Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.
Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.
Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.
În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.
Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.
Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.
Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.
Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.
Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.
Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.
Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.
În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.
Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.
Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.
Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.
M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.
La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.
I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.
O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,
un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.
Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.
Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.
Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?
Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.
Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii.
În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.
Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.
Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.
Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.
După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.
Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.
De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.
Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,
de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.
Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,
farmacista urbei și lider de opinie al comunității.
M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.
Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.
Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.
Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,
ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.
Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.
De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.
Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.
Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.
Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,
cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.
Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,
a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.
O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.
Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.
Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,
și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.
Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.
Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.
Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,
organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.
Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.
Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.
Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.
Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.
Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.
Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.
Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.
Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.
Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.
Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.
Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.
Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?
Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.
Prima călătorie de care am luat cunoștință într-o vară din copilărie, buchisită în cort la Borsec, a fost cea a lui Odiseu apărută în varianta prescurtată la Biblioteca pentru toți și numaidecât am purces să mă visez pe urmele sale.
De îndată ce am avut posibilitatea să călătoresc în Grecia, ulisesc din insulă-n insulă, câte o zi-două, rareori mai multe, cu vapoarele cele mai lente, întocmai ca eroul meu.
Niciodată de două ori la același țărm și, de fiecare dată, mă redescopăr ca ferventă căutătoare de nou. Mă mulțumesc cu puțin, pentru că astfel am totul.
Plutirea lentă mă eliberează de preocupări deșarte și îmi stârnește inspirația, identifică aspirațiile și țintele de atins. În pauzele lecturii, explorez vapoarele, de preferință cât de mari, cu punți exterioare și locuri variate pe care să le pot schimba de câte ori poftesc, după soare, umbră, vânt sau liniște.
Cel mai nostim a fost într-o călătorie de la Kavala la Kos, când un cuplu de germani cititori veneau de fiecare dată unde mă instalam eu, în diverse cotloane discrete de pe punte, fugind, cu cărțile după ei, de grupuri zgomotoase.
Pe un vapor mare, opțiunile sunt variate și aici respir adevărata călătorie, în aer liber, acolo unde gândurile pot zbura.
Și pentru mine, la fel ca pentru Ulise, arhipelagul devine o inițiere în cautarea drumului spre casă, în cazul meu o casă metaforică de care uneori mă rătăcesc sau pe care pesemne nu am găsit-o încă. O caut în toate peisajele elene, prin orice sit antic cu ruine încă pline de mister pentru arheologi, în orice ivire de semne provocatoare, purtătoare de superstiții oferite spre descifrare călătorului și îmi reamintește că o incursiune în insule trebuie minuțios pregătită, fie și numai prin strădania de a-i înțelege pe zei.
Nu uit că grecii au inventat labirintul, s-au descurcat să iasă din situații fără ieșiri, și nu doar într-un singur caz, cel cunoscut de toată lumea. Îi admir și încerc să învăț de la ei.
Tot ce am aflat din cărți, întâlnesc aici, în arhipelagul elen, spațiu de pelerinaj spre Ierusalim, pe care, în Evul Mediu, nobilii emancipați, cărturarii cosmopoliți și prelații îl parcurgeau cutezători.
Mulți pelerini erau nevoiți să facă popas în vreo insulă din cauza intemperiilor, a piraților, a bolilor, a defecțiunii ambarcațiunilor.
Erau convinși că voința lui Dumnezeu îi împinsese spre aceste locuri necunoscute și primeau aceste descoperiri ca pe un dar divin.
Zeii îi luau numaidecât în primire, iar pelerinii uită de pelerinaj, își aduc aminte de Ulise și încep un alt soi de căutare.
Povestiri mai pragmatice ne oferă neguțătorii care brăzdează Egeea începând cu secolul 15 și care-și fac cunoscute peripețiile în manuscrise parvenite doar fragmentar, și, mai târziu, în publicații jurnalistice de circulație citadină mai largă.
Mulți erau anticari tocmiți de înalte familii italiene ca să obțină manuscrise orientale presupuse deținătoare de secrete, aflate doar în inima jinduitului nostru Orient.
Din Levant, traficanții furnizează te miri ce. Căpitanii de vapoare înșiși, mici uliși, încearcă să-și facă escalele cât mai profitabile, iar unii colportează informații de cea mai mare însemnătate ca să convingă vreun mecena să le finanțeze următorul voiaj.
Nici diplomații nu ocolesc arhipelagul, au tot făcut naveta într-o perioadă, trimiși de Francisc I, primul rege occidental care și-a stabilit ambasadă la Constantinopol, în virtutea înțelegerilor lui secrete cu Soliman Magnificul, a cărui expansiune în Europa a susținut-o, dar nu e treaba Greciei.
Despre cele mai extravagante și mai neobișnuite peripeții am citit într-o voluminoasă antologie de peste o mie o sută de pagini, reunite cronologic de o editură franceză. Pe măsură ce citesc despre elenism și nu numai, tânjesc să aflu tot mai multe și pornesc într-o alta odisee, cea a căutării de cărți.
În Elada, mai mult ca în oricare altă țară, călătorul se deosebește de turist. Îi putem identifica lesne și astăzi. În vremuri uitate, era bărbat, rareori se aventurau femei pe astfel de tărâmuri lipsite de confort.
Pionierii trebuiau să fie temerari, robuști, optimiști, comunicativi și descurcăreți, sunt scormonitori din fire, nu stau locului, explorează, iar cultura le facilitează conexiunile.
În majoritatea aventurilor, eroii noștri aflaseră de Ulise și, în ce mă privește, mă uit uneori pe vapoare, sperând să-l recunosc.
Tezaurul de la Notre-Dame a fost expus parțial la Luvru pe durata lucrărilor la catedrală într-o expoziție care a reunit excelența celor două obiective UNESCO simbolice pentru capitala Franței.
Tezaurul este celebru datorită celor două obiecte pe care le cuprinde, relicva Coroanei de spini și a lemnului Crucii lui Iisus, aflate în depozitul statului până la redeschiderea sacristiei și reprezentate în expoziție doar prin relicvariile care le adăpostesc.
Acumularea de ornamente liturgice și orfevrărie dovedesc puterea religiei, a înalților prelați și a preoților, respectul de care beneficiau din partea puterii politice și a nobilimii. Vizitatorii de seamă, printre care împăratul Austriei, regele Belgiei și Țarul Rusiei, s-au întrecut în a oferi catedralei Notre-Dame daruri inestimabile.
Cele o sută douăzeci de opere de artă provin din arhiva națională, biblioteci, alte fonduri muzeale și le găsim împărțite pe secțiuni, de la obiecte aurite și veșminte sacerdotale țesute cu fir de aur, ce servesc la celebrarea cultului,
cărți vechi, manuscrise, la daruri prețioase oferite în semn de recunoștință și relicvarii bătute cu nestemate.
Asupra donațiilor, arhivele au păstrat documente în original, începând cu mărturii despre istoria tezaurului din epoca merovingiană dintre secolele cinci-opt și liste de inventar detaliate revelatoare pentru valoarea obiectelor dispărute la revoluția franceză din 1789.
Reconstituirea tezaurului din resturile distrugerilor revoluționare i se datorează împăratului Napoleon. Majoritatea obiectelor liturgice aflate azi în serviciu datează din secolele 18-19.
Din biblioteca originală, s-au mai păstrat doar câteva cărți editate între 1400 și 1500 care, la vremea lor, erau expuse zilnic în catedrală, semn al oricărei sărbători religioase, până în 1789, când au fost furate sau distruse.
Imediat după 1790, când s-a emis decretul naționalizării tuturor bunurilor aparținând bisericii și clerului, unii credincioși le-au subtilizat și le-au predat instituțiilor religioase după ce s-au mai liniștit spiritele.
Una dintre cele salvate îl înfățișează pe regele David într-o pictură realizată pe pergament în 1669 ca decorațiune pe o pagină din cele șapte volume de cânturi care acompaniază liturghia occidentală.
Regele muzician are privirea îndreptată spe cer în căutarea inspirației divine, subliniind funcțiunea manuscrisului care amintește importanța muzicii în Iudaism și rolul regelui David căruia i se atribuie copyrightul psalmilor și al laudelor.
Volumul din care face parte era sprijinit de un pupitru din pricina greutății, ca toate cărtile din timpuri vechi. Din fericire, la revoluție a fost preluat de biblioteca națională a Franței, care l-a păstrat în condițiile cuvenite și l-a înapoiat bisericii după ce a trecut prăpădul.
Cântul însoțea fiecare ceremonie religioasă, conform Sfântului Augustin care afirma că un cântec valorează cât două rugăciuni. De aici și prezența orgilor, prețioase și profesionale, în toate bisericile din occident.
Abația a fost întemeiată de St. Denis în secolul 3, la Paris, pe locul unde se află azi, iar în anul 775, un act semnat de Charlemagne certifica închinăciunea abației la Maica Domnului.
Din secolul 6, încep să se strângă timid primele elemente ale tezaurului, materializate prin relicve de sfinți remarcabili în istoria Parisului.
La începutul secolului 12, preotul bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim trimite la Paris o bucățică din lemnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, un cui și o rămășiță din Coroana de spini.
Ne putem închipui amploarea sărbătorească a întâmpinării celor mai prețioase relicve pe care le primea Franța la catedrala Notre-Dame, cel mai important eveniment din istoria tezaurului.
Prin grija de care a beneficiat de-a lungul vremurilor vitrege, a răzbit, chiar dacă numai fragmentar, până la noi. Frântura de lemn din Cruce a fost depusă de la început într-un relicvar tot în formă de cruce ornat cu flori de crin, simbolul regalității franceze.
În săptămâna mare, toate relicvele legate de patimile Mântuitorului erau expuse pelerinilor. Relicvarul din expoziție a fost finalizat în 1862 și îl reproduce cu precizie pe cel din secolul 13. Coroana din flori de crin din partea superioară e împodobită cu patru sute de pietre prețioase și semiprețioase.
Cele patru personaje așezate cu rol sprijinitor sunt împărăteasa Elena, împăratul Constantin, fiul ei, regele Baudoin al Constantinopolului și Ludovic cel Sfânt care, în 1239, a cumpărat rămășițele din coroana de spini și le-a conferit primul relicvar monumental.
Cel mai sfânt rege al Frantei, Ludovic al nouălea, beneficiază și el de un relicvar, a cărui versiune originală a fost făurită în 1306.
Din Evul Mediu până azi, moaștele sfântului rege au fost împărțite în Franța între lăcașuri de cult sau vândute de moștenitori.
Rămășițele identificate astăzi aparțin statului, ca și întreg tezaurul catedralei, ca, de altfel, tot patrimoniul mobiliar al catedralelor franceze, considerate bunuri culturale.
De aceea, spre deosebire de alte țări apusene, în Franța intrarea în toate aceste sălașuri valoroase este gratuită, rareori se plătește pentru accesul la comori.
Din 1120, datează o scrisoare în care se menționează trimiterea unei alte relicve de la Ierusalim, și anume o bucățică de piatră din sfântul mormânt, fapt determinant pentru sacralitatea catedralei Notre-Dame și recunoașterea autorității sale religioase incontestabile.
Înfăptuirea dorințelor exprimate de pelerini au sporit faima acestor relicve întru cinstire.
Însănătoșiri miraculoase, pentru că doctori nu existau, recolte mănoase, în lipsa insecticidelor, împăcări și concesii în lipsa mediatorilor, toate acestea au contribuit la o adorație necondiționată și la ofrande care au permis acumulări materiale considerabile care, mai târziu, au declanșat invidii.
Entuziasmul pentru rămășițele oamenilor sfinți, fizice și materiale, au provocat specula pe piața neagră și a proliferat industria traficanților și a măsluitorilor.
Nu știu prin ce mijloace specialiștii de acum o mie de ani aveau abilitatea de a deosebi adevăratele moaște de cele false, trebuie să recitesc Baudolino, poate doar prin certificarea miracolelor, însă cele adevărate erau porționate ca să fie cât mai larg distribuite și astfel a luat un mare avânt și meșteșugul orfevrăriei, întrucât sfintele rămășițe trebuiau depozitate într-o casetă pe măsură.
Cu cât relicvele erau mai importante, relicvarul era mai impunător și mai prețios. Cele ale Mântuitorului erau cele mai prestigioase, iar Ierusalimul și Constantinopolul erau socotite capitalele moaștelor.
Orientul a beneficiat dintotdeauna de o mai mare credibilitate în materie de sfinți, acolo miracolele se săvârșeau mai lesne, beneficiau de o mediatizare serioasă și constituiau principala piață de aprovizionare pentru occident.
Situată în inima capitalei, catedralei, încărcată de cele mai prețioase relicve, îi revenea rolul de a ocroti regatul. Însă poporul n-a fost de aceeași părere, iar azi, ce să mai spunem ?
Povestea povestită nu e povestea adevărată, însă eu am preferat varianta imaginară, străveche, pentru această întâlnire neașteptată cu un personaj drag din mitologia slavă, Rusalka.
Versiunea reală a subiectului acestui monument se referă la un tragic naufragiu din 1893, așa cum s-au întâmplat multe în acest mare oraș portuar, iar Memorialul a fost ridicat în amintirea celor pieriți.
Prima statuie din Estonia realizată de un sculptor local, inaugurată în 1902, a devenit simbolul celei mai populare plaje din Talinn, în ciuda indiciilor că apa nu e curată din cauza apropierii vapoarelor.
Promenada nouă, de câțiva kilometri, care leagă cele două parcuri muzeale ale capitalei, se bucură la sfârșit de mai de mireasma florilor de liliac plantat din belșug în părculețul care o înconjoară pe zâna apelor transformată într-un fel de spirit protector, în calitatea ei de ondină, nimfă, duh al apelor, câmpiilor și pădurilor, atât de potrivită cu natura Estoniei.
În jurul meu, prezența linistită a unor doamne elegante, cu pălăriuțe de soare, se asortează cu povestea din care au izvorât opera lui Dvorak din 1901, piesa de teatru din 1837 de Aleksandr Pușkin, scurt-metrajul din Rusia Imperială realizat de Vasili Goncharov în 1910.
Legenda spune că fiica unui morar, Natașa, trăită toata viața pe malul Niprului, se îndrăgostește de un cneaz care venea adeseori să se scalde în apropiere, nesocotind povețele tatălui ei care nu vede cu ochi buni mica lor aventură.
Fata nu-l ascultă și inevitabilul se produce, cneazul o anunță că trebuie să se despartă la dorința părinților lui care-l sortiseră unui mariaj aranjat. Îi lasă Natașei o diademă, un colan de nestemate, iar morarului o pungă cu galbeni.
Cneazul nu se lasă înduplecat nici măcar când fata îi mărturisește că este însărcinată, dar îi promite că va reveni să vadă copilul. Deznădăjduită, Natașa se aruncă în Nipru.
La nunta cneazului, vocea ei răzbate, fantasmatic, din străfundurile apei și va tulbura fericirea mirelui și antrenul alaiului. După doisprezece ani, cneazul revine pe malul fluviului, singur, disperat că nu are urmași, și dă peste bătrânul morar în zdrențe care-și pierduse mințile, îngrijit, după micile-i puteri, de nepoțica lui.
Prin ea, Rusalcele au purces a transmite pe pământ o vrajă de nedezlegat din împărăția apelor, iar prințul va rămâne pentru totdeauna tânjind după o iubire imposibilă.
Ascult adeseori opera lui Dvorak care se petrece nu chiar aici, la Talinn, dar pe undeva pe-aproape, în lumea noastră slavă, și are ca punct de plecare povestea lui Hans Christian Andersen, Mica sirenă.
Și ea se îndrăgostește, zâna apei, și aspiră să fie ca prințul, să devină altceva, atunci când își dă seama de marginile condiției sale. Dorință de neîmplinit, tragică, filosofică și atemporală.
ore de drum 