Etichetă: beat generation

De drum mă țin

Paris, 2016

Cine e Beat și de ce n-am știut niciodată cu adevărat, dar m-am străduit să aflu la Centre Pompidou într-o expoziție care a trasat rătăcirile acelei generații unice.

E drept că am ieșit de acolo mai amețită decât am intrat, sub influența inspirației debordante a protagoniștilor cu aură de vedete.

,,I’am beaten down’’, sună declarația care i-a mișcat pe cei trei fondatori, Jack Kerouak, Allan Ginsberg, William Borroughs, reuniți pe campusul universității Columbia în 1943.

După ce se mută în Manhattan, în semn de protest față de burghezia de pe coasta de vest, încep să frecventeze tot felul de marginali aflați la strâmtoare

si, în acest context, au preluat, cu statut programatic, o biată vaicăreală a unuia dintre ei, dând, totodată, de înțeles că și bătaia ritmurilor din concertele de jazz sau beatitudinea spre care năzuiau ar fi putut să determine numele generației lor pe cale să se piarda în lumea largă.

Privesc pagini bătute la mașină cu desene în orginal, acuarele, pictură, grafică, fotografii cu grupul de amici care se definesc drept Beat, grup permeabil în care unul vine altul pleacă și toți călătoresc necontenit,

ca și cum numai pe drum ar putea deveni ceea ce-și doresc, departe de constrângerile comunității care-i obligă să se conformeze.

Pribegia și exilul îi definesc artistic și spulberă imaginea consacrată a autorului la masa de scris, iar temele pe care le abordează în genuri diferite (poetic, în proză, autoreferential și eseistic),

cum ar fi căutarea spiritualității, moravuri, libertinaj, jazz, buddhism, politică, se intersectează și se amestecă.

În acei ani postbelici, în sărăcie și mizerie, lumea își regăsea cu greu echilibrul iar cei mai sensibili, artiștii neadaptați, nu și-l găseau câtuși de puțin în locul de baștină, așa că porneau la drum.

După ce au bătut, cu chiu cu vai, Americile, au debarcat la Paris, într-un hotel de pe malul Senei, în arondismentul șase, azi cel mai scump din capitala Franței în materie de imobiliar.

Ca orice călător pasionat, fac poze, le transformă în colaje, meșteresc, improvizează, într-un fel de alternativă la creație, atunci când inspirația se revarsa pe tot ce e la îndemână, culoare, sunet, cuvânt.

Arta de a trăi pe drum, de a se opri la voia întâmplării, de a poposi oriunde, oricât de mult, să compună poeme, să scrie, să picteze, să se piardă și să se regăsească, au dus-o la perfecțiune.

Libertatea ca mod de viață fără opreliști presupune în cazul lor alcoolul, consumul de droguri și plante halucinogene, ca aproape toți artiștii în epoca austerității postbelice. Din Amazonia și Peru până în Maroc, nimic nu le-a scăpat.

Tenișii lui Jack Kerouak purtați cât s-a aflat ,,pe drum’’,

expuși într-o vitrină cu o parte din ținuta sa vestimentară, i-am privit ca pe o mărturie a fragilității unei persoane care a căutat un loc unde să fie în acord cu sine, într-o perioadă tulbure în care era greu să ai alte opțiuni decât majoritatea. Nu căutăm cu toții un acasă care să ni se potrivească ?

Singing Posters de Allen Ruppersberg acoperă doi pereți întregi în galeria de la etajul 5 și, privind afișele de format mic încadrate pe pereți, mă întreb cum ar fi arătat înstrăinarea lor în contextul tehnologiei de azi, cu spontaneitatea comunicării atât de potrivită unui mod lor de viață nomad.

Acestui fel de comunicare instantanee din mers anticipată de ei, combinată cu lirismul subînțeles exprimat cu delicatețe îi răspunde un public de calitate, dar de nișă.

Astazi, Beat Generation, ca atâtea alte generații neînțelese, a obținut notorietatea cuvenită, pentru că istoria se repetă, fiecare epocă își are exclușii ei, elitiști și marginali, care se străduiesc să inoveze, să dea peste cap toate regulile, ca dizidenți și refugiați dintr-un mediu social într-altul.

Dar ei au ales să schimbe peisajul și continentele, să rămână cu încăpățânare pe drum și pe drumuri sfidând convențiile.

Dar cred că oricine își poate găsi adăpost, măcar sezonier, în creațiile lor.

Lungul drum al zilei către noapte

Tanger, 2018

Am visat întotdeauna să ajung la Tanger cu vaporul, ca în The Sheltering Sky, așa că am descins de la Tarifa, după traversarea strâmtorii Gibraltar, într-o amiază înnorată de ianuarie.

Una dintre cele mai reputate intersecții maritime din lume, cel mai mare port de pasageri din Maroc, îl știam din cărți și filme ca pe o destinație preferată de aventurieri, artiști, spioni, așa că m-am simțit câte un pic din toate.

Până în 1956, Tanger a beneficiat de un statut special de oraș internațional, fapt care i-a oferit o mare libertate de acțiune.

Între 1923 și 1956 s-a aflat sub stăpânirea a opt puteri: Franța, Anglia, Italia, Spania, Suedia, Portugalia, Olanda, Maroc.

Comerțul portuar l-a transformat într-un punct de convergență pentru afaceriști și traficanți.

În acest context, plonjez în Après lui, le déluge, cartea lui Paul Bowles, scriitor american care a locuit la Tanger timp de cincizeci și doi de ani.

Personajele lui sunt greu de intersectat, de înțeles, de imaginat, de urmărit, de frecventat. Dyar, un hipster new-yorkez intră într-o perioadă nouă a existenței și totodată, cum zice el însuși cam prețios, într-un teritoriu inexplorat al ființei lui.

Aventura sa marocană începe într-o seară ploioasă de ianuarie cînd debarcă dintr-un cargo pe un chei al portului din Tanger. Urma să se angajeze în agenția de turism a unui compatriot.

Despre Dyar, erou inocent care se pomenește într-un mediu necruțător, autorul face de două ori și fără dubii precizarea că nu e interesat de cărți și că nu știe ce să mai facă de plictiseală, detaliu care, nu întâmplător, vine din partea unui client asiduu al Librairie des Colonnes din Tanger, instituție de un farmec inegalabil de unde am plecat încărcată. Eram curioasă să văd unde va duce indiciul autorului.

Colindând prin Tanger, cu Dyar n-aș fi putut să mă întâlnesc niciodată, pentru că locurile pe unde trece el prin oraș, cu excepția palatului fraților Beydaoui, pentru mine nu prezintă interes. Haideți să ne oprim un pic la reședința lor.

În serile de duminică, frații Beydaoui dădeau recepții în onoarea prietenilor lor musulmani pentru care inexplicabilul comportament al europenilor era un spectacol nesfârșit.

Pe de altă parte, europenii credeau că petrecerea le era dedicată lor și că puținii musulmani erau invitați ca să asigure distracției dozajul convenabil de culoare locală.

O lecție pentru cine vrea să se fofileze în cercuri înalte o acordă Eunice, o damă cu greutate, care se adresează persoanelor demne de interes insinuând că a întâlnit pe cineva din anturajul lor apropiat, greu de verificat, în compania unei celebrități, fapt care flatează orice monden.

În mai puțin de trei zile de la sosire, naivul Dyar e pus în situația să falsifice o rezervare de palace faimos, să facă spionaj pentru ruși, e implicat în trafic de valută și devine consumator de droguri, client de sordide cinematografe interzise și de bordel.

Cine-l influențează ? Oamenii peste măsură de prietenoși pe care-i întâlnește, pripășiți aici, care nu respectă nimic, nu au reguli și nici sentimente.

Un american se hazardează să compare Tanger și New York, care au în comun nemiloasa preocupare pentru bani. La New York avem gangsterii, la Tanger contrabandiștii și traficanții.

Tangerul are propriul guvern care trăiește din corupție, spune un personaj, și toată lumea se alege cu ceva. Însă cel mai mult, din tot ce aflăm de aici, iese în câștig cititorul.

Am privit această carte, pe lângă învățămintele trase și plăcerea acțiunii palpitante, de calitate, ca pe un elogiu al țărmului însorit.

Dacă rămâi întins la soare mai mult timp, spune scriitorul, razele și lumina creează un fel de gol în minte și îți absorb toate gândurile. Grijile ți se evaporă una după alta, ezitările, îndoielile, neplăcerile se dizolvă în cuptorul torid și uiți de toate. Nu te mai neliniștește nimic. E chiar atât de simplu ?