Etichetă: istoria Franței

Rămâne cine poate

Paris, 2021, 2022, 2024

La 1190, Filip Augustus a înălțat pe malul drept al Senei un donjon de treizeci de metri, ca să înfățișeze lumii întregi puterea regatului.

Din citadela ce urma să protejeze Palais de la Cité și să apere Parisul de invadatori au mai rămas azi doar monumentale ziduri în subsolul muzeului.

Incinta augustului suveran a constituit nucleul Luvrului, iar numele devenit faimos a derivat dintr-o veche terminologie saxonă conform căreia lower desemna o locuință fortificată, mai concret capătul meterezelor.

După fondator, mulți dintre urmașii săi și locatari ai Luvrului de-a lungul vremii au marcat în felul lor construcția. La scurt timp, Sf.Ludovic a construit Sainte Chapelle și o încăpere adiacentă, acoperită acum de sala cariatidelor.

În secolul 14, Carol 5 a integrat în incinta Parisului și Luvrul, care a încetat astfel să fie doar un punct strategic de apărare.

Spre 1360, îl transformă într-o reședință locuibilă, prin amenajarea de noi încăperi în toate sectoarele fortăreței.

Pentru rege, devenise doar o locuință de odihnă și destindere nu departe de domiciliul principal, Hotel de Saint-Pol. Următorii o sută cincizeci de ani, Luvrul a fost delăsat, pentru că suveranii preferau castelele de pe Loara.

Următorul locatar a fost Francisc I. La întoarcerea din captivitate, a restaurat majoritatea încăperilor și a modernizat palatul care, de acum înainte, își pierde total statutul defensiv.

Edificarea unui edificiu în stil renascentist a fost întreprinsă de Henri II care s-a căsătorit cu Maria Stuart în 1559 în sala cariatidelor. Tot aici viitorul Henri 4 s-a căsătorit cu regina Margot. Mai mult, din 1594 Henri 4, a ales luvrul ca locuință permanentă.

Ludovic 13 a continuat amenajarea și l-a mărit de patru ori dându-i aspectul de azi. În 1652, cuplul regal Ludovic 14 și Ana de Austria se mută la palat, unde se simțeau mai în siguranță.

Ca să tragă sfori, imediat se înființează și cardinalul Mazarin și să nu credeți ca vine cu mâna goală, își aduce tot clanul, stiți cum sunt italienii, sora, cumnatul și toate nepoatele de rostuit.

În anii următori, palatul s-a extins și mai mult, acum te puteai rătăci în el. Principala deficiență a amenajării care persistă până în prezent, insuficiența toaletelor, pare că e o reminiscență a acelor vremuri când chiar și doamnele nobile de cel mai înalt rang își făceau trebuințele pitite în unghere pe sub scări, pentru că numai apartamentele regale beneficiau de serviciul asigurat de majordomi al oalei de noapte.

Ca să mai remedieze din neajunsuri, s-a apelat la Bernini, cel mai în vogă arhitect, sculptor și decorator. Începe o perioadă fastuoasă, când Molière și-a prezentat în persoană piesele în sala de spectacole.

În 1678, Ludovic 14 s-a plictisit de Luvru, a lăsat baltă toate proiectele antamate și s-a mutat la Versailles cu cățel și cu purcel.

Vreme de o sută douăzeci și cinci de ani, Luvrul urma să fie cotropit de tot felul de lume pestriță. Pe de o parte, cele cinci academii, cu secretarii și serviciile lor, s-au instalat în apartamentele reginei-mamă și ale regelui.

În confuzia creată, au profitat de situație mulți descurcăreți, parveniți, intriganți, și au pus stăpânire pe încăperile nefolosite. Așa că locuința regală ajunsese un fel de azil pentru datornici și interlopi dați în urmărire.

Ca toată această faună să fie hrănită, s-au instalat pe culoare tot soiul de chioșcari, plăcintari, berari. Vinul era adus cu butoaiele și curgea la robinet.

Cabarete doldora de curtezane cu acoliții lor n-au întârziat să apară tot în aceste încăperi unde azi pășim cu smerenie.

Marile săli au fost departajate cu pereți de placaj, s-au improvizat locuințe de serviciu până la subsol. Țevile de sobe ieșeau prin pereții găuriți, iar în cotloane erau așternute paie și amenajate hangare pentru animale.

Voltaire a dat semnalul de alarmă, încercând să trezească la realitate opinia publică. În 1756, indezirabilii au fost evacuați în curtea patrată și indentenții lui Ludovic 15 abia au putut să scape de ei.

Astfel s-a dat startul la o renovare temeinică întreruptă de răzmerițe și războaie, așa că lucrările încă nu se terminaseră în 1774, când artiști din domenii diverse au început din nou să ocupe, sub diverse pretexte, câte un apartament sau o sală.

Câțiva ani mai târziu, revoluționarii au făcut una cu pământul ce mai rămăsese, iar Luvrul a intrat în posesia clasei muncitoare.

Cei doi Napoleoni, 1 și 3, au constituit, prin unificarea impozantelor reședințe, Luvru și Tuileries înainte ca aceasta din urmă să ardă, cel mai vast palat din Europa. După 1871, când comunarzii i-au dat foc, istoria avea să se rescrie.

Little Italy

Amboise, 2018

Cea mai frumoasă vedere a văii Loarei, care i-a încântat pe mulți dintre principii Franței, se spune că ar fi la castelul de la Amboise aflat, alături de alte castele de pe Loara, în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Aflu de la bun început că a fost construit, premonitoriu, pe ruinele unor fortificații romane. Poate că tocmai de aceea, istoria lui avea să rămână strâns legată de cea a urmașilor Romei.

În secolul 15, la apogeul faimei sale, trei regi francezi l-au marcat cu personalitatea lor și l-au înfrumusețat pe măsura armoniei peisajului.

Prima intevenție de proporții a realizat-o Carol 8 care s-a născut și a copilărit aici, iar după ce a vizitat Italia, în 1489, a luat decizia să renoveze castelul cu tot ce era mai de preț în peninsulă.

Opere de artă, mobile, țesături, tapiserii, stofe și, odată cu aceste comori, și meșteșugari italieni, sculptori, decoratori, arhitecți, croitori și alți erudiți, teoreticieni, grădinari care au plăsmuit peisaje italienești.

Inițiativa sa de italienizare a culminat cu invitația chiar și a unui crescător de găini, inventatorul clocitoarei artificiale. Așa s-a inaugurat influența stilului de viață italian asupra celui franțuzesc, perpetuat și culminat sub următorii regi.

Din păcate, suveranul nu s-a bucurat prea mult de înfăptuirile maeștrilor, pentru că a murit într-un accident domestic stupid. Grăbindu-se să ajungă în apartamentele reginei ca să o aducă afară, în curtea castelului, unde jocurile erau în toi, a dat cu capul de pragul de sus al unei uși care traversa o galerie.

Pe moment n-a acuzat decât un șoc puternic, însă, în timp ce asista la partidele de jocuri, un fel meciuri de tenis specific epocii, a cerut să se întindă. Servitorii l-au dus într-un grajd apropiat și l-au culcat într-o iesle rău mirositoare, unde a și decedat.

Castelul era ca un mic orășel pe atunci, cu diverse imobile despărțite prin curți și grădini interioare, însă ceea ce a rămas azi poate fi văzut în doar jumătate de oră.

Fastul a continuat la castel și după ce s-a instalat aici următorul rege, Ludovic 12, și a culminat cu Francisc I, care a și finalizat construcția.

Serbările și sindrofiile se țin lanț, cu baluri, turniruri, mascarade, spectacole, concerte, lupte între animale sălbatice.

Într-un sector al castelului era amenajat chiar și un bordel cu dame de consumație aduse pe cheltuiala regelui.

Ca să consființească tradiția italienizantă, Francisc l-a invitat aici pe artistul cel mai în vogă, Leonardo da Vinci și i-a oferit casă și masă, la conacul Clos Lucé, în vecinătatea castelului unde prințul locuise cu mama lui în copilărie.

Perioada de glorie a durat până în 1519, la moartea lui Leonardo, ale cărui rămășițe odihnesc în capela St.Hubert din grădină.

După această dată, regele n-a mai venit aici. O etapă se închiase. Mai târziu, istoria îl va supune, nepotolit, unor încercări tumultuoase.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Ascanio

Dintr-o sorbire

Bordeaux, 2019

Vinul a profilat destinul comercial al orașului încă din anul 43 î.Hr., când romanii au început să cultive vița-de-vie pentru consumul soldaților încartiruiți aici în număr mare, care-l beau ca pe apă, tradiție cinstită până spre zilele noastre.

Până în anii 70, când prin Bordeaux trecea Turul Franței, erau organizate puncte de realimentare unde cicliștii făceau etape să se hidrateze în timpul cursei, vinul fiind un produs reglementar, alături de bere și apă, care putea fi consumat în competiție, unde producătorii își instalau tonetele cu butoaie ca să-și facă reclamă, iar vinul curgea la robinet.

În vremurile de azi, avem de ales între șaizeci și cinci de soiuri diferite de vin local de degustat cu masură în peste cele o mie șase sute de restaurante din oraș. Cele mai costisitoare vinuri roșii din lume se produc lângă Bordeaux, fiecare specific solului, iar vinul e motivul principal al turismului girondin.

Și, pentru că inspirația nu survine la voia întâmplării, inventatorul etichetei de vin a fost, în 1777, un litograf și caligraf din Bordeaux, care a lipit pe sticle primele bucățele de hârtie imprimate de el însuși, sub denumirea de vinietă.

Dar nu de-asta am descins două zile pe malul Garonei. M-au interesat muzeele deosebit de bogate, în concordanță cu orașul, înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în calitatea sa de cel mai vast ansamblu urban din lume, care se bucură de o calitate a vieții remarcabilă, printre cele mai înalte din Europa, datorită gastronomiei, culturii, amenajărilor peisagistice, istoriei.

Am identificat cel mai vechi vestigiu, dar nu chiar atât de vechi ca viile, Palatul Gallien, care adăpostește ruinele unei arene romane din secolul 2 cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri.

Din Evul Mediu, se păstrează impecabil Poarta Cailhau, teminată în 1496, intrarea principală a cetății vreme de două secole, în principal cu rol defensiv. Atestată ca primul monument din Bordeaux construit pentru a slăvi un rege, Charles VIII, la Revoluție i-au fost ciobite ornamentele, considerat un simbol al regalității.

Din fericire, pagubele n-au fost mari și, când vremurile s-au liniștit, în interiorul porții s-au improvizat trei apartamente, închiriate ulterior unui cantaragiu de sare, unui cizmar și unui scriitor public, pâna în 1882, când a intrat în renovare și atestat ca monument. Tot din epoca medievală a supraviețuit Turnul Vrajitoarelor, vestigiu dintr-o fortăreață de apărare împotriva englezilor după ce s-a stricat prietenia, timp îndelungat închisoare în ale cărei cotloane prizonierii erau supuși chinurilor.

Pe malul Garonei, englezii debarcau din cețurile pre-medievale, de pe corăbiile lor, ca să-și facă plinul cu licoarea dionisiacă în schimbul altor marfuri.

În anii 1200, după căsătoria ducesei Aliénor cu Henri II Plantagenet, orașul a dobândit statul de offshore, prin scutirea de taxe în comerțul cu Anglia, iar averile negocianților de vin au atins cote de neînchipuit.

Atunci a fost construită catedrala St.André, palate și instituții impunătoare.

Însă nivelul de bunăstare nu s-a oprit aici, a continuat să crescă în virtutea negoțului cu Africa.

În calitate de cel mai mare port al Frantei între secolele 16 și 19, comerțul cu sclavi aduși de pe coasta de vest a Africii a consolidat și mai mai mult patrimoniul marilor familii care, în vremurile progresiste care au urmat, au fost nevoite să se eclipseze, cum se întâmplă la schimbările de rânduieli, dar, cu toate acestea, Bordeaux a continuat să fie un oraș înstărit, pentru că averile lor nu s-au evaporat, ci s-au redirecționat.

Pâna în 1832, centrul era complet separat de continent prin Garona cu estuarul său și a avut deschidere doar spre ocean.

Oamenii se uitau într-o singură direcție, cea din care venea bunăstarea, iar în interiorul pamânturilor, vinurile se dirijau spre palatele regale, saloanele burgheziei și instituțiile religioase. Mai târziu, spre toată planeta, iar azi beneficiază de reputația de a fi vinul cel mai contrafăcut din lume.

De trei ori capitală a Franței, nu mă surprinde grandoarea arhitecturală de calibrul Parisului și observ cum, adaptată la specificul activității, arhitectura imobilelor a fost astfel concepută pentru a înlesni transportul butoaielor. Marea burghezie s-a dizolvat in mici comerțuri determinate de mutațiile produse prin deschiderea orașului spre est. Treptat, toți industriașii de frunte ai Franței și-au cumpărat podgorii lângă Bordeaux ca un titlu de glorie și, în ultimii ani, veniți dinspre soare-răsare, un mare număr de investitori chinezi.

Ca și la Paris, lărgimea fluviului configurează culorile cerului. Pe malul Garonei, hangare și silozuri reabilitate în stil contemporan culminează cu sclipitoarea Cité du vin, unde, ca peste tot în oraș, sunt organizate degustări. Și, pentru ca experiența să fie judicioasă, cărțile lui Robert Parker pot fi o convingătoare sursă de informație.