La plecarea din Split, să ne abatem printr-un orășel cu abia treisprezece mii de locuitori inclus pentru centrul său istoric în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asemenea multor locuri sfinte din perimetrul creștin apusean, mai ales de influență italiană, catedrala a fost închinată Sfântului Laurențiu, martir roman din secolul 3, dar este cunoscută pe plan local drept a Sfântului Ioan de Trogir, episcop care a sfârșit apărându-și-o, în 1170, în fața regelui ungur Coloman, doritor să-și extrindă teritoriul.
Edificarea lăcașului actual, pe locul vechii biserici, s-a întins din secolul 13 până în 17, iar portalul principal, terminat în 1240, elementul cel mai bine păstrat al ansamblului și cel mai surprinzător, a fost sculptat de maestrul Radovan, un artist din localitate. Întreaga operă cu personaje și figuri e un întreg univers care încadrează venerabila ușă.
Pe cei doi lei, străjeri de nădejde ai intrării, sunt cocoțați Adam și Eva, osândiți la părăsirea paradisului, temători, stingheri, neștiind pe ce lume se află.
Nu știm de ce artistul n-a ținut cont că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, întrucât a dotat-o cu buric.
Plină de înțelesuri mi s-a părut dispunerea personajelor pe direcție ascensională. Pe treapta cea mai de jos îi întâlnim pe cei cărora le-a fost impusă osânda susținerii întregului edificiu, evreii și musulmanii,
ca să vadă toată lumea cât de inferior le e statutul. Ei duc tot greul și, ca să fie primiți în rândul lumii, le revin corvezile cele mai umilitoare.
Pe de altă parte, văd că pe umerii lor se sprijină coloanele și arcadele acestui așezământ respectabil care ilustrează ideea de credință creștină, și atunci cum să nu-i consider drept cele mai de încredere pesonaje ?
Până să ajung în vârf, unde tronează reprezentările superioare, am de străbătut o gamă întreagă de munci și zile ilustrative pentru secolul 13.
Pe coloanele exterioare recunosc apostolii, pe cele din mijloc, cele patru anotimpuri, cu specificul lor, vânătoarea,
tăiatul porcului,
prepararea de mezeluri,
scene cotidiene medievale, alternând cu o sumedenie de viețuitoare. Pe frontispiciu, ca în toate catedralele, au fost redate scene din Noul Testament.
Pe fațadă, o nișă adăpostește statuia Sfântului Laurențiu, purtând grătarul martiriului său. Cum a ajuns aici ? Nu suntem prea departe de Roma, unde, în calitate de diacon al unui sălaș creștin al anilor 250, își asumă dreptul de a refuza să predea mai-marilor orașului tezaurul bisericii.
În schimb, spre consternarea concitadinilor săi, îi adună pe săraci în fața autorităților și declară că ei sunt adevărata comoară a urbei. A fost un act temerar, în proaspătul înfiripat creștinism, ca responsabilitatea sacerdotală, corectitudinea, grija față de un obiect material încredințat spre păstrare să fie mai importante decât puterea vremelnică. Așa că romanii l-au osândit la moarte prin ardere de viu pe un grătar, obiect care i-a devenit atribut iconografic. În zorii creștinismului, adepții săi credeau cu tărie în viața veșnică, în defavoarea celei pământești, efemere, și își permiteau astfel de gesturi de sfidare. Ca să-i fie onorat sacrificiul, la roma i s-au consacrat nu mai puțin de patruzeci de biserici, în virtutea statutului comparabil cu Sfinții Petru și Pavel, iar cultul i s-a răspândit în Spania și Franța unde îi sărbătorim praznicul la 10 august.
In interior, mi-a atras atenția un amvon octogonal cu capiteluri fin sculptate din secolul 13,
crucifixul pictat, altarul surmontat de un baldachin de piatră.
Lucrate cu finețe, stalurile din 1439 de lemn sculptat în stil gotic venețian se continuă cu o decorațiune murală în sacristie.
Bolta a fost realizată folosind pietre tăiate și îmbinate prin înclinare, astfel încât se susțin reciproc ca să poată suporta împreună greutatea structurii.
Exemplu arhitectural și de viață, acest stil reflectă o filosofie pe care oamenii au fost siliți de împrejurări să o aplice adesea.
Am pășit într-o instituție cu program de vizite turistice foarte restrâns, în Universitatea Pontificala iezuită, cu gândul la pățaniile liderului acestui ordin analizat și controversat, Sf.Ignațiu de Loyola, un personaj aventuros emanat de ținutul basc, sărbătorit de catolici în fiecare an la 31 iulie.
Am încercat să dau de urma gândurilor și a energiilor care l-au mânat în Salamanca, pentru că fondarea acestei instituții sub egida iezuită se datorează, fără dubii, șederii sale aici.
Vizita e obligatoriu ghidată, durează cam douăzeci de minute, biletul de intrare scump, ghida plictisită.
De la o prietenă spaniolă care a studiat în acest vechi centru universitar la o facultate de stat, aflu că universitatea iezuită este privată, foarte costisitoare și nu nepărat de calitate, ca majoritatea instituțiilor de învățământ private în Spania, mi s-a explicat.
Ca peste tot, contează drumul deschis de cunoștințe și mai puțin de cunoaștere.
Ignațiu a fost parașutat la Salamanca în 1527 venind de la Alcala de Henares ca urmare a unui conflict ideologic declanșat de nelămuriri legate de motivația aderenților săi, într-o perioadă în care cea mai mică neconcordanță cu normele teologice în vigoare era vânată de Inchiziție.
Cel care urma să devină Generalul ordinului, singurul ordin religios cu structură și exigențe militare, fusese supus unei anchete, la Alcala, pe trei motive, unul mai grav ca altul, de către autoritățile religioase locale.
Studentul predicator, grăbit să urce în ierahie, e acuzat de a-l susține pe Erasmus, e bănuit de practici iudaizante, cum ar fi respectarea Sabatului și, precedându-l pe Voltaire, ca să nu mai vorbim de secta bavareză la originea atâtor comploturi, învinuit de iluminism.
Iluminații erau în acea vreme credincioșii care începeau să-și pună întrebări despre temeinicia credinței, și, în lipsa unor răspunsuri din partea preoților din ce în ce mai inculți, mai înclinați spre comoditate și moravuri ușoare, să se îndepărteze de biserică.
Pe de altă parte, convertiții, noii creștini, evreii obligați să treacă la catolicism ca să nu fie expulzați sau și mai rău, își păstrau în secret credința, în ciuda unei adeziuni de formă. Nu toți, pentru că și în rândul catolicilor de frunte au ajuns evrei convertiți, însă prelații îi priveau cu suspiciune la început, așa că noii convertiți își practicau neo-creștinismul la oarecare distanță, ajungând, la un moment dat, pe aceeași lungime de undă cu iluminații.
Așa că, printre acești marginali dezorientați și doritori de schimbare, Ignațiu își găsește urmăritori deși nu avea o poziție oficială, fiindcă ordinul încă nu exista.
Susținând ideile de toleranță religioasă ale lui Erasmus, mai ales cu privire la evrei, Ignațiu e luat drept iluminat, solidar cu revoluția religioasă în formare, din ce în ce mai amenințătoare pentru forurile ecleziastice.
Din fericire, arhiepiscopul Spaniei, de Fonseca, era și el partizan al lui Erasmus și l-a trimis pe Ignațiu la Salamanca să-și continue studiile.
În ciuda recomandării, aici a fost rău primit, hărțuit și insultat, episod pe care-l voi invoca la vizitarea mănăstirii San Esteban.
Pentru Ignațiu, Salamanca reprezintă un punct de cotitură în destinul său, de fapt toate marile orașe în care a poposit au coincis cu viraje radicale, dar aici ipostaza lui de iluminat, de rătăcitor, de autodidact, de prezicător, de șef al unei găști de marginali, n-a inspirat încredere mediului excesiv de rigid și conservator.
Atunci când va fi obligat să-și susțină cauza, bietul provincial care se exprima în spaniolă cu accent basc și în latină cu accent spaniol, se trezește comentând spontan concepte sacre în anturajul său dubios, cu discipolii întâmplători care-l însoțesc pretutindeni, cu ținuta sa vestimentară ponosită, cu relațiile feminine discutabile.
La Salamanca, el cântărește cu luciditate posibilitatea de a adera la un ordin religios mai puțin corupt pe care să-l reformeze înainte de a fi el însuși pervertit.
Prea puțin realist, planul său, așa că, de ce nu și-ar întemeia propriul ordin de care să fie sigur că se angajează întru călăuzirea sufletelor rătăcite ?
Mult mai târziu, viitorul fondator al Companiei urma să fie sanctificat datorită Exercițiilor spirituale ce-i fuseseră dictate de Sus,
operă fundamentală presupusă înălțătoare pentru cel care aspira la o înțelegere superioară și, cu toate că edificiul universității care asigură continuitatea operei sale este impresionant, am rămas cu o impresie de opacitate inconfortabilă și neliniștitoare, incompatibilă atât cu religia, cât și cu învățământul.
cu mărinimia și distincția lor, cu respectabilitatea lor, dar și cu ușurătatea de a-și deschide sufletul, cu sinceritatea care, uneori, se transformă în credulitate, alteori în inocență.
Deși dificil de acceptat cu micile lor orgolii, cei mai de încredere și de ajutor prieteni mi-au fost întotdeauna Leii.
El e, de altminteri, singurul semn zodiacal pe care-l pot ghici după aparențe, într-atât de convingătoare sunt.
Ca să nu încalc regulile legitimității misterioase a astrelor care mi-au sortit o incontestabilă compatibilitate cu ei, atunci când a fost posibil mi i-am ales drept colaboratori pentru că sunt inventivi, siguri de ei și capabili să ia decizii foarte repede. N-am întâlnit niciodată un Leu mototol. Dintre toate jivinele văzute în savana africană, doar ei, irezistibili, îmi dădeau chef de joacă și nu mă săturam să-i pozez, cât puteam de aproape.
Jackson, ghidul competent, educat, îndatoritor, entuziast, el însuși Leu, își dădea osteneala să manevreze mașina ca să-i putem surprinde în toate stările, fie în toiul unui mic-dejun în zori,
fie zburdalnici și nepăsători sau tolăniți la umbră ori dormind buștean.
Dintre toate animalele, ei erau cei mai disponibili să lege prieteșug, ne priveam reciproc de la doar doi-trei metri distanță, chiar dacă, în prima zi, am resimțit o vagă crispare confruntându-mă cu această intimitate neobișnuită. Nu-ți fie frică, îmi spunea Jackson, n-au chef să se deranjeze (pentru atâta lucru? completam în gând).
Neașteptat de familiară, culoarea aurie a miriștei, în savana, îmi aduce în permanență în minte câmpia oltenească nesfârșită, învăluitoare în verile toride, eliberatoare de griji. Îmi plăceau mai ales după-amiezele moleșite de lenea vietăților. Leii știu să lenevească, o fac cu o voluptate și un abandon incomparabile.
E un spectacol să privești un leu huzurind, universul întreg devine un teatru în care noi, călătorii, eram spectatorii și admiratorii săi. I-am privit în multe ipostaze, însă, tolăniți, au o grație demnă.
Odihnindu-se după o noapte zbuciumată, tumultuoasă, de vânătoare, pe fundalul miriștei, mă încarcă, din imobilismul lor imperial, cu o energie frenetică.
Stăteam minute în sir, îi priveam în ochi și mă minunam cât de bine păreau să înțeleagă de ce suntem acolo și să ne asigure de cooperarea lor. În Serengeti am întâlnit mai mult lei masculi, iar în Ngorongoro doar leoaice care, totuși, nu mă impresioneaza la fel de mult ca domnii.
În afară de el, nu mai observam nimic în jur, ocupă cu fast și grandoare tot spațiul. Soarele e stăpânul Leului, încălzește, luminează, iluminează, uneori te orbește. Leul se simte cel mai bine la căldură, la apogeul verii, să nu-l scoatem din casă pe ploaie.
Ansamblul regal barbă-coama e semnalmentul după care recunoaștem un Leu de la depărtare. Din experiența mea, în muzee, după aceste elemente îmi dau seama care erau căpeteniile din epoci îndepărtate. În prezent, nu știu în ce măsură Leii se afla la putere, n-am făcut un recensământ al zodiilor în actualitatea politică dar, dintre personajele istorice, i-am reținut pe împărații Franz Joseph și Napoleon.
Prin cercuri de cunoștințe, în corporații și societăți, Leii își dispută cu Scorpionii pozițiile cele mai însemnate, rareori întâlnesc un Leu în postul de director-adjunct. Nu-i place să se ocupe de detalii, îl atrag opere de anvergură și cât mai creative, care-i și reușesc. Pune suflet și generozitate în orice face și oricine și-ar dori un mic rol în preajma lui.
Îmi spunea odată o poetă că patru importanți critici literari au scris despre volumele ei, și toți erau Săgetători. N-am iscodit-o dacă de bine sau de rău, însă m-am distrat copios și, pornind de aici, m-am întrebat cum ar arăta o istorie zodiacală a literaturii, să aflu ce sunt, îndeobște, eseiștii ? Dar prozatorii ? Dar poeții ? Cine s-ar încumeta să o scrie ? Probabil că un Leu.
Două prietene literare mă însoțesc prin galeria de pictură a muzeului de artă din Erzurum, Peri, una dintre Cele trei fiice ale Evei ieșită pe piață în 2016 și Feride, poreclită Pitulicea, zămislită în 1922. Pe cei doi autori, Elif Shafak și Reșat Nuri Guntekin îi leagă, la distanță de șaizeci de ani, orașele în care au ales să locuiască, fiecare la vremea sa, Istanbul și Londra.
Deși ne despart multe generații, orânduiri, obiceiuri, tradiții sociale și familiale, mai simt mai apropiată de zvăpăiata de Pitulice.
Nu întâmplător am adus-o aici, pentru că bunicul autorului, Guntekin, e chiar nepotul guvernatorului din Erzurum, un oraș de pe străvechiul drum al mătăsii.
În acei ani, multe tinere repartizate ca învățătoare, răsfirate prin cătunele nevoiașe ale Turciei, o luau ca model pe Feride ca să poată depăși piedicile înapoierii din mediul provincial.
Feride trece prin schimbări radicale, greu de închipuit când o vedem, zânatecă răsfățată, în momentele patriarhale de la Tekirdag la rude,
acasă la conacul mătușii din Istanbul, și n-aș fi crezut că va avea puterea să-și ia lumea-n cap,
lăsând tot luxul și confortul, devastată de vestea că viitorul soț era deja promis alteia. Și cum, din călduroasa Tracie, fără să știe ce o așteaptă, pornește spre austera Anatolie.
Mediul învățământului din provincie mă inspiră, profesorimea îmi e familiară, dar toate acele intrigi țesute cu premeditare, piedicile care i se pun bietei Pitulici, capcanele care i se întindeau de către oameni, chipurile, educați, m-au înspăimântat.
Intuiesc că multe din întâmplări sunt preluate din fapte reale desprinse din lunga activitate de inspector școlar a autorului.
Mi-a plăcut peregrinarea Pitulicei prin Anatolia, de la o școală la alta prin vreo zece localități pentru că trebuia să-și reînnoiască statutul de suplinitoare la fiecare început de an școlar, asumându-și umilințele cu demnitatea cuvenită unei fete dintr-o familie aristocratică, educată la o mănăstire franțuzească de maici,
spre deosebire de Peri, fata din popor care a trebuit să răzbească singură până la colacul de salvare al turcoaicelor de rând, mariajul.
Dar și Peri e deosebită de ceilalți, interiorizată, retrasă în lumea cărților și în căutare de inutile certitudini. Nu le mai căuta, îi spune dascălul ei oxfordian, e mai important să fii curioasă. Între Istanbul și Oxford, Peri îl caută pe Dumnezeu în două epoci diferite ale vieții ei.
Mi s-au părut bine documentate episoadele dezbaterilor pe tema religiei de la Oxford, pline de concepte pilduitoare asupra dialogului și tolerantei, ale sincretismului, ale avantajelor societății mondializate.
Islamul are o mulțime de aspecte pe care nu le intuim atunci când călătorim în Turcia, pe care Elif ni le aruncă în față fără menajamente. Între o mamă habotnică și un tată ateu, Peri pleacă la facultate în Anglia, la Oxford, se împrietenește cu alte două fete musulmane și să te ții reglare de conturi.
Unde e multă ideologie e prea puțin sentiment, așa merg treburile în lumea de azi când orice fapt de viață e cântărit pe balanța politicului corect, calibrat, cenzurat, aprobat sau condamnat.
Toate relațiile se dovedesc a fi doar de suprafață în mediul snob în care se învârte Peri, să cauți o prietenie profundă sau, și mai bizar, o iubire, acum când nu se mai îndrăgostește nimeni ?
Toate astea nu existau pe vremea Pitulicei, când oamenii-și manifestau fățis acordul și revolta, puteau să ia hotărâri dictate de emoții nefiltrate. Personajul din 1922 e mai pasional, mai idealist și mai cutezător decât cel din 2016.
Cea mai vibrantă scenă a fost cea în care face cunoștință cu un medic militar într-un cătun izolat, în timp ce îngrijea un jandarm rănit, iar cea mai provocatoare scenă erotică pe care am citit-o vreodată a fost când, câțiva ani mai târziu, se căsătorește cu bătrânul doctor și ne este descrisă, cu detalii picante, noaptea nunții.
Ce cauta Peri cu înverșunare în scurta perioadă a studiilor ei universitare la Oxford, îndrăgostită platonic de un profesor ?
Să ajungă la noțiunea de Dumnezeu, iar secretul se pare că-l găsise, nu era religiozitatea, nici scepticismul, ci singurătatea, aidoma acelor sihaștri și asceți care se retrăgeau în deșert ca să-și ducă la bun sfârșit căutarea spirituală. În compania celorlalți ești împins să te apropii mai mult de necurat decât de Dumnezeu, parcă așa spunea și Sartre.
Iar ea, ascunsă-ntr-un dulap din conacul unor bogătași, i l-a dezvăluit, când a venit clipa, și profesorului.
Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.
1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.
Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.
L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.
Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.
2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,
complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,
pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.
Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.
Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.
Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,
însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,
și nu numai atât.
Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.
Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,
construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.
Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.
Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,
intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.
La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,
sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.
Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.
Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,
înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.
Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.
O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez
care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.
Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,
în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.
Liniștita arhitectură de munte,
cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,
privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.
Dintotdeauna, musulmanii au considerat obiectele prețioase un semn al reușitei sociale, un simbol al puterii și o scenografie a plăcerilor.
Cultura e preamărită fiindcă, atunci când o posedă, interesații se pot folosi de ea în strădaniile de a dobândi poziție socială și avere.
Ținutul Nilului a fost punctul de întâlnire al unor dinastii și grupuri de interese ale căror încleștări, garnisite cu vicleșuguri, compromisuri, împăcări și renunțări, se reflectă în creații de o somptuozitate inegalabilă.
De obârșie omeyadă, abasidă, fatimidă, ayubidă, otomană care au dominat, pe rând, Egiptul moștenit, cu nu mai puține enigme, de la faraoni, în obiectele din Muzeul de artă islamică din Cairo deslușim istorii.
În secolul 9, Egiptul se desprinde de califatul de la Bagdad și cade în mâinile unor năvălitori din Maghreb, fatimizii, puși pe fapte mari întru propășirea șiismului, întemeiază imediat un nou califat,
loc de întâlnire pentru comerț, arme, spiritualitate, sub influențele date de Mediterana, Africa, Marea Roșie, Sinai, înconjurat de opulenta antichitate faraonică.
Pe aici trecea drumul care transporta aurul și sclavii din Sudan spre Peninsula Iberică și era un punct strategic la care nu se putea renunța în ruptul capului, segment dezbătut în temele geopolitice actuale.
În calitatea sa de metropolă de cinci sute de mii de suflete hrănite din intensa circulație a oamenilor, mărfurilor și ideilor care animau lumea musulmană,
noul califat devine capitala Islamului în virtutea înaltelor sale școli, ca urmare Coranul editat aici în 1924 va fi considerat unicul model al învățăturii religioase odată cu supremația aducătoare de belșug.
Faptul că fatimizii dobândesc protecția locurilor sfinte ale Arabiei determină elanul comercial care favorizează artele.
Ei au manifestat toleranță fața de toate religiile, au acordat culturii respectul cuvenit, refac tradiția populară a poveștii care se va concretiza într-O mie și una de nopți.
În artele plastice, reunesc tradiția Maghrebului și pe cea locală, coptă, împacă influențe romană, bizantine și orientale și, prin mecenat, îi fidelizează pe artiștii care slăvesc trecutul preislamic.
Multe dintre obiecte sunt similare celor din muzeele turcești, dar să nu uitam de influența pe care turcii au avut-o în regiune. E momentul să-i introducem în scenă.
Islamul sunit, o doctrină comunitară preocupată să scape de influența unei singure persoane oricât de desăvârșită ar fi, afirma ca trebuie să se țină seama de acordul unanim al credincioșilor pe care aceștia îl preiau fie din spusele explicite și limpezi ale Coranului fie, în cazul tăcerii suratelor, din interpretarea concordantă a înțelepților.
Triumful sunismului se va afirma incontestabil încă din secolul 11, atunci când turcii încep să-și facă simțită prezența, la început doar ca sclavi sau mercenari.
Dinastia ayyubidă, de origine kurdă, n-a putut impiedica turcizarea elitelor din cauza recrutării continue de sclavi din Asia centrală și Caucaz, războinici înverșunați care n-au șovăit să-și bage nasul și în treburi politice,
configurând epoca mamelucă prelungită timp de trei secole, în care un roi de funcționari organizați militărește au accelerat islamizarea Nubiei și i-au marginalizat pe copți.
Oligarhia militară îl numește pe sultan, bogățiile sale dă pe dinafară în depozite și cămări, iar arta atinge apogeul prin arhitectură și artele plastice care favorizează căutarea grației în obiectele vieții curente, la apogeul barocului musulman.
Faza mamelucă a civilizației Islamului a favorizat misticismul, creație a imaginarului, împărtășit de un mare număr de confrerii care și-au găsit ecou în sensibilitatea maselor.
Atunci se întrupează în conștiința omului de rând personajul fachirului, amărâtul care a renunțat la lume pentru ca, în singurătate, să pătrundă misterele comunicării cu sacrul.
Odată cu intrarea triumfală în Cairo a sultanului Selim cel Necruțător în 1516, începe vremea otomanilor, a căror preocupare obsedantă va fi armata, înnobilată de tot luxul și rafinamentul Înaltei Porți. Creații strălucitoare împodobeau palatele la serbări, pe podele se întindeau orgolios cele mai reușite covoare turcești care, chiar și în zilele noastre, încă se confecționează la Cairo,
apare și o nouă modă, a caftanelor, iar în ceramică și porțelanuri fine, desene executate la Niceea.
În intimitatea cabinetului sau în madrasă, arta caligrafiei, știință sacră legată de suportul însuși al revelației, limba arabă, atinge desăvârșirea.
În artele cărții, anluminura și miniatura apar ca alternativă de creație întrucât Coranul interzice reprezentarea figurii umane în arta sacră.
Aviditatea nemăsurată a soldățimii care face și desface ițe politice a dus la criza finanțelor publice. Rutina tradarilor pusă pe făgaș, prețul fidelității crește, se plusează în execuția operelor de artă, de mare preț în cazul cumpărării unor poziții strategice în ierarhie, care ștergeau cu buretele samavolniciile mai-marilor.
Artele își fac intrarea în compoziția unei alte instituții specific locale, cea a bacșișului, o întrețin și poate că îi datorăm în bună parte conservarea la adăpost a multor capodopere din muzeul cairot.
O catedrală mult prea mare pentru un oraș atât de mic, de numai patru mii patru sute de locuitori, la ce bun ? mă întreb.
S-au strâns multe averi în Sigüenza din 1124 încoace, când francezul Bernard d’Agen, recucerind cetatea de la mauri, a pus temelia catedralei ridicată după un plan cistercian pe ruinele unui lăcaș vizigot sau mozarab și ispravită în 1495.
Succedându-i, cărturarii perindați pe scaunele episcopale au știut cum să-i convingă pe suverani să le acorde mărinimia lor, așa că au tocmit cei mai iscusiți meșteșteri și artizani ca să desăvârșească opera închinată Sfintei Marii, ocrotitoarea cetății.
A rezultat un amestec de stiluri obișnuit pentru această regiune a Spaniei, dar nemaivăzut pentru călătorul de aiurea.
Roman, gotic, mudejar, plateresc, renascentist și baroc alternează și fuzionează dintr-un spațiu al edificiului într-altul, fiecare element al vizitei mă încântă cu un stil diferit, revelat pe măsură ce parcurgem, pe neobservate, lunga timpului cărare.
Fațada îmi dă impresia unei fortărețe cu turnuri zimțate pe margini, cu metereze, dar rozeta și ferestrele în stil romanic cu vitralii medievale îi atenuează un pic severitatea.
Din Turnul Cocosului, înălțat în secolul 14, la origine un turn de observație militar, se trimiteau mesaje codificate spre a fi recepționale în deal, la castel.
În interiorul de optzeci de metri lungime și treizeci și unu lățime, liniile sobre și naosul central inspiră mai mult putere decât credință, poate datorită amețitoarei înălțimi a bolților sprijinite pe stâlpi masivi compuși, fiecare, din câte un mănunchi de douăzeci de coloane subțiri, care despart cele trei naosuri.
Sunt obișnuită cu biserici care au un singur altar, dar aici sunt cinci, unul mai semeț ca altul, toate consfințite în secolul 12, însă terminate de echipe succesive de meșteșugari pe durata mai multor generații.
Vastul interior găzduia în evul mediu dependințele monastice în care locuiau călugării a căror principală ocupație era copierea și traducerea de manuscrise vechi din arabă și ebraică în latină. În claustru e ascunsă cea mai veche capelă din catedrală, San Valero.
În capela Bunei-Vestiri sunt suprapuși, ca decor, pilaștri renascentiști, arabescuri și figuri geometrice mudejar segmentate de arcuri gotice, însă, spre deosebire de această împodobire opulentă, capela din deambulatoriu, chiar dacă deține propria ei sacristie, mai mică decât cea principală, adăpostește discret una dintre operele de artă cele mai valoroase,
un Christ de lemn denumit al Misericordiei din secolul 16. Știam că în toate așezămintele este amenajată doar o singură sacristie, aici sunt două, și tot două amvoane de alabastru, unul gotic, altul renascentist.
Toate catedralele din evul mediu erau orânduite sub protecția unui sfânt ale cărui relicve le și păstrau la loc de cinste.
De aceea, Bernard d’Agen le-a adus din Aquitainia pe cele ale martirei Wilgefortis din secolul 4, depuse într-un prețios mausoleu, măiastră împletire de arhitectură, sculptură și pictură, într-o urnă de argint protejată de un grilaj de fier în partea superioară a monumentului.
Aflăm mai multe despre Sfânta Wilgefortis în altarul conceput de Covarrubias din marmură galbenă și roșie, ca un retablu, având în nișa centrală panouri pictate relatând viața cuvioasei și a celor opt surori ale sale născute, conform legendei, în aceeași zi. La ea vin dintotdeauna să se roage femeile cu mariaj nefericit și care doresc să fie eliberate de povara căsătoriei.
Poarta de porfir din secolul 16 dă acces în claustrul din marmură multicoloră, în stil gotic, înconjurat de capele în stil plateresc.
Expoziția din sala capitulară prezintă cărți, manuscrise, tapiserii flamande din 1668 cu teme mitologice, dar ca să vedem toate comorile artistice trebuie să vizităm și muzeul de artă sacră deschis în altă aripă a catedralei.
Opera principală se găsește în Capela Doncel și a familiei sale, cumpărată de la o altă familie nobiliară pentru a amenaja sepulcrul lui Doncel, titlu însemnând un fel de paj-cavaler în slujba casei regale.
Monumentul a fost comandat de Isabella Catolica pentru tânărul demoazel favorit, căzut în bătălie în 1486.
Executat în alabastru, înfățișat sprijinit în cot, se pare că, la capitolul monumente funerare, este prima reprezentare a unui personaj masculin citind. Crucea Sfântului Iacob pe piept îi indică apartenența la ordinul lui Santiago, iar fața lui tristă și resemnată, privirea adâncită în lectura unei cărti lumești, pentru că, la cele religioase, poziția corpului este diferită, îl îndeamnă pe călător să-l privească într-o tăcere netulburată nici măcar de gânduri.
Atât de aproape de Rusia nu mai ajunsesem niciodată, dar am fost întotdeauna curioasă cum e să respiri aerul în care au creat capodopere Ceaikovski, Rahmaninov, Dostoievski, Cehov, Nikita Mihalkov, Andrei Koncealovsky, Pavel Lungin, toți zeii.
Un râu atât de îngust desparte două lumi. Frontiera dintre Estonia și Rusia e trasată la jumătatea râului Narva, pe al cărei mal răsăritean se înalță reduta ce străjuiește micul oraș Ivangorod, față-n față cu donjonul teuton al estonilor.
Din 1649 până în 1845, Ivangorod figura în toate documentele administrative drept o suburbie a orașului imperial Narva și, în 1780, cu tot cu Narva, a fost integrat în guvernoratul St.Petersburg.
Într-o petiție care a circulat în 1998, populația din Ivangorod a solicitat ca orașul să fie alipit Estoniei, însă, de atunci, s-au schimbat multe.
Ivangorod e situat într-o zonă frontalieră rusă și, ca să poata fi vizitat, e nevoie, pe lângă viză, de un permis specific de intrare. Instituția care-l emite se numește Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse și aprobă, în plus, ca administrator al frontierelor, toate vizele de intrare pe suprafața întregii Federații.
Costul unei vize rusești pe doi ani cu intrări multiple e patru sute optzeci de euro, la care se adaugă asigurarea. Permisul de frontieră e gratuit, însă obligatoriu chiar și pentru cetățenii ruși care locuiesc în alte regiuni și vin aici doar în vizită.
Așa-numita zona frontalieră este o fâșie de între cinci și zece kilometri de-a lungul granițelor exterioare, dar nu și între cele douăzeci și una de republici ale Federației între care se trece liber.
Până va veni vremea să completez formularele necesare obținerii sale, încerc să scrutez Ivangorod din toate perspectivele oferite de Narva.
Fortăreața a fost fondată în 1492 sub domnia lui Ivan al III-lea cel Mare, intemeietorul statului centralizat rus, primul suveran căruia i s-a atribuit titlul de Țar. Noi avem cu dânsul o legătură de rudenie prin alianță, pentru că fiul său, Ivan cel Tânăr, a fost căsătorit cu domnița Elena, una din fiicele lui Ștefan cel Mare.
Să nu ne mirăm că avem în fața ochilor o fortăreață atât de mare pentru un oraș de numai zece mii de locuitori cum ar fi la noi Târgu Cărbunești, Băbeni sau Eforie. Printre ctitoriile lui Ivan al III-le, să amintim și Kremlinul de la Moscova, definitoriu pentru imperiul său în formare, ale cărui înfăptuiri arhitecturale se defineau prin măreție.
Ivangorod este recunoscută drept prima citadelă din Rusia proiectată în formă dreptunghiulară, cu latura de patruzeci și unu de metri, cu zidurile înalte de paisprezece metri.
În interiorul său au fost construite treptat trei biserici și patru case negustorești, iar populația din acest perimetru, prin secolul 15, număra o sută douăzeci și unu de locuitori, majoritatea boieri scutiți de taxe.
Ivan al III-le a socotit că fortăreața îi va asigura accesul la Marea Baltică și, în același timp, îl va apăra de cavalerii teutoni care-și ridicaseră un donjon chiar pe vizavi. În urma nesfârșitelor încăierări, împăcări și alianțe din aceste ape tulburi, cetatea cade în stăpânirea suedezilor care vor guverna așezarea ce îngloba Narva și Ivangorod laolaltă vreme de o sută de ani.
Timp de o decadă, când Petru cel Mare a purces la recuperarea acestui ansamblu din mâinile suedezilor, fortăreața și împrejurimile au fost în stare continuă de asediu, dărâmate, reconstruite și amplificate astfel că i se dusese vestea, în anii 1700, drept una dintre cele mai solide structuri defensive din lume. Când gloria sa a atins apogeul, deținea mai multe linii de metereze și avea reputația de a fi de neînvins.
Odată cu timpurile moderne, rolul său militar se estompează. În 1918 iat-o cucerită cu ușurință de armata germană și transformată pentru doi ani, 1920-1921, în lagăr de prizonieri pe cale să fie repatriați.
Între 1920-1940, prima perioadă de independență estonă, a trecut la estoni care au împins granița cu Rusia la opt kilometri mai spre est apoi, în 40-41, rușii o preiau din nou, după care, în 1941-1944, o cuceresc nemții și o folosesc iarăși ca tabără de prizonieri. Finalmente, în 1945, a intrat în posesia Uniunii Sovietice care o repară și o transformă în muzeu cu secțiuni de arheologie, istorie militară, istoria regiunii, etnografie, pictură cu lucrările mai multor pictori ruși printre care seducătorul Ivan Bilibin, grafică, icoane, literatură în jurul lui Dostoievski care a locuit în apropiere.
Într-o aripă separată, o vastă expoziție permanentă prezintă colecția de machete a tuturor citadelelor de apărare din nord-vestul Rusiei cu armele specifice fiecărei perioade istorice în care au fost active. Unui tur complet i-aș fi dedicat patru-cinci ore.
Ivangorod trăiește din industria textilă, alimentară, forestieră și de producție de echipamente metalice. La marginea orașului, întrezărim o centrală hidroelectrică, despre care aflu că aparține Narvei, deși pe teritoriu rusesc, rămasă acolo de când erau laolaltă.
De funcționat, se pare că merge strună din moment ce la hotel caloriferul din baie dogorea și nu se putea închide, deși afară erau 27 de grade. M-am amuzat când am semnalat la recepție, iar fata mi-a răspuns cu un gest genuin tipic rusesc de resemnare că așa e în tot hotelul, n-ai ce-i face. Nu mai pusesem mâna de câteva ierni încoace pe un calorifer atât de fierbinte.
Doar râul Narva desparte cetatea de celălalt fort vecin dar rival care aparține Estoniei. Ivangorod e singura structură defensivă a Rusiei aflată atât de aproape, la numai o sută treizeci de metri, de fortificațiile unui alt stat.
Frontiera pe care o vedem azi, trasată după obținerea independenței, în 1991, a trezit animozități până în 2021, deși, în perioada pandemiei și a recentului conflict, hotarului natural impus de râul Narva i s-a recunoscut utilitatea.
Intrarea Estoniei în UE în 2004 a creat mari probleme comunității rusofone din Narva pentru că nu mai puteau trece așa ușor granița. De ambele părți, controlul s-a înăsprit, însă, pe plan turistic, Narva era luată cu asalt de turiștii ruși foarte numeroși în ciuda dificultăților de obținere a vizei Schengen, dat fiind că mica urbe era popasul nimerit între St.Petersburg la 159 kilometri și Tallinn la 218 kilometri.
Punctul pietonal de trecere este deschis 24/24 la ruși, însă la estonieni se închide pe timpul nopții. Tot la inițiativa estonilor, s-a interzis orice alt fel de trecere a hotarului în afara celei pietonale, pe o punte pe care zăream, la interval de câteva minute, câte o persoană trăgându-și valiza într-un sens sau în celălalt. Autobuzul își lasă pasagerii în parcarea din fața barierelor la Narva, ei se înșiruie la coadă, iar după trecere sunt preluați de un alt autobuz al aceleiași companii, Lux Express care îi așteaptă pe toți în Ivangorod.
În Europa sunt două puncte de trecere pietonală la granița cu Rusia, cel din Narva și unul în Finlanda, actualmente închis, cel mai mare fiind aici, nu doar din Europa, ci de pe întreaga frontieră rusă.
Intrarea în partea rusă se face printr-un coridor acoperit unde oamenii așteapta cu orele în picioare, înghesuiți la coadă minimum două ore într-o caldură sufocantă, fără scaune, toaletă și nici apă.
Când am luat trenul înapoi spre Tallinn, toți pasagerii am așteptat închiși în sala de așteptare, conform regulamentului de frontieră, până la urcarea în tren când impiegatul a descuiat ușa spre peron, deși nu mai circulă de doi ani trenuri spre Rusia.
Deși în cărți sau pe internet nu se recomandă prea multe obiective de interes turistic de vizitat în Narva, o singură zi n-a fost suficientă ca să pot savura pe-ndelete deliciul acestei vecinătăți pentru că fiecare pas, fiecare moment avea o încărcătură emoțională deosebită,
cum ar fi cel în care turiștii urcați în turnul meterezelor rusești au început să ne facă toți cu mâna celor de pe malul eston și am stat așa câteva minute vibrând de dorința ca aceste două fortărețe care compun ansamblul medieval să fie în viitor incluse laolaltă în UNESCO și să putem traversa puntea fără opreliști în ambele sensuri după placul inimii.
Prima dată când am văzut sau am crezut eu că văd Malines (în franceză) sau Mechelen (în flamandă) făcusem autostopul de la Bruxelles și cetățeanul care ne-a luat, pe colega de cameră și pe mine, ne-a lăsat la o răscruce, iar noi a trebuit să mergem pe jos până la așezarea cea mai apropiată care s-a întâmplat să fie Mechelen, am intrat în primul bar, unde se aflau câțiva aflători în treabă, și am întrebat cu un aer firesc în ce oraș ne găsim ?
După momentul de consternare al interlocutorilor, am primit informația, ne-am bucurat că am ajuns într-un loc istoric și am pornit să explorăm ceea ce credeam noi că e centrul, fără internet, fără ghiduri de călătorie, doar cu mult entuziasm.
Ne îndreptam, de fapt, spre Amsterdam, iar stilul acesta de călătorie urma să mă marcheze pentru totdeauna, am rămas cu o senzație de stinghereală să cunosc dinainte cu precizie destinația, fără posibilitatea de a mă abate din drum.
Nici a doua oară nu pot să mă laud că am văzut urbea cum se cuvine, dar am făcut totuși un popas de pe-o zi pe alta.
Copleșitoarea istorie a cetății nu se lasă deslușită într-un sejur atât de scurt, pentru că personajele care-și au obârșia aici sau care și-au legat destinul de al acestei cetăți sunt memorabile.
La o primă împărțire a teritoriului flamand, în 870, așezarea creștinată de călugărul Rombaut în secolul 7 îi aparținea deja cu acte în regulă lui Carol Magnul, unificatorul Europei occidentale.
Sub Carol Temerarul, senioria a prosperat discret în liniștea catifelată ce definește Țările de Jos, iar Margareta de Austria, mătușa unui alt Carol la fel de ambițios, avea să joace cel mai important rol.
Ceea ce vedem astăzi datează de după isprăvile spaniolilor care, în 1572, când s-au năpustit spre nord cu pretențiile lor de expansiune, au jefuit orașul și au distrus tot ce se putea.
După căderea lui Napoleon, urbea este anexată regatului Țărilor de Jos și, de atunci, se vorbește doar flamanda, ușor diferită de neerlandeza vecinilor aflați la șaizeci de kilometri mai sus pe hartă.
Piața mare îmi evocă cele mai importante evenimente pe care le văd reflectate în actuala primărie, în fosta primărie astăzi poșta, în palatul Margaretei de Austria azi tribunal, în vechea hală de țesături cu mascota sa, un personaj chefliu care e azvârlit în sus pe un cearșaf.
Multe din instituțiile religioase s-au laicizat, bisericile au devenit hoteluri și mănăstirile teatre.
Pe chei, în vechiul port comercial, ancorau în Evul Mediu vapoare încărcate de cereale.
Mechelen deținea drept de exclusivitate asupra descărcării, depozitării și al desfacerii ovăzului în toată regiunea.
Vreme de trei zile pe an, întreaga cetate participă la acest eveniment internațional aducător de belșug, ca dovadă cele trei palate ale negustorilor împodobite cu basoreliefuri pline de tâlc,
Sfântul Iosif, Necuratul și Paradisul.
Tot aici se pripășise și piața de pește gonită din satul vecin pe motiv de mirosuri nedorite.
Dar să nu vorbim despre insalubritate într-o capitală a curățeniei, trăsătură definitorie căpătată în virtutea instalării, la periferie, a unei manufacturi regale specializată în curățarea vechilor tapiserii, ai cărei clienți sunt Luvrul, Prado și Metropolitan of NY, ca să nu mai pomenim rezidențele princiare.
Cea mai celebră familie pe care o cunosc în oraș e van Beethoven, bunicul compozitorului, Louis, era născut aici.
Avându-l pe Ludwig drept descendent, să ne mirăm că Mechelen a devenit o capitală mondială a notelor muzicale ?
Orașul face parte din obiectivul transnațional UNESCO al carillonului, al turnulețelor în(cântătoare), alături de alte treizeci și două localizate în Belgia.
Clopotnița catedralei, de la înălțimea de nouăzeci și șapte de metri, adăpostește două din cele șase cadriluri citadine, cu câte patruzeci și nouă de clopote fiecare, printre cele mai mari și grele din lume.
Faimoasa școala regală de carillon activează în Mechelen de peste o sută de ani.
Micile refrene care ne asezonează plimbările cu un strop de antren sunt produse de carillon sau cadril, un grup de patru clopote amenajat în vârful clopotniței,
acordate și acționate cu ajutorul unei claviaturi sau cu un mecanism de ceasornic, cunoscut încă din secolul 12, dar răspândit mai ales între secolele 16-18 în Franța și Țările de Jos.
La cadrilul tradițional cu acționare mecanică, cele patru clopote sunt manevrate de o singură persoană, iar aici, în Mechelen, el răsună de opt ori pe oră.
UNESCO a recunoscut unicitatea culturii cadrilului în Belgia și în nordul Franței în scopul protecției Patrimoniului cultural imaterial al omenirii.
ore de drum 