expoziții – ore de drum

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.

Chip cioplit

Valladolid, 2022

Muzeul Național de sculptură, cel mai cuprinzător din Peninsula Iberică și printre cele mai valoroase din lume, ne copleșeste atât prin arhitectura spațiului, cât și printr-o amplu episod de istorie religioasă ce corespunde profilului și preocupărilor din ținutul spaniol între secolele 15-18.

Considerată drept cea mai bogată colecție din Spania, a fost instalată și magnific organizată în monumentul isabelin reprezentativ al orașului, colegiul San Gregorio, înființat la sfârșitul secolului 15 de Alonso de Burgos, confesorul Isabellei Catolica.

Colegiul dominican, un prestigios institut de învățământ teologic, a reprezentat un laborator al formării spirituale în Castilla umanistă din care au emanat predicatori, mistici, moraliști care au fondat universități și episcopate în Indii, și-au exercitat activitatea de inchizitori, susținând poziția spaniolă în conciliul de la Trento.

Bogatul decor al porților se organizează într-un mare dreptunghi format din panouri, întocmai unui retablu. Porticul e una dintre capodoperele artei sacre spaniole.

La Valladolid, stilul isabelin, fermecător melanj de gotic flamboaiant și de tradiție mudejară arabă, a apărut în secolul 15, prefigurând stilul plateresc. Decorațiunea exuberantă se manifestă cu mare fantezie în ornamentele vegetale.

Compoziția perfect ierarhizată pune accentul pe portic înainte de a-și găsi punctul culminant într-un relief heraldic unic.

Exemplele cele mai ilustrative de la Valladolid sunt colegiul San Gregorio și fațada bisericii San Pablo, similare fațadei universității din Salamanca a cărei ornamentație platerescă abundentă și delicată anunță deja spiritul renascentist.

În 1550, colegiul a devenit scena unui episod istorico-diplomatic memorabil. Convocată de împăratul Carol Quintul, în aceste săli s-a reunit o adunare de eminenți literați, filosofi și teologi ca să stabilească legalitatea cuceririi Indiilor, așa cum spuneau ei oricărui teritoriu nou descoperit.

Cele două tabere opuse își apărau cu tărie principiile. Sepulveda susținea că acțiunea militară a spaniolilor era perfect justificată prin inegalitatea naturală a oamenilor, nativii din lumea nouă le erau inferiori spaniolilor prin numeroase calități precum prudență, pricepere, virtute și maturitate, cum sunt copiii față de adulți, femeile față de barbați și negrii față de albi.

Las Casas, pionier al drepturilor omului, susținea tabăra opusă, cu prezența pacifică și creștinarea cu binișorul, lăsându-le băștinașilor neîntinate drepturile și bunurile în virtutea egalității între oameni.

Pentru că ne aflăm într-un lăcaș de cult, chiar dacă laicizat, parcursul cuprinde încăperi dedicate, cum ar fi capela de stil gotic hispano-flamand, precedată de o anticameră cu mausolee. Bolta isprăvită în 1490 prezintă ogive încrucișate înstelate și o absidă poligonală.

Consolele întruchipează îngeri, susținând blazonul comanditarului. Acum capela adăpostește un retablu, statui ale ducilor de Lerma, mormântul unui călugar dominican. Expoziția permanentă, unde mă întâmpină un Sfânt Adrian belgian din secolul 16,

rar întâlnit prin muzee, se organizează în jurul unui amplu patio, la parter și etaj.

Începând din secolul 15, operele relevă un stil de tranziție gotic tardiv ce prefigurează Renașterea.

Într-o Pieta din 1480, percepem această tranziție prin realismul figurilor și atitudinii în pofida unui fond aurit primitiv.

Tot din Renașterea cu influențe italiene, un mare retablu realizat pentru biserica mănăstirii San Benito el Real, prezentat în părți separate, e compus din picturi și sculpturi.

Din aceeași biserică, au fost aduse stalurile,

precum și dramatica, dinamica scenă a punerii în mormânt.

Muzeul conține nu doar un mare inventar de statui spaniole religioase din secolele 13-18, dar și câteva opere de pictură, dintre care să-l privim cu luare-aminte pe Sf. Anton al lui Breugel, în lupta sa cu ispita.

O scenă a comerțului cu sclavi e extrasă din don Quijote. Cervantes îi atribuie lui Sancho, care e mai direct, mai genuin, descrierea fenomenului în Spania. Și ce dacă sunt negri ? zice el, îi încarc pe o corabie, îi vând în Spania și, cu banii câștigați, o să-mi cumpăr un titlu nobiliar sau o moșie

ca să-mi asigur restul zilelor. Mană cerească, nu ? Cupa cu scene bahice reprezintă tot o diversiune a ispitelor și nu e greu de ghicit că provine din Franța, o producție Cristofle din 1884, scoasă din rezervele Bibliotecii Naționale.

Din secolul 17 baroc, iconografia sfinților ilustrează o anumită estetică a renunțării și a liniștii, specifică secolului Luminilor.

Să ridicăm ochii spre cer, căutându-i, dar să ne lăsăm vrăjiti de magnifice tavane artizanale păstrate în original, unele au aparținut chiar acestor încăperi, altele au fost aduse din mănăstiri azi dispărute.

În secolul 18, sensibilitatea și gusturile se schimbaseră deja, favorizate de strălucirea curților italiană și franceză,

de laicizarea lor și iluminarea incipientă, iar personajele dobândesc o atitudine aproape profană. Cu atât mai apropiate de noi și mai înțelegătoare.

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.

Cuvinte potrivite

Diyarbakır, 2022

La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.

I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.

O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,

un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.

Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.

Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.

Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?

Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.

Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii.

În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.

Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.

Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.

Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.

După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.

Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.

De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.

Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,

de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.

Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,

farmacista urbei și lider de opinie al comunității.

M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.

Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.

Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.

Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,

ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.

Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.

De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.

Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.

Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.

Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,

cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.

Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,

a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.

Ce, ție nu-ți place ?

Paris, 2024

Nu se mai pomenise o așa cutezanță când Heim a creat acest ansamblu de plajă, în 1948, adică să stai sumar îmbrăcată, în văzul tuturor, fără ca măcar să te scalzi ca să ai o justificare a goliciunii.

Să sperăm că zilele călduroase se vor întoarce și, în așteptarea lor, dacă nu-mi permit să-mi reînnoiesc garderoba de plajă, nădăjduiesc să găsesc o idee de improvizație prin expoziția văzută în vara 2024 la Palatul Galliera care poate inspira orice pretențios, credeți-mă.

Apariția pe plajă e reglementată prin lege, regulamentul e afișat la vedere în anii 1918 în lăudata stațiune cost-azureană Cannes, și stipulează că accesul la plajă și scaldă e permis doar în afara perimetrului portuar,

cu condiția ca domnii să poarte costum de baie,

iar doamnele pantaloni și bluză cu mânecă lungă.

Cine dorește să intre în apă se va schimba în cabine sau corturi instalate special în acest scop, la adăpost de privirile indiscrete.

Erau departe vremurile, în 1900, când îți era permis să vii pe plaja să faci cură de soare, sau la băi, doar într-o costumație specifică, din molton sau serj, strămoșul treningului nostru. Turistele sau, mai precis, curistele printre care se număra și george sand, își comandau din cataloage ținuta potrivită fiecarei stațiuni, cea din vitrină este specifică localității balneare Mont-Doré, din Auvergne.

Treningul a deviat în 1923 de-a dreptul în pijama de plajă, nu exista un cuvânt ca să desemneze costumația în care stai pe plajă fără să intri în apă.

Până la această temerară transformare, pijamaua era rezervată doar intimității propiei locuințe, iar pentru excentrici, dineurilor șic, nu știau ce sa mai inventeze.

În anii 1930, confecționată în mătăsuri prețioase, pijamaua devine ținuta indispensabilă balneară și de croazieră.

Confortul e garanția succesului. Marii croitori au adaptat modele de seară la rochii de stat la piscină, cum ar fi Madame Grès în 1966.

Din toate năzdrăvăniile expuse, mi-ar fi plăcut să port un model cu cireșe Hermès 1962.

Domnii au fost dintotdeauna răsfățații soartei, costumele lor de baie erau ca azi, doar materialul diferit, în anii 30 tricotaj de lână, cu imprimee mai poznașe prin anii 60.

Dar nici cutezătorii de azi nu dau înapoi să se înveșmânteze cu un ansamblu de plajă cu capă Christian Dior din 1996,

care bănuiesc că a fost creat pentru plajele răcoroase de la ocean, nu-mi închipui cum s-ar potrivi în vreo insulă grecească sau la tropice un astfel de personaj extravagant, poate iarna.

Dar iată că, la 5 iulie 1946, ireparabilul se produce.

La sărbătoarea apei de la piscina Molitor din Paris, în cadrul concursului de costume de baie, Louis Reard prezintă în premieră mondială modelul bikini, după numele unui atol situat în Pacificul de sud, unde americanii tocmai făcuseră un discret eseu soldat cu explozia unei bombe atomice.

Nici una dintre manechine nu a acceptat să prezinte modelul împricinat, așa că se apelează la o dansatoare fără prințipuri de la Cazinoul din Paris, Micheline Bernardini.

Produsul e descris drept ,,costumul de baie mai mic decât cel mai mic din lume, și, în bikini, fata are un efect exploziv, proclamă publicitatea cu subînțeles și mândrie că a găsit, datorită bombei, formula cea mai justă. Succesul e asigurat.

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.

Pe un mal frumos

Paris, 2025

Unul dintre momentele magice ale verii mi l-a dăruit expoziția pe care am reușit să o văd în ultimele ore înainte de închiderea prezentării sale pe scena culturală pariziană de către CSCOR Paris.

Nikolai Kuzmin, membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase din Moscova, stabilit parțial în Franța, expune pentru prima dată colecția de lucrări inspirată de satul modest de pe malul Volgai, Talynskoye, unde artistul a văzut lumina zilei în 1938 într-o modestă familie de țărani.

Retrospectiva reunește lucrări concepute pe tema înlănțurii destinelor la răspântii de drumuri, iar câteva tablouri sunt inspirate de un cântec stravechi de leagan, Pe drumul de Mourom, pe care i-l cânta mama sa în copilărie.

În fiecare imagine, artistul își mărturisește recunoștința pentru tot ce a văzut și a înfăptuit de când a lăsat în urmă acel spațiu neasemuit pe care încearcă să-l recreeze pretutindeni,

cu spațiile nemărginite, lumina blândă și libertatea, idealurile sale dintotdeauna, pe care și eu mi le plăsmuiesc în minte întocmai.

Nikolai Kuzmin a început să deseneze în primii ani ai copilăriei și mai târziu s-a hrănit cu povestea vieții unor pictori de seamă care i-au modelat năzuințele.

Regiunea sa natală, Nijnîi-Novgorod, deține un patrimoniu de artă populară impresionant,

iar artistul a început să colecționeze tot în copilărie jucării pictate, farfurioare, cănițe din lemn pictat, apoi cărți poștale și cărți cu imagini, atât de rare în acele vremuri, în anii 50.

Tatăl lui îi decupa în carton forme de cățeluși și de căluți, alte jucarii nu avea, iar el le colora și le picta în cele mai năstrușnice culori.

Artistul mărturisește că l-a inspirat și arhitectura populară a căsuțelor tradiționale din regiunea Volgăi, unde, la țară, locuințele au cercevele din lemn sculptat în forme originale, dar cred că acest ornament e specific mai multor regiuni, eu îmi doresc să vizitez orășelul Mîșkin (șoricel), care e faimos pentru ferestrele sale unice realizate în acest stil.

Icoanele au fost o prezență constantă în viața lui Nikolai Kuzmin, o sursă de nădejde, de reîmprospătare sufletească și de inspirație.

Cele mai dese plimbări le făcea, pe când locuia în Rusia, la mănăstiri, biserici și monumente cu un trecut cât mai îndelungat, pentru că, spune el, cele mai mai adevărate modele de înțelegere le găsim la începuturile artei.

Arta populară rusă deține un puternic izvor de creativitate și ne transmite spiritul și atitudinea unei întregi filosofii de viață.

Iar eu intuiesc, privindu-le, misterul, măreția și sensibilitatea sufletului rus, descris de Dostovevski, Cehov, Pușkin, inocența omului simplu tânjind după o farâmă de înțelegere și blândețe, în emoționante peisaje singuratice în care abia deslușim, smerit, conturul unor siluete pierdute în imensul orizont.

Culorile estompate cu delicatețe, toate nuanțele mestecenilor ca și cum ar fi oglindite în fluviu, poetica prezență a naturii pe malurile Volgăi.

Toate imaginile reflectă eternitatea sacră a copilăriei, spune artistul, sentiment care mi s-a confirmat explicit la fața locului, în interiorul sălii, în momentul în care Turul Franței, care se isprăvea chiar în acea după-amiază la Paris, a ajuns în dreptul clădirii de pe malul Senei.

Răzbătea din stradă o zarvă de nedescris, țipete, răcnete, agresivitate, sirene ale poliției sau/și ambulanței, se întâmplase ceva în timp ce eu eram scufundată în tablouri, dar am resimțit cât se poate de concret sentimentul că mă aflu la adăpost de toate, în fața acelor picturi sau, mai precis, în interiorul lor, în cel mai protector spațiu cu putință.

În clin și în mânecă

Paris, 2025

În perioadele istorice dominate de mulțumire și îndestulare, pe când hainele erau de bună calitate, cei cu dare de mână stăpâneau rafinamentul și eleganța indispensabile stilului personal. Una dintre epoci am identificat-o în Franța secolelor 18-19, iar unul dintre cei care dictau trendurile a fost pictorul Eugène Delacroix, îndrăgit mai ales pentru tablourile rezultate din călătoriile sale în Orient și lumea arabă.

Deși artistul afirma că detestă moda, întocmai ca toți cei care adoră să se îmbrace și să fie admirați fără să pară că depun vreun efort pentru această preocupare, acordă în tablourile sale o importanță capitală veșmintelor, în toate detaliile lor, până la a sublinia diferențele între soiul de țesătură și de textile. În vremea lui, în secolul 19, siluetele masculine erau caracterizate după preferința pentru culori închise, dictată de moda engleză, după cum vedem într-un portret realizat cu meticulozitate la comanda unui amic englez a cărui beretă șic l-a captivat.

În numeroasele sale autoportrete, Eugène se înfățișează publicului în hainele preferate și care îi stau bine, pe atunci nu exista alta modalitate de a-și promova propria persoană, mai ales că era chipeș și deținea un desăvârșit simț al eleganței, după cum ne dăm seama nu dintr-un autoportret, ci dintr-un tablou realizat de un confrate englez, pictorul Thales Fielding, unde artistul poartă o cravată după îndrăzneața modă americană.

Trăsătura distinctiva a ținutei sale vestimentare după care îl recunoaștem întotdeauna va rămâne nelipsita eșarfă purtată din cauza unei laringite cronice. Delacroix cochetează cu teatrul cum e și firesc pentru un pasionat de îmbrăcăminte, dupa cum îl regăsim costumat în Hamlet, melancolia fiind una din trăsăturile comune cu personajul.

Artiști și scriitori cunoscuți se înghesuiau să-i imortalizeze, cum ar fi scriitoarea George Sand, reprezentată într-un costum masculin ca să sfideze regulile de interdicție ca femeile să poarte în public haine bărbătești.

Din prietenia sa cu autoarea a rezultat și un alt tablou, de cu totul altă natură. Delacroix, plictisit de mondenități, se retrage la domeniul scriitoarei de la Nohant și, într-o zi, zărește în parcul proprietății doua prietene citind, pe care le-a preschimbat, învolburându-le toaletele rustice, în scena biblică unde Sfânta Ana o învață să citească pe Maria.

Tot Maria, preagrațioasă, va fi reprezentată și în scena Bunei Vestiri, într-o ambianță voit teatrală.

Dintre personajele istorice, îl întâlnesc pe Carol Quintul care, după ce a abdicat, s-a retras la o mănăstire în Spania, iar Delacroix ne readuce în prezent un moment din rutina zilnică a împăratului, îmbrăcat în ținută de călugăr ieronim.

Adevărata și marea pasiune a lui Delacroix a fost Orientul, unde a plăsmuit operele fascinante care i-au asigurat faima. Toate personajele și scenele reprezentate aveau corespondențe în lecturile care-i hrăniseră aspirația de a călători.

Multe dintre ele au fost reluate de către pictorii care i-au urmat, printre care William Bouguereau, și le putem admira în muzeul din casa memorială Delacroix din Paris, place Furstenberg, un loc magic unde regăsesc inspirația unor noi gânduri.

Banca de rezerve

Paris, 2022

O fascinată incursiune în lumea bancară de acum o sută de ani ni se deschide printr-o intrare demnă de un cazinou din Las Vegas,

într-o instituție centenară cât se poate de onorabilă, Banque de France.

Comorile păstrate aici nu mai sunt de ordin financiar, doar artistic și istoric, însă informațiile explicative sunt cât se poate de actuale.

Creatorii au plăsmuit o scenografie dinamică datorită căreia, dintr-o încăpere într-alta, constat puterea euforizantă a banilor și aflu despre lumea din spatele ușilor închise.

Palatul reprezintă o locuință familiala transformată în sucursală a băncii naționale a Franței, actualmente Citeco, muzeu cu profil financiar-economic inaugurat în 2019, care oferă multiple servicii organizatorice auxiliare, exploatându-și eficient și convingător calitățile, conform profilului.

Moștenitorul unei vechi familii de bancheri din Grenoble, Emile Gaillard, se stabilește în anii 1880 la Paris pentru o mai bună vizibilitate a afacerilor, ca să fie mai aproape de principalii clienți a căror avere o administra, printre care și emblematicul conte de Chambord.

Printre oportunitățile de afaceri ale momentului în capitală, cea mai profitabilă era participarea la construcția căilor ferate franceze, pe care Dl.Gaillard a finanțat-o parțial.

Proiectul pentru locuința sa pariziană i-a fost încredințat arhitectului Jules Février și, finalizată în 1882, a câștigat medalia de aur la expoziția universală din 1889.

Deoarece proprietarul era pasionat de arta Renașterii și deținea o colecție respectabilă destinată decorării acestui mic palat, arhitectul a folosit ca model castelele din aceeași perioadă de pe valea Loarei, Blois și Gien.

La inaugurare, Emile și soția au organizat un bal mascat pentru două mii de persoane și, cum era previzibil, proprietarul i-a întâmpinat pe oaspeți costumat în Henric al doilea.

Să luăm aminte la decorațiunile pe care le-au admirat miile de invitați de lungul vremii la toate acele sindrofii.

În 1902, edificiul a fost vândut băncii Credit Lyonnais. În 1919, a trecut în proprietatea băncii Naționale a Franței care, o sută de ani mai târziu, a inaugurat muzeul Citeco.

Până în 2006, clădirea a funcționat ca sucursală a bancii, și, din fericire, toate decorațiunile au dăinuit.

Predominant pe teme religioase, surpriza primei impresii s-a modificat, în chip spectaculos, din cazinou în catedrală.

Circuitul vizitei permite accesul în toate încăperile, private, publice, secrete, pasaje de trecere.

Multre dintre ele au fost modificate pentru a li se da o altă întrebuințare, după necesități.

Holul publicului și sala casetelor de valori reprezintă extensiile realizate de banca națională după achiziție.

Holul a fost amenajat în curtea interioară dintre cele trei laturi ale imobilului și îmbină arhitectura neo-gotică și art deco.

Sculpturile de pe uși înfățișează femei dezinvolt drapate, înlănțuiri de plante, delfini și dragoni.

Destinația încăperilor s-a schimbat dramatic între timp, cum ar fi salonul ce servea la început seratelor familiale, apoi recepțiilor restrânse, preschimbat în sală de primire a clienților cu ghișee art deco în anii 20, care s-a preschimbat ulterior în birou, apoi în sală de ședințe.

Șemineul monumental cu lei înaripați, ornamentat cu arabescuri și vegetație e operă venețiană din secolul 15. Un alt salonaș, mult mai intim, era decorat cu tapet din piele de Cordoba aurită și cu tablouri. Mi se pare un miracol să avem acces în astfel de locuri.

Marele hol de recepții oficiale, numit și sala de bal, adăpostea colecțiile de artă medievală ale proprietarului. Sala evocă tipicul serbărilor renascentiste cu tribună prevăzută pentru menestreli.

Șemineul din secolul 15 este decorat cu aceleași femei înlăcrimate ca pe mormântul ducilor de Bourgogne la Dijon, fapt pe care-l consider extravagant și nu știu dacă, judecând în stilul meu oriental, e de bun augur.

Balustrada e susținută de personaje fanteziste care stau pe vine.

Nu mai fusesem niciodată într-o casa de bancher din istoria recentă, nu știu dacă la noi există ceva comparabil.

Din incursiunea în palatul său, am rămas cu o foarte clară percepție a prezenței banilor, prin calitatea și valorizarea patrimoniului renovat datorită unei investiții amețitoare, dându-le dreptate francezilor care susțin cu înțelepciune că ,,Qui dit que le bonheur ne s’achète pas ne sait pas les bonnes adresses’’. Muzeul Citeco este una dintre ele, pentru entuziasmul dobândit pe care-l vom putea valorifica în inspirație.

Exilul și împărăția

Paris, 2025

De la Harkov, din Ucraina, și până la Paris e cale lungă, mai ales dacă viața te obligă la ocoluri și-ți scoate în cale piedici neprevăzute.

Numele pictoriței Zinaida Serebriakova (1884-1967), născută Lanceray, îmi era complet necunoscut înainte să-i descopăr tablourile expuse în sălile Centrului Cultural și Spiritual rus din Paris.

Părinții artistei erau francezi, tatăl sculptor și mama pictoriță, cu îndepărtate origini rusești aristocratice.

Le-a fost tare greu să-și părăsească moșia de lângă Harkov. Rămasă orfană de tată la numai doi ani, ea și mama au reușit să se mute la Sankt Petersburg la bunicul ei, un cunoscut arhitect.

Timp de douăzeci și trei de ani, s-a întors ca să-și petreacă fiecare vacanță de vară în câmpia nesfârșită, la domeniul lor de la Neskuchnoye, în regiunea Belgorod, cât de frumos trebuie să fi fost !

Primii pași în studiul picturii i-a făcut în școala privată a unei prințese la Sankt Petersburg, unde avea la dispoziție întregul Ermitaj ca să exerseze copiind vechii maeștri. Dar tot la Harkov a mânat-o înapoi soarta, ca să-și afle alesul, Boris Serebriakov, un văr îndepărtat, inginer la căile ferate ale Imperiului Rus. În 1905, pleacă la studii la Paris, dar se întoarce în fiecare vacanță în Rusia, unde i se nasc cei patru copii, doi la moșie la Neskuchnoye și doi la Țarskoe Selo.

Prima ei expoziție are loc la Sankt Petersburg în 1910, încununată de succesul confirmat prin cumpărarea a trei tablouri de către galeria Tretiakov din Moscova.

Până în 1917, când evenimentele revoluționare o obligă să se refugieze cu mama ei și copiii la Harkov, călătorește cu soțul în Europa, în Franța unde studiase,

în Germania, Italia, Elveția. Soțul ei se stinge de tifos în 1919, iar ea se angajează la muzeul de arheologie al universității din Harkov. În 1920, se mută toți șase la Petrograd, unde va lucra pe brânci pentru ca, la scurt timp, să vină și răsplata muncii ei sub forma unei invitații de a trimite tablouri la expoziția de artă rusă de la New York.

Succesul e asigurat, astfel că, după patru ani, pleacă din nou la Paris, unde, până să-și facă un rost, va fi primită în gazdă la diverse rude.

Doi dintre copii vor reuși să o urmeze la Paris ca să devină pictori, alți doi rămân în Leningrad și Moscova, unde una dintre fiice ajunge decoratoarea Teatrului de Stat. Abia în 1960 se vor revedea, când ea va putea, în sfârșit, să se întoarcă acasă prima dată după exil.

Între timp, va călători în ținuturi impresionante, prin toate regiunile franceze, în Belgia, Anglia, va vedea Marocul, Portugalia, toată Italia.

Dar nicăieri nu e ca acasă. Toate personajele pictate de ea au o privire tristă, mărturie tăcută a dorului.

Lucrarile sale se înscriu în curentele epocii, impresionism și orientalism pe care le gust în mod special. Pânzele îi reflectă emoția locurilor, a întâlnirilor descoperite în atât de multe călătorii,

iar eu încerc să deslușesc în creația sa rămășițele amintirilor din ținutul natal, cât din desăvârșirea câmpiei i-au păstrat gândurile ?

Tablourile sale au participat în optzeci de expoziții colective și paisprezece personale în Franța și Belgia, încununarea succesului a fost proiectul de a decora castelul unui baron belgian, însă toate înfăptuirile nu-i alină dorul de casă.

A fost primită înapoi cu onoruri în anii șaizeci, iar cele mai mari expoziții din carieră i s-au organizat pe tărâmul natal, la Uniunea Artiștilor Plastici din Moscova, unde i-au fost prezentate două sute cincizeci de tablouri, ca și la Muzeul de Stat de Artă Rusă din Kiev și la Muzeul de Artă rusă din Leningrad. Se stinge la Paris în 1967 și odihnește în cimitirul rusesc din St.Geneviève-des-Bois.

Am petrecut în compania ei senină un moment de grație la Centrul Cultural și Spiritual rus din Paris, năzuind să pot parcurge cândva ținuturile pe care frumoasa artistă le-a purtat pretutindeni în suflet.