dumnezeu în două epoci diferite ale vieții ei.

Mi s-au părut bine documentate episoadele dezbaterilor pe tema religiei de la Oxford, pline de concepte pilduitoare asupra dialogului și tolerantei, ale sincretismului, ale avantajelor societății mondializate.

Islamul are o mulțime de aspecte pe care nu le intuim atunci când călătorim în Turcia, pe care Elif ni le aruncă în față fără menajamente. Între o mamă habotnică și un tată ateu, Peri pleacă la facultate în Anglia, la Oxford, se împrietenește cu alte două fete musulmane și să te ții reglare de conturi.

Unde e multă ideologie e prea puțin sentiment, așa merg treburile în lumea de azi când orice fapt de viață e cântărit pe balanța politicului corect, calibrat, cenzurat, aprobat sau condamnat.

Toate relațiile se dovedesc a fi doar de suprafață în mediul snob în care se învârte Peri, să cauți o prietenie profundă sau, și mai bizar, o iubire, acum când nu se mai îndrăgostește nimeni ?

Toate astea nu existau pe vremea Pitulicei, când oamenii-și manifestau fățis acordul și revolta, puteau să ia hotărâri dictate de emoții nefiltrate. Personajul din 1922 e mai pasional, mai idealist și mai cutezător decât cel din 2016.

Cea mai vibrantă scenă a fost cea în care face cunoștință cu un medic militar într-un cătun izolat, în timp ce îngrijea un jandarm rănit, iar cea mai provocatoare scenă erotică pe care am citit-o vreodată a fost când, câțiva ani mai târziu, se căsătorește cu bătrânul doctor și ne este descrisă, cu detalii picante, noaptea nunții.

Ce cauta Peri cu înverșunare în scurta perioadă a studiilor ei universitare la Oxford, îndrăgostită platonic de un profesor ?

Să ajungă la noțiunea de Dumnezeu, iar secretul se pare că-l găsise, nu era religiozitatea, nici scepticismul, ci singurătatea, aidoma acelor sihaștri și asceți care se retrăgeau în deșert ca să-și ducă la bun sfârșit căutarea spirituală. În compania celorlalți ești împins să te apropii mai mult de necurat decât de Dumnezeu, parcă așa spunea și Sartre.

Iar ea, ascunsă-ntr-un dulap din conacul unor bogătași, i l-a dezvăluit, când a venit clipa, și profesorului.

Deriva sentimentelor

Cairo, 2018

Mai mult despre sentimente decât despe orașe e vorba în trilogia lui Stratis Tsirkas, Orașe în derivă, și din ea aflăm cum, de la un oraș la altul, ambianța urbană are puterea să le schimbe.

Iar eu mă voi opri la cele din atmosfera cairotă a anilor 1943-1944, în care emoțiile sunt înfiripate de relații ale căror sfori sunt trase de cei descurcăreți și mânați de dorința îndârjită de a răzbi.

Să încercăm să ne strecurăm prin labirintul străzilor fără nume pe urmele lui Manos Simonidis.

Percepțiile mele asupra capitalei egiptene m-au întovărășit pe tot parcursul acestei lecturi, prin tumultul evenimentelor prilejuite de răsturnari politice, evaluări geopolitice, operațiuni de spionaj, analize istorice, în perioada în care Cairo era un reper major în lupta încrâncenată dintre puteri,

când armata greacă din Orientul Mijlociu se răzvrătește împotriva tentativei de a intra sub jurisdicția administrației engleze.

Comunitatea greacă din Cairo a debarcat pe țărmul egiptean fugind de calmitățile naturale și politice prin care a trecut Grecia și s-a amestecat printre milionul și jumătate de locuitori ai capitalei egiptene din anii 1940.

A încercat să se rostuiască în mediul cairot pe atunci cosmopolit, emancipat, tolerant fără să-și piardă identitatea și, printre ei, încep și eu, cu seninătate, să mă elenizez. În labirintul întâmplărilor, n-am putea izbuti descurcatul firelor fără Ariagne, o gospodină cairotă de origine greacă între două vârste, pe de-a-ntregul dedicată familiei ei numeroase, cu un soț, Dyonissos, mare petrecăreț și jucător de cărți.

Cu toții știu că tăinuiește în suflet, din anii primei tinereți, adevărata iubire a vieții ei, împărtășită doar platonic.

Ariagne îl primește în gazdă pe dizidentul Manos Simonidis, avocat, militar și jurnalist cu neclintite și idealiste convingeri de stânga, străin printre ai săi, stingher printre camarazii proveniți din medii diverse, hăituit de poliție, căutat de femei.

Înainte de orice, trilogia acestor orașe orientale are ca temă încrederea. Caracterul unei persoane nu poate fi schimbat și, în hățișul vieții, ne definește comportamentul în situații de criză, spune un personaj, iar astfel de episoade nu lipsesc într-o perioadă atât de încordată.

Fără cineva de încredere pe care să te poți bizui, nu se întemeiază nimic durabil. Și, în toată învălmășeala metropolei egiptene,

pe scena dominată de o corupție generalizată, de trădari conjugale, cu serviciile de spionaj la pândă, Ariagne descurcă ițele conflictelor fără compromisuri, cu dibăcie și devotament.

Când Younes, iubirea ei nemărturisită de-o viață trece printr-un mare necaz, nimic nu o poate opri, nici ochii lumii, nici gelozia soțului, să dea fuga la Younes să-i descânte de deochiul care-l doborâse la pat, să-l hrănească sau, într-o situație extremă, să traverseze cu el orașul.

Tot așa, îl descurcă și pe Manos, în pragul panicii, pierdut în labirintul cartierelor arabe, o scapă de bătaia soțului și pe adultera Allegra.

În labirintul politic, englezii trag imperturbabili sforile, acuzați la tot pasul de perfidie, chiar și cu cei de-ai lor urmăriți pentru năravuri condamnabile.

În așa-zisa lume bună, încrederea e o iluzie, cu toții trădează, înșeală, trag pe sfoară, mituiesc, păcălesc.

Între trei amanți, trecut, prezent și viitor, Dora Mertakis fandosita soție de politician dornic să se bage pe sub pielea englezilor pentru ca soțul ei să intre în guvern,

se trezește într-o bună zi față-n față cu Ariagne, la căpătâiul unui suferind, englezul bătut măr de servicii, în cea mai puternică scenă a acestei cărți de modă veche care se citește domol, ca plutirea vieții orientale.

În serile și nopțile cairote, rareori dedicate iubirii, se discută politică, se caută ascunzători, se visează la vremuri mai bune.

Străzile, bulevardele, parcurile, Nilul sunt descrise predominant prin miros, întocmai cum am perceput și eu Cairo, oraș al senzațiilor puternice și pasionale.

Cartierele privilegiaților, vizuinele spionilor, apartamentele cocotelor, locuințele conspirative ale complotiștilor, amărăciunea înjghebată

în adăposturi provizorii din clădiri în paragină sunt tot atâtea labirinturi prin care, acum, rătăcindu-mă literar, înțeleg mai bine Cairo.

Lungul drum al zilei către noapte

Tanger, 2018

Am visat întotdeauna să ajung la Tanger cu vaporul, ca în The Sheltering Sky, așa că am descins de la Tarifa, după traversarea strâmtorii Gibraltar, într-o amiază înnorată de ianuarie.

Una dintre cele mai reputate intersecții maritime din lume, cel mai mare port de pasageri din Maroc, îl știam din cărți și filme ca pe o destinație preferată de aventurieri, artiști, spioni, așa că m-am simțit câte un pic din toate.

Până în 1956, Tanger a beneficiat de un statut special de oraș internațional, fapt care i-a oferit o mare libertate de acțiune.

Între 1923 și 1956 s-a aflat sub stăpânirea a opt puteri: Franța, Anglia, Italia, Spania, Suedia, Portugalia, Olanda, Maroc.

Comerțul portuar l-a transformat într-un punct de convergență pentru afaceriști și traficanți.

În acest context, plonjez în Après lui, le déluge, cartea lui Paul Bowles, scriitor american care a locuit la Tanger timp de cincizeci și doi de ani.

Personajele lui sunt greu de intersectat, de înțeles, de imaginat, de urmărit, de frecventat. Dyar, un hipster new-yorkez intră într-o perioadă nouă a existenței și totodată, cum zice el însuși cam prețios, într-un teritoriu inexplorat al ființei lui.

Aventura sa marocană începe într-o seară ploioasă de ianuarie cînd debarcă dintr-un cargo pe un chei al portului din Tanger. Urma să se angajeze în agenția de turism a unui compatriot.

Despre Dyar, erou inocent care se pomenește într-un mediu necruțător, autorul face de două ori și fără dubii precizarea că nu e interesat de cărți și că nu știe ce să mai facă de plictiseală, detaliu care, nu întâmplător, vine din partea unui client asiduu al Librairie des Colonnes din Tanger, instituție de un farmec inegalabil de unde am plecat încărcată. Eram curioasă să văd unde va duce indiciul autorului.

Colindând prin Tanger, cu Dyar n-aș fi putut să mă întâlnesc niciodată, pentru că locurile pe unde trece el prin oraș, cu excepția palatului fraților Beydaoui, pentru mine nu prezintă interes. Haideți să ne oprim un pic la reședința lor.

În serile de duminică, frații Beydaoui dădeau recepții în onoarea prietenilor lor musulmani pentru care inexplicabilul comportament al europenilor era un spectacol nesfârșit.

Pe de altă parte, europenii credeau că petrecerea le era dedicată lor și că puținii musulmani erau invitați ca să asigure distracției dozajul convenabil de culoare locală.

O lecție pentru cine vrea să se fofileze în cercuri înalte o acordă Eunice, o damă cu greutate, care se adresează persoanelor demne de interes insinuând că a întâlnit pe cineva din anturajul lor apropiat, greu de verificat, în compania unei celebrități, fapt care flatează orice monden.

În mai puțin de trei zile de la sosire, naivul Dyar e pus în situația să falsifice o rezervare de palace faimos, să facă spionaj pentru ruși, e implicat în trafic de valută și devine consumator de droguri, client de sordide cinematografe interzise și de bordel.

Cine-l influențează ? Oamenii peste măsură de prietenoși pe care-i întâlnește, pripășiți aici, care nu respectă nimic, nu au reguli și nici sentimente.

Un american se hazardează să compare Tanger și New York, care au în comun nemiloasa preocupare pentru bani. La New York avem gangsterii, la Tanger contrabandiștii și traficanții.

Tangerul are propriul guvern care trăiește din corupție, spune un personaj, și toată lumea se alege cu ceva. Însă cel mai mult, din tot ce aflăm de aici, iese în câștig cititorul.

Am privit această carte, pe lângă învățămintele trase și plăcerea acțiunii palpitante, de calitate, ca pe un elogiu al țărmului însorit.

Dacă rămâi întins la soare mai mult timp, spune scriitorul, razele și lumina creează un fel de gol în minte și îți absorb toate gândurile. Grijile ți se evaporă una după alta, ezitările, îndoielile, neplăcerile se dizolvă în cuptorul torid și uiți de toate. Nu te mai neliniștește nimic. E chiar atât de simplu ?

Verde-n față

Londra, 2015

Când se tăia câte un dud pe strada noastră, eram necăjită zile-n șir. Apucasem să mă împrietenesc cu toți, unii îmi ofereau umbră, alții fructele lor albe, rozulii sau negre, pe care nu m-am săturat niciodată să le adun de prin țărână. Pe alte străzi mai erau și alți copaci, tei, castani, arțari și paltini, și merg adeseori să-i revăd ca pe niște prieteni dintotdeauna.

La câțiva ani după ce am vizitat Kew Gardens, am citit Overstory (L’Arbre-monde în traducere franceză) de Richard Powers și mi-am dat seama că văzusem în grădina londoneză aproape toate speciile imaginate ca personaje ale cărții, printre care și prietenii mei din copilărie.

În jurul acestor copaci se agită o lume diversă, fărâmițată de tot felul de constrângeri și prejudecăți, care se înverșunează să-i apere cu orice preț.

Sfidarea vine din partea Patriciei, cercetătoarea care susține că arborii au capacitatea sa comunice între ei, pe sub pământ și prin aer, să se ocrotească, să-și lase moștenire unii altora comoara de nutrienți acumulată într-o viață de pom, adică zeci, mii, sute de mii de ani.

Teza ei exaltată atrage batjocura confraților și însingurarea până la marginea abisului, o împinge la surghiun în inima codrilor.

Toate personajele cărții experimentează singuratatea în diferitele ei manifestări din cauza lipsei de comunicare cu cei din jur și, în lipsa atâtor răspunsuri, își iau lumea-n cap.

Nepăsarea lumii e dureroasă, iar deznădejdea îi împinge să caute în natură o formă de protecție și de înțelegere, o rezervă de energie.

Copacii comunică mai ușor între ei decât oamenii, își intuiesc nevoile, se ajută, se încurajează. E firesc că oamenii, la necaz, caută să fie în preajma lor.

La fel de temerar mi s-a părut episodul în care Olivia, conducând pe autorstradă, vede un anunț despre vânzarea unor opere de artă, iese pe breteaua indicată și nimerește în viața unui bărbat pe cale să o ia de la zero.

Pleacă împreună și viața îi ține zece luni deasupra oamenilor, într-un sequoia uriaș.

Plictisul o împinge pe Dorothy spre adulter, iar disperarea spre studiul arborilor, iar Douglas, veteranul care luptase în toate junglele, se simte neajutorat printre semeni, dar în largul său în natură.