Etichetă: creștinismul în Caucaz

Cum am fost, așa rămânem

Mănăstirea Jvari, 2024

Pe culmea unui delușor aflat la numai douăzeci de kilometri de Tbilisi, la intersecția dintre Imperiul Roman, Persia, Bizanț, Creștinismul a fost proclamat, în 337, drept religia oficială a Georgiei. De aici, urmez cu privirea drumul militar georgian care pornește de lângă Mtsketa, vechea capitală a Regatului Georgian din secolul -3 până în secolul 5 și piscurile Caucazului în zare.

Prezența sfintei Nino aici a fost atestată de surse documentare georgine, armenești, grecești, romane, iar această biserică ramâne cel mai sacru loc din Georgia, mărturie a introducerii și răspândirii Creștinismului în Caucaz.

Ctitoria se află pe locul unde sfânta Nino a înălțat crucea astfel încât să domine toate templele pagâne din Mtsketa.

Ruinele capelei originale din secolul 6 au rezistat în partea de nord a edificiului actual, unde încă vedem și turnul defensiv. Evoluția socială, politică, culturală a Georgiei din mileniul -3 până în prezent a fost reconstituită istoric după vestigiile identificate pe acest sit.

Ca și cum ar fi crescut direct din piatră seacă, mănăstirea Sfintei Cruci din Jvari e unul dintre principalele monumente ale Georgiei medievale, care se bucură de recunoașterea Patrimoniului mondial UNESCO datorită vestigiilor precedentelor edificii și a decorațiunilor murale originale. 

Închisă în 1911, parțial renovată și inclusă în circuitul turistic în 1988, clădirea a figurat câțiva ani pe lista obiectivelor UNESCO în pericol și, pentru că în interior văd eșafodaje, presupun că încă se lucrează.

Simplu și sofisticat, cu principalele coloane tăiate direct în stâncă, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură caucaziană, în avans față de multe edificii de arhitectură ecleziastică din Europa, a fost construită între 586-604 de patriarhul Stephanoz I și atestată drept prima biserică cruciformă.

Între spațiile dintre brațele crucii, credincioșii se roagă în cele patru capele care produc efectul la sol al unui perimetru pătrat ce dă aparența unui interior vast, artificiu arhitectural datorită căruia Jvari a devenit prototipul altor biserici construite după secolul 7.

În naos, patru stâlpi susțin un tambur octogonal și un dom rotund deasupra întregului spațiu central. În mijloc, la imensa cruce a sfintei Nino așezata pe un piedestal, șiruri nesfârșite de pelerini intrau și se rugau îndelung.

Nu mai văzusem niciodată, într-un obiectiv UNESCO considerat laicizat care socotisem că nu mai servește cultului și consacrat pe de-a-ntregul turismului, credincioși care îngenunchează și sărută icoanele cu atâta evlavie.

Elementele decorative nu sunt atât de multe și nici epatante așa cum mă așteptasem, dar importanța constă în raritatea lor.

Atestată drept prima biserică georgiană cu basoreliefuri pe fațada, îmi atrage atenția unul neobișnuit, cu doi îngeri înaripați purtând o cruce ca pe un trofeu pe care, victorioși, vor să-l arate lumii intregi.

La înălțime și în plin soare la acea oră a dimineții, am păstrat această imagine cu sentimentul că acele aripi mă vor purta și pe mine acolo unde îmi doresc să ajung.

Creanga de aur

Kiș, 2023

Toamna, în Caucaz, e diferită prin blândețea culorilor și răsfățul miresmelor.

În acel noiembrie mângâiat de soare, ajung la biserica albaneză aureolată de belșugul fructelor de kaki.

La cinci kilometri de Șeki, ne oprim într-un pitoresc cătun caucazian să vizităm lăcașul frumos restaurat, construit în stilul medieval timpuriu specific zonei.

Afară, grădinița, strada principală îngrijit pietruită, alte ulițe desfundate,

oamenii locului iesiți pe la porți, unii cu mere scoase la vânzare,

păreau un decor ireal din filme vechi și abia m-am îndurat să pătrund în interiorul bisericii, laicizat, ca un muzeu minimal cu exponate și explicații asupra misteriosului regat creștin din Albania caucaziană, fără legătură cu Albania europeană, care îngloba, pe vremuri, aproape tot nordul actualului Azerbaidjan.

Începuturile creștinismului în Caucaz au fost atestate acum două mii de ani, odată cu predicile lui Eliseus propovăduitorul care a pus aici, în secolul I, bazele primei biserici pe care, în 314, creștinismul a devenit religie de stat.

Locul pe care s-a înălțat biserica a adăpostit așezări cu mult timp înainte, după cum atestă săpăturile arheologice care au găsit vestigii din epoca de bronz.

Albania caucaziană, regiunea cu hotare clar definite încă de acum o mie de ani, cel mai vechi stat din Caucaz și cel mai bogat totodată, după cum mărturiseau călătorii și istoricii, se întinde de la râul Aras la Derbent.

Strabon îi descrie mediul natural prin belsugul de pesti în râuri, cu fructele din pomi, vânatul în păduri, cu întinderi nesfârșite de măslini, cereale, bumbac, duzi pentru mătase, muntii cu sare și zăcăminte de aur și argint.

Populația Albaniei era compusă din douăzeci și șase de triburi și, alături de creștini, coexistau mai multe religii, zoroastrism, tengrianism, iudaism, o mulțime de credințe în tot felul de zei și zeișori locali.

Odată cu răspândirea creștinismului, douăsprezece episcopii au luat ființă și au pus umărul la învățătură, prin crearea alfabetului albanez și traducerea unor scrieri din siriană și greacă în dialectul albanez.

Ca întreg Caucazul, și acest ținut a trezit, din timpuri străvechi, un interes major pe harta geopolitică a regiunii, unde toate marile puteri au descifrat oportunități. Nu poate trece neobservat faptul că romanii au ajuns până aici fără să poată cuceri mica Albanie.

Imperiile persan și bizantin s-au străduit și ele din răsputeri, iar istoria a înregistrat chiar o scurtă perioadă când albanezii au fost nevoiți să respingă simultan atacurile iraniene, bizantine și kazare.

Islamul a ajuns aici în 705 adus de arabii itineranți, care, treptat, au cucerit-o prin strategiile lor cunoscute de instalare temporară și scurte retrageri alternative după întăriri.

Localnicii din câmpie nu s-au putut opune operațiunii de reetnicizare și au adoptat cu de-a sila Islamul, însă cei de aici, de la poalele Caucazului, muntenii, n-au renunțat la creștinism și nici la tradițiile lor păstrate de când lumea și pământul.

Împuținată, sărăcită, comunitatea albaneză a rezistat în creierul munților până în 1836, când patriarhatul creștin albanez a fost abolit și subordonat episcopatului armenesc.

În 1909, arhivele bisericii albaneze au fost distruse într-un conflict local. Azi, comunitatea creștină albaneză din Azerbaidjan numara în jur de șase mii de credincioși.

Poate că nu e cel mai faimos loc de vizitat în această parte de lume, însă energiile sacre intuite în tot ce am văzut mi-au oferit regăsirea unor emoții uitate.