Categorie: arhitectură

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.

Chip cioplit

Valladolid, 2022

Muzeul Național de sculptură, cel mai cuprinzător din Peninsula Iberică și printre cele mai valoroase din lume, ne copleșeste atât prin arhitectura spațiului, cât și printr-o amplu episod de istorie religioasă ce corespunde profilului și preocupărilor din ținutul spaniol între secolele 15-18.

Considerată drept cea mai bogată colecție din Spania, a fost instalată și magnific organizată în monumentul isabelin reprezentativ al orașului, colegiul San Gregorio, înființat la sfârșitul secolului 15 de Alonso de Burgos, confesorul Isabellei Catolica.

Colegiul dominican, un prestigios institut de învățământ teologic, a reprezentat un laborator al formării spirituale în Castilla umanistă din care au emanat predicatori, mistici, moraliști care au fondat universități și episcopate în Indii, și-au exercitat activitatea de inchizitori, susținând poziția spaniolă în conciliul de la Trento.

Bogatul decor al porților se organizează într-un mare dreptunghi format din panouri, întocmai unui retablu. Porticul e una dintre capodoperele artei sacre spaniole.

La Valladolid, stilul isabelin, fermecător melanj de gotic flamboaiant și de tradiție mudejară arabă, a apărut în secolul 15, prefigurând stilul plateresc. Decorațiunea exuberantă se manifestă cu mare fantezie în ornamentele vegetale.

Compoziția perfect ierarhizată pune accentul pe portic înainte de a-și găsi punctul culminant într-un relief heraldic unic.

Exemplele cele mai ilustrative de la Valladolid sunt colegiul San Gregorio și fațada bisericii San Pablo, similare fațadei universității din Salamanca a cărei ornamentație platerescă abundentă și delicată anunță deja spiritul renascentist.

În 1550, colegiul a devenit scena unui episod istorico-diplomatic memorabil. Convocată de împăratul Carol Quintul, în aceste săli s-a reunit o adunare de eminenți literați, filosofi și teologi ca să stabilească legalitatea cuceririi Indiilor, așa cum spuneau ei oricărui teritoriu nou descoperit.

Cele două tabere opuse își apărau cu tărie principiile. Sepulveda susținea că acțiunea militară a spaniolilor era perfect justificată prin inegalitatea naturală a oamenilor, nativii din lumea nouă le erau inferiori spaniolilor prin numeroase calități precum prudență, pricepere, virtute și maturitate, cum sunt copiii față de adulți, femeile față de barbați și negrii față de albi.

Las Casas, pionier al drepturilor omului, susținea tabăra opusă, cu prezența pacifică și creștinarea cu binișorul, lăsându-le băștinașilor neîntinate drepturile și bunurile în virtutea egalității între oameni.

Pentru că ne aflăm într-un lăcaș de cult, chiar dacă laicizat, parcursul cuprinde încăperi dedicate, cum ar fi capela de stil gotic hispano-flamand, precedată de o anticameră cu mausolee. Bolta isprăvită în 1490 prezintă ogive încrucișate înstelate și o absidă poligonală.

Consolele întruchipează îngeri, susținând blazonul comanditarului. Acum capela adăpostește un retablu, statui ale ducilor de Lerma, mormântul unui călugar dominican. Expoziția permanentă, unde mă întâmpină un Sfânt Adrian belgian din secolul 16,

rar întâlnit prin muzee, se organizează în jurul unui amplu patio, la parter și etaj.

Începând din secolul 15, operele relevă un stil de tranziție gotic tardiv ce prefigurează Renașterea.

Într-o Pieta din 1480, percepem această tranziție prin realismul figurilor și atitudinii în pofida unui fond aurit primitiv.

Tot din Renașterea cu influențe italiene, un mare retablu realizat pentru biserica mănăstirii San Benito el Real, prezentat în părți separate, e compus din picturi și sculpturi.

Din aceeași biserică, au fost aduse stalurile,

precum și dramatica, dinamica scenă a punerii în mormânt.

Muzeul conține nu doar un mare inventar de statui spaniole religioase din secolele 13-18, dar și câteva opere de pictură, dintre care să-l privim cu luare-aminte pe Sf. Anton al lui Breugel, în lupta sa cu ispita.

O scenă a comerțului cu sclavi e extrasă din don Quijote. Cervantes îi atribuie lui Sancho, care e mai direct, mai genuin, descrierea fenomenului în Spania. Și ce dacă sunt negri ? zice el, îi încarc pe o corabie, îi vând în Spania și, cu banii câștigați, o să-mi cumpăr un titlu nobiliar sau o moșie

ca să-mi asigur restul zilelor. Mană cerească, nu ? Cupa cu scene bahice reprezintă tot o diversiune a ispitelor și nu e greu de ghicit că provine din Franța, o producție Cristofle din 1884, scoasă din rezervele Bibliotecii Naționale.

Din secolul 17 baroc, iconografia sfinților ilustrează o anumită estetică a renunțării și a liniștii, specifică secolului Luminilor.

Să ridicăm ochii spre cer, căutându-i, dar să ne lăsăm vrăjiti de magnifice tavane artizanale păstrate în original, unele au aparținut chiar acestor încăperi, altele au fost aduse din mănăstiri azi dispărute.

În secolul 18, sensibilitatea și gusturile se schimbaseră deja, favorizate de strălucirea curților italiană și franceză,

de laicizarea lor și iluminarea incipientă, iar personajele dobândesc o atitudine aproape profană. Cu atât mai apropiate de noi și mai înțelegătoare.

Cu sufletul la gură

Almatî, 2025

Dzievucika, dzievucika ! răsună sporadice interpelări de pe la tarabele printre care casc gura, pe aleile pieței verzi, principala hală agro-alimentară unde era la fel de frig ca afară, adică trei grade.

Dar nu mă deranjează, veneam de prin alte țări unde hărțuiala era instituționalizată. Aici chiar răspund din suflet acestor firave chemări, fac poze și mă delectez cu aromele produselor.

,,Cel mai mult uzbecii seamănă cu turkmenii și cu kirghizii, iar cel mai puțin cu kazahii”, îmi răspunsese, traversând stepa uzbecă, șoferul Mișa, la întrebarea mea cât sunt de diferite între ele țările central-asiatice ca stil de viață și maniere.

Nici că se putea o deosebire mai mare, constat, uitându-mă la tarabe. În primul rând, la Almatî prețurile sunt afișate la orice produs, și, după obiceiuri apusene, nimeni nu te îmbie să guști din câte ceva atunci când te oprești să întrebi de una-alta.

Precupeții nu catadicsesc să-și bată capul prea mult cu turiștii buimăciți de ignoranță. Vânzătorul de la care am cumpărat caise uscate și curmale abia că a ridicat ochii din telefon, nici vorbă să ne bage pe gât și alte produse. În ce mă privește, ca amatoare de piețe, prefer acest stil în care ești lăsat să privești nestingherit.

Au văzut ei multe din 1875 încoace, de la inaugurarea acestui târg dedicat comerțului, tranzacțiilor, afacerilor, popas consacrat al caravanelor de camile. Pe atunci era doar o curte împrejmuită, cu spații de adăpostit marfa și camere de locuit de jur-împrejur în care trăgeau negustorii.

Cel mai important gospodar din oraș, dl.Rafikov, a fost inițiatorul și sponsorul operațiunii, reușind să asigure tuturor antreprenorilor, oaspeților, comișilor voiajori din Asia Centrală și Japonia, un centru de afaceri cum se cade.

Spațiul avea menirea să aducă prosperitate întregii regiuni, iar negustorii bogați au purces să-și ridice conace în jurul lui, punând bazele unui global city în formă incipientă.

Întocmai unui mall de azi, clientul beneficia de distracție, de ospătării cu specific tematic variat, de amenajări de agrement cu fântâni decorative, lăcașuri de cult pentru toți practicanții.

La cutremurul din 1887, pavilioanele, arcadele și galeriile din piatră s-au surpat și abia în 1927 târgul va fi reconstruit, apoi, în 1970, iarăși demolat. În anii 1940, rămăsese singurul loc unde se vindeau alimente pe bani și nu pe cartele, ca în restul orașului.

Era aprovizionat cu alimente de la fermele din regiune, care dețineau turme, cirezi, livezi și nu aveau altă piață de desfacere în apropiere.

Tot aici s-a găsit dintotdeauna cea mai mare varietate de mere din întreaga Asie Centrală, printre care soiul Aport, simbolul orașului, cunoscut la noi sub denumirea de mere roșii.

Hala agroalimentară în forma actuală a fost proiectată în stil sovietic de arhitectul Mark Pavlov și inaugurată în 1975. În 2021, a fost extinsă cu standuri cu alimente de strictă necesitate la prețuri minime.

Conform noii orânduiri și a regulilor de colectivizare intrate în vigoare, noua piață a cooperativelor agricole de producție s-a profilat pe fructe, legume, carne și produse lactate.

Unul dintre produsele cele mai lăudate din regiunea central-asiatică sunt fructele, atât proaspete, cât si uscate. Aleg să călătoresc toamna în zone cu astfel de reputație, ca să pot gusta din tot belșugul sezonului, însă nu am găsit nimic care să fie mai bun ca la noi, în afară de kaki. Produsele care nu se cultivau în Kazahstan erau aduse din Iran, precum și variate brânzeturi.

Caisele uscate au gusturi variate, mi s-a confirmat că cele mai colorate în portocaliu și mai atractive sunt tratate chimic, iar cele maro, de o culoare ștearsă, neapetisantă, cu sâmburi, sunt naturale, fapt reflectat de preț.

Venise iarna de două zile, iar în piață lumea își cumpăra gogoși calde, care răspândeau în jur savoarea copilăriei.

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină  la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.

Înălțimea sa

Tallinn, 2024

Fără să fi știut dinainte detalii despre cât de mult îndrăgea Petru cel Mare orașul care se contura treptat la aterizare, am descoperit, în diverse priveliști, o metropolă prietenoasă, lipsită de snobismele unei capitale, de care m-am atașat într-o clipă. Am îmbrățișat-o cu privirea din mai multe perspective și am aflat, de la înălțimi diferite, o sumedenie de noutăți.

1.Din avion

În sala de așteptare a bagajelor, un rus pe care-l remarcasem încă din avion pentru că însoțea doi central-asiatici, a intrat în vorbă cu mine și m-am distrat, dar și speriat în mod ridicol, pentru că era primul rus care mi se adresase vreodată, și, aflându-mă doar pentru a doua oară pe solul unei foste țări sovietice, prima fiind Azerbaidjanul, nu știam cum e lumea post-sovietică. Între timp, am mai vizitat încă cinci și m-am obișnuit.

În toate se vorbește predominant limba rusă, iar cetățenii sunt o amestecatură de nedeslușit rezultată după patruzeci și cinci de ani de ocupație.

Până de curând, poate și în prezent cei care primesc vize, sankt-petersburghezii erau cei mai frecvent întâlniți la Tallinn,

obișnuiau să-și petreacă aici scurte și dese sejururi gastronomice având în vedere că la restaurante prețurile sunt de cincisprezece ori mai mici decât în metropola rusă aflată la numai 320 de kilometri, o aruncătură de băț comparativ cu distanțele rusești.

2.În turnul bisericii Sf.Nicolae

Deși Imperiul Roman n-a ajuns până în Estonia, găsim o referință la Tacit despre triburile estoniene, despre cum era văzută populația de dincolo de Germania, țările baltice de azi.

Tallinn devenise o etapă strategică alternativă între apus și răsărit, fiindcă, în Rusia, Novgorod se dezvoltase ca un imens depozit de marfă de pe urma căruia estonienii aveau numai de câștigat. Estonienii exportau blănuri călduroase, miere, lemn solid de construcții și importau metale. Din aceasta perioada nu s-au păstrat mărturii scrise, doar monezi cu miile, provenite din țări arabe și bizantine.

Între negustorii estonieni și cei ruși se înregistrau încăierări frecvente pe motivul liberei circulații a mărfurilor, dar, de fiecare dată, vajnicii estonieni au avut câștig de cauză.

3.Pe terasa panoramică Patkuli

Se disting foarte multe spații verzi, doar ne aflăm în țara europeană cu cele mai numeroase zone având statut bine definit de protecție naturală, după Finlanda.

Dar, de data aceasta am intenția să explorez în primul rând istoria care, datorită admirabilei conservări, a asigurat capitalei locul binemeritat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Vestigiile atestă că, până în anul 800, amenințarea cea mai serioasă venea din partea vikingilor, dar, ulterior, s-a estompat fiindcă vikingii erau interesați mai ales de ruta comercială de la Kiev la actualul Istanbul,

cât mai departe de Mediterana, unde tăiau și spânzurau temuții pirați sarazini.

4.La Muzeul Maritim

Pașnici cum îi știm, din partea estonienilor se înregistrează o unică incursiune piraterească, petrecută în apele teritoriale ale Danemarcei și Suediei, prin anii 1200,

cu șapte sute de ani înainte ca Estonia să dobândească din nou controlul total asupra costelor sale. În vremea sovietică, de țărmul mării nu te puteai apropia ca plimbăreț, era nevoie de o autorizație specială, fiind considerată zonă strategică.

M-am întrebat, mai târziu, de la ce înălțime a izbutit Petru cel Mare să contemple Tallinnul ca să-i placă atât de mult încât să ia hotărârea de a-și construi un palat aici. Vom afla.

Furtună în deșert

Termez, 2025

Cea mai recentă aventură arheologică am petrecut-o acum două săptâmâni la situl de la Kampir Tepe, cunoscut și sub denumirea de fortăreața Kafir Qala, la treizeci de kilometri de orașul Termez, capitala regională a sudului uzbek.

Dinspre frontiera afgană, pe o rază de 20-30 de kilometri, paginile istoriei antice se deschid ca să-l întâmpine pe călătorul rătăcitor, în căutare de ceva care să nu semene cu nimic.

Nu știu cât de simplu i-a fost lui Alexandru Macedon să puna temelia cetății, însă eu am avut de înfruntat o năpraznică furtună de nisip pe culmile sale.

Descrisă de Ptolemeu drept Alexandria Oxiana, se bănuiește că bazele așezării datează din secolul 4 î.Hr., perioadă care coincide cu invazia Asiei Centrale de către Macedonean.

Dovezile arheologice descoperite corespund întru totul cu arhitectura altor cetăți întemeiate de el și cu obiecte asemănătoare din etapele confirmate ale traseului urmat în marea lui campanie.

Orașul buddihst înfloritor și prosper de pe malurile fluviului Amu Darya a strălucit vreme de patru sute de ani, din secolul 3 î.Hr. până când apa și-a schimbat cursul, iar cetățenii au fost siliți să plece care-ncotro.

Construite din bogăția furnizată de comerțul fluvial și a drumurilor dinspre stepă, au dăinuit o sumedenie de stupe, mici edificii în formă de movilă sau clopot care conțin relicve ale lui Buddha sau ale călugărilor buddhiști, temple și mănăstiri. La fel, clădiri urbane obișnuite și case de locuit.

Situl a fost descoperit în 1972, în timpul unei consolidări de rutină pe malul fluviului Amu Darya, iar fortăreața a fost excavată abia în 1977 de echipa arheoloagei Galina Pugacenkova.

Săpăturile arheologice s-au întins pe o durată de șapte ani până să scoată la iveală una dintre cele mai complete așezări din epoca imperiului Kușan decoperite vreodată.

Șoferul nostru, Mișa, a parcat chiar lângă intrarea care nu e ceea ce s-ar putea numi o intrare într-un obiectiv turistic,

dar n-a vrut să se dea jos din mașină să ne indice cât de cât parcursul ca în precedentele vizite, pentru că, am bănuit eu, l-ar fi luat vântul. M-am încumetat și am pătruns cu precauție printre ziduri,

făcând poze încă înainte de a vedea concret ce se află de cealată parte, distrându-mă, în sinea mea, cât era situația de caricaturală așa cum inaintam, bănuitoare, într-o liniște și pustietate care nu stiai ce prevestea, ca în scenele din filmul lui Pavel Lungin, Leaving Afghanistan, care se petreceau în locuri absolut identice, poate chiar la vreo cincizeci de kilometri de aici.

Fără să am idee dacă de partea cealaltă a zidului mă așteaptă ceva sau cineva, vreo sălbăticiune, șacali, hiene bântuie prin regiunea frontalieră care nu e foarte populată, am ieșit la liman,

pe platoul de unde se poate îmbrățișa cu privirea întregul deșert, în punctul culminant al cetății care abia acum realizez cât e de vastă.

Privind pe măgurile mai îndepărtate, se observă ca întinderea e presărată cu dărâmăturile unor pereți din chirpici, topite în ultimele două milenii în țărâna din care fuseseră plămădite.

M-am mirat că pe alocuri se pot observa, pe jumatate îngropate în praf, fragmente de cioburi sau bucățele de sticlă și m-am întrebat dacă ar putea fi originale. Mi s-a confirmat ulterior că da.

O secțiune a zidului a fost reclădită în jurul sectorului de excavație principal și e lesne să deslușim încotro bântuim pe culmea dealului. Acea porțiune e vizibil mai înaltă decât orice altă parte a ruinelor.

În rest, cam până la umeri, în unele porțiuni chiar până deasupra capului, s-au păstrat ca prin minune toate zidurile. Încăperile, aleile, puțurile, cămările, se delimitează în râpele sau terasele vizibile din porțiunea de teren accesibilă prin sărituri, acolo unde putem evalua corect riscul alunecării, pentru că nu există vreo pancartă cu interdicția de a pătrunde în vreun perimetru sau altul.

Am zărit prin colțuri văsuțe de lut ciobite care pesemne fuseseră îngropate, spre depozitare, în mari oale de lut, cu provizii, după cum se obișnuia. În ciuda surpării construcțiilor în pantă, dimensiunea cetătii pare, din vârf, amplificată, sau poate intimidarea vecinătății deșertului îmi creează această impresie.

Mai departe, în vale, se zăresc câmpurile irigate din bazinul fluviului Amu Darya, iar la orizont ghicesc, prin învolburarea nisipului, culmile afgane. În pustietate, lipsită de vizitatori, Kafir Qala pare o ieșire din timp, deasupra căreia vântul poartă cu el șoapta stăruitoare a unor prezențe insesizabile.

Labirintul pierdut

Pavia, 2024

Cu hramul Sfântului Mihail, cea mai misterioasă biserică dedicată lui mi s-a părut San Michele Maggiore din Pavia, la doi pași de faimoasa universitate și cunoscută drept capodoperă a artei romanice lombarde, înălțată începând cu anul 1118 pe temelia unei alte biserici din secolul 7. Spre deosebire de alte edificii din oraș, piatra din care e construită absoarbe lumina zilei, și, la fiecare nuanță a cerului, fațada își schimbă culoarea. Frontispiciul tripartit are în centru statuia arhanghelului războinic venerat de longobarzi, Sf.Mihail.

Să nu ne mirăm că suveranii lombarzi și-au ales cel mai vechi lăcaș drept biserică palatină, legată direct de palatul lor, unde erau încoronați în cadrul unor festivități sacre. Dintre aceștia, în 1155, Federico Barbarossa a primit aici coroana regală, despre el ne istorisește Umberto Eco în Baudolino.

Interiorul e amplu, pilaștrii și-au păstrat capiteluri cu teme biblice, iată-i pe Adam și Eva având între ei pomul cunoașterii binelui și răului,

un înger și un diavol care se ceartă pe sufletul unui defunct, Samson în luptă cu leul.

Dar nu asta caut. În fața altarului știu că s-a păstrat parțial un mozaic pavimental din secolul 12, descoperit în 1972, cu două teme predilecte în arta romanică, activitățile laborioase specifice lunilor anului și reprezentarea Labirintului.

Se cunoaște faptul că Labirintul era o temă des întâlnită în bisericile de pe traseele de pelerinaj, în calitatea sa de imagine înlesnitoare de meditație, reflecție și încercare de a-i accesa centrul, adică revelația mistică, vederea divinității, o provocare pe care nu oricine o acceptă.

Acum nu avem timp să reflectăm prea mult, și, spre completarea imaginației, un carton pe care o binevoitoare doamnă de la primire ni-l pune la dispoziție, indică reconstrucția structurii inițiale a mozaicului.

Partea centrală, azi dispărută, reproduce lupta dintre Theseu și Minotaur. O inserție neobișnuită în această reprezentare o constituie prezența lui David și Goliath, vizibili pe partea stângă.

Goliath e simbolul Minotaurului și al lui Satan. Inscripția de pe scutul lui amenință, ,,eu sunt puternic și vreau să te distrug’’. David îi reprezintă pe Theseu, alternativa christică. În replică, el declară că ,,arogantul va fi nimicit, iar pacea se va restabili’’. Modelul secțiunilor care lipsesc a fost gravat pe sol în fața altarului și ne oferă o idee asupra dimensiunii de origine.

Același model, ușor schimbat, a fost instalat un secol mai târziu pe pavimentul catedralei din Chartres, o etapă la fel de importantă în pribegia pelerinajelor. În absidă, o frescă din 1491 de Montebello înfățișează încoronarea Maicii Domnului

și, de o parte și de alta a criptei, vechi fresce și-au păstrat expresivitatea chipului, încurajatoare pentru orice pelerin.

Un crucifix de argint din secolul 10

încununează această rătăcire și regăsire prin labirintul artei sacre, întotdeauna însuflețitoare.

Vârful plaiului

Bologna, 2019

Madonna di San Luca, un sanctuar de pelerinaj la cinci kilometri de centru, e mai puțin cunoscut, dacă mă iau după numărul trecătorilor întâlniți pe traseu.

Biserica din secolul 18 nu e atât de specială cât se dovedește drumul până la ea, fiind legată de oraș printr-o galerie neîntreruptă pe o lungime de patru kilometri din cei șaizeci și doi de kilometri de galerii ce brăzdează  metropola, datorită cărora se bucură de privilegiul includerii în patrimoniul mondial UNESCO. Stăbătând doar acest mic segment compus din 666 de arcade, întreprind nu doar un pelerinaj religios, ci și unul arhitectural.

Numărul arcadelor poate părea incompatibil cu un traseu de pelerinaj, însă, conform explicației, Madonna aflată la capatul drumului deține puterea de a distruge capul șarpelui pentru totdeauna, pentru fiecare pelerin care înfăptuiește acest pelerinaj confruntându-se cu toate cele 666 de arcade. La capătul drumului, suntem încredințați că vom învinge demonii.

Bolognezii manifestă un devotament special față de acest sanctuar, datorită activităților patronate de San Luca, în domeniul picturii, sculpturii, chirurgiei, și îl prăznuiesc cum se cuvine la fiecare 18 octombrie.

Lăcașul se ridică pe una din colinele care înconjoară orașul. Pe parcurs, mai scot capul dintre arcade să admir cartierele străbătute. Umbra galeriilor e providențială în amiaza de iulie și nici nu-mi dau seama cât de repede am ajuns.

Porticul de la intrarea în sanctuar a fost ridicat în secolele 17-18 doar din ofrande, pentru a adăposti pelerinii, pe atunci mai numeroși, însă istoria templului e mai veche decât cea a porticului și a lăcașului actual. La începutul secolului 12, un pelerin, Teocle, a venit din Orient ca să ofere Senatului bolognez o icoană a Maicii Domnului de la Sf.Sofia, din Constantinopol. Se spunea că fusese pictată de însuși Sf.Luca. În jurul ei, o mână de credincioși au edificat o capeluță, căreia i s-a dus vestea.

Așa s-au scurs sute de ani, schitul a fost dezvoltat, iar din secolul 18 datează edificiul pe care-l vedem azi.

Între timp, arhitectul Dotti începuse deja construcția galeriei cu elegantele sale arcade și tot el a plăsmuit cu măiestrie edificiul după modelul crucii grecești, surmontat de o cupolă vizibilă din toate părțile.

Ca o completare, arcadele ce străbat orașul până sus la biserică retrasează etape pline de înțelesuri ale misterelor biblice.

La Bologna, tradiția acestui eveniment religioas se respectă cu fervoare începând din secolul 15, și putem asista în fiecare an la spectacolul stradal ca să privim imaginea Maicii Domnului coborând dealul până în centru, la catedrala metropolitană San Pietro, unde rămâne expusă opt zile, până la Înălțare, ca să primească închinăciunea credincioșilor.

Deși biserica e închisă, călătorul e răsplătit la atingerea punctului culminant cu o vedere panoramică asupra orașului și a munților Apenini.

Se zăresc foarte bine mănăstirile din jur, dintre care binecunoscuta San Michele in Bosco, și atâtea alte comori de descoperit.

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

The Past is Another Country

Paris, 2024

Deși pe rue de la Crimée m-aș fi așteptat să-l găsesc pe Sfântul Luca, o alee mărginită de ziduri vechi pe care se agață delicat vița de vie conduce spre o casă decorată de o frescă înfățișându-l pe Sf.Serghie din Radonej. Ne afundăm și mai departe prin vegetația bogată, neobișnuită pentru Paris, trecem pe lângă un imobil de locuințe și o mai veche construcție.

Aici se afla odinioară un fost dispensar protestant, devenit atelier de topit lumânări. În față, la capătul câtorva trepte, se ridică biserica Sf.Serghie, cu tradiționalul cerdac din lemn.

Capela construită în 1861 n-a fost dintotdeauna ortodoxă, distingem silueta tipic protestantă a unei parohii frecventată activ până în 1914 de către emigrația prusacă din Paris.

Această proprietate germană a fost rechiziționată de statul francez după al doilea război mondial în contul daunelor, apoi vândută la licitație.

În 1924, a cumparat-o biserica ortodoxă rusă și, de atunci, de praznicul Sfântului Serghie, la 25 septembrie/8 octombrie, se adunau aici emigranții ruși stabiliți la Paris, scăpați de ororile comunismului, în număr tot mai mare, fapt care a determinat necesitatea deschiderii unui nou lăcaș.

Între 1925-1927, Dimitri S.Stelletsky a început lucrările de decorare, cu pridvorul și scara exterioară de lemn.

Pe pereții scării conducând spre locul de cult, la primul etaj sunt reprezentați apărătorii credinței ortodoxe dinaintea convertirii Rusiei.

În interior se poate intra doar la slujbe, și, în acea zi de mijloc de august, de jur-împrejur nu era nici țipenie.

Cel mai venerat dintre sfinții călugări ai Rusiei medievale, sfântul ocrotitor al Rusiei de azi, Sf.Serghie s-a născut în satul Varnița la 1314, într-o familie boierească înstărită, tatăl lui fiind sfătuitorul apropiat al ultimului prinț de Rostov.

Atunci când principatul de Rostov a fost silit să intre sub jurisdicția Moscovei, toată familia s-a refugiat într-acolo, ca să scape de represalii, purtați de soarta războiului. Abia la Radonej, la optzeci de kilometri de Moscova, și-au găsit adăpost.

Nu departe de locul unde-și încropiseră o locuință familia, părinții și frații, el a întemeiat de foarte tânar un modest schit într-o pădure, fără să știe că, astfel, se înscria în puternicul curent premedieval care-i împingea pe asceți să ia calea deșertului, pentru prima dată în Rusia secolului 14.

Schitul l-a închinat Sfintei Treimi, iar astazi a devenit cel mai mare lăcaș de pelerinaj din Rusia. Purtând în suflet mănăstirea Sfintei Treimi pe calea exilului,

refugiații ruși din Paris au avut nevoie de sprijinul credinței inspirată de Sf.Serghie, el însuși un refugiat la celălat capăt al țării lui, și astfel a apărut această modestă biserică ascunsă pe rue de la Crimée, în arondismentul 19.

Un înger l-a vizitat pe Sf.Serghie în copilărie, povățuindu-l că hrana spirituală e mai importantă decât cea materială, ca să poată aduce mângâiere celor necăjiți. Încă din copilărie, miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile, doar pâine și apă.

Cel mai mult îi plăcea să meșterească, singur și-a confecționat cele trebuincioase, acolo în pustie, în tovărășia fratelui său Ștefan.

Odată cu primirea tot mai multor novici, au crescut necesitățile mănăstirii și, de fiecare dată când rămâneau fără provizii, Sf.Serghie, prin rugăciune, găsea în prag mâncare.

Își ajuta cât de mult semenii, lucra cu mâna lui la zidit, tâmplărie, grădinărit, gătea, spăla, cârpea haine. Toate aceste gesturi de ajutor fără egal, cu fapta și cu sfatul, l-au preschimbat, cu timpul, într-un părinte spiritual pentru toată societatea rusă. Discipolii săi au înființat peste treizeci de așezăminte în Rusia.

Deși a săvârșit miracole, a rămas un exemplu de smerenie, iar slava semenilor nu i-a schimbat firea, dovadă refuzul postului de mitropolit.

Sfântului Serghie i se datorează activitatea celor mai iluștri pictori ai Rusiei medievale, printre care Andrei Rubliov și Daniil Negrul, pe care i-a chemat la mănăstirea Sfânta Treime să împodobească prin meșteșugul lor cărțile sfinte.

Doar iconostasul s-a păstrat intact, picturile murale au fost distruse de repetate ceambururi tătărești. Icoana centrală, pe tema mănăstirii, de Andrei Rubliov a redat nesfârșita blândețe, umilință și smerenie a Sfântului Serghie, simbolul credinței dintotdeauna a Rusiei.

Ca și mănăstirea Sfintei Treimi, unde odihnește corpul intact al Sfântului Serghie, devenită Academia Teologică rusă, și mica biserică pariziană Sf.Serghie reprezintă o rază de învățământ teologic pe pământ apusean.

Întreaga emigrație rusă din vestul Europei s-a încredințat ocrotirii Sfântului Serghie, în memoria celui care a însemnat cea mai înaltă manifestare a spiritualității ruse.