Categorie: Țări

The Inheritance of Loss

San Juan Chamula, 2019 – Paris, 2023

De la colonizatorii spanioli încoace, los Chiapanecas au aflat că, din partea străinilor, nu se pot aștepta la nimic bun dar, însoțit de un ghid local, călătorul e tolerat și, în centru, pe o arie restrânsă, poate face chiar și poze.

În San Juan de Chamula, interdicția de a fotografia în interiorul bisericii și în zone mai îndepărtate de centru este cu strășnicie supravegheată.

Localnicii nu fac compromisuri ca să fie pe placul turiștilor, atitudine dictată de străvechi credințe, pe care le-o respect.

Comunitatea din San Juan de Chamula, din regiunea Chiapas, numără peste optzeci și șapte de mii de locuitori vestiți pentru forța lor de caracter manifestată printr-o rezistență înverșunată în fața autorităților religioase și laice din Mexic. În spiritul vechilor obiceiuri maya, sătenii nutresc o mai mare credință în puterile șamanului lor decât în cele dovedite de episcopul catolic.

La intrarea în sat, în josul unei biserici căzute în ruină, ne oprim mai întâi în vechiul cimitir. Toate acele cruci, unele înclinate sau doborâte, aveau alături niște arbuști sau pomișori, îngemănate cu ei într-o împletire trainică. La fel și în centru, observ la tot pasul cum tzotzilii, denumirea pe care indigenii au păstrat-o de la vechiul trib local, își cultivă devoțiunea pentru cruci pe care le asociază nu lui Iisus, ci arborelui vieții preluat tot din civilizația maya.

Biserica strălucitor renovată reprezintă punctul de atracție din piața centrală și, cu nerăbdare, pășesc dincolo de porticul pictat în culori vii.

În câteva clipe, mă obișnuiesc cu întunericul și încep să deslușesc o altă lume, la care nu m-am așteptat. În toată simplitatea acelei încăperi dreptunghiulare, privesc și încerc să memorez cât de multe detalii cu putință.

Răsfirați și amuțiți, eram vreo câțiva excursioniști cu aparatele foto atârnându-ne, tăcând mâlc, privindu-i fără nicio fereală pe sătenii care țineau ochii plecați, cu figuri aspre și neînduplecate. Stăteau ghemuiți direct pe jos, înșiruiți în dreptul sfinților de pe lângă perete, în așteptarea șamanului care să le sloboadă răul din trup și demonii din suflet, un rău, se pare, expulzabil sub forma unui râgâit facilitat de băuturile carbogazoase pe care nevoiașii le aduc cu ei și, după ce se rezolvă treaba, le donează șamanului.

Candele sunt aranjate pe jos, fiecare și le-a adus de-acasă. Mulți credincioși mai aduseseră în papornițe câte o gaină vie și le țineau lângă ei acolo în lăcașul care nu mai semăna deja a biserică, două mi-au atras atenția că erau neagre. Conform tradiției, sacrificau câte o găină sau un cocoș, inocente viețuitoare, ca să-și salveze sufletul. Cele negre să fi desemnat un suflet întunecat, locuit de demoni ? L-am întrebat pe ghid ce se întâmplă cu găinile aduse. A fost destul de evaziv și a trebuit să insist. Am întrebat concret, le mănâncă sau nu, frumusețe de orătănii ? De la caz la caz, cum consideră fiecare, cum se înțeleg cu șamanul. De obicei, pasărea e sacrificată și oferită comunității. Trag concluzia că, alteori, e oprită de șaman. Principala lor sărbătoare e celebrată după un ceremonial străvechi, la 1 și 2 noiembrie, când își comemorează dispăruții.

Am mai observat o înșiruire de sfinți pe fiecare latură, grupați câte doi, o statuie mai mică și una în mărime naturală, protejate cu sticlă, îmbrăcați frumos și împodobiți. Cel major este guvernat de Soare, adică de Iisus, iar cel minor de Lună, adică de Maica Domnului, ne spune ghidul. Nu există bănci și nici preot, el e autorizat să intre în biserică o singură zi pe an, la 24 iunie, ca să boteze copiii. Sătenii îl venerează pe Sf.Ioan Botezătorul, așezat la loc de cinste în altar și pe fronton.

În fiecare an, comunitatea numește un Majordom, alesul care stă în preajma celui mai mare, cu îndatorirea de a îngriji statuile sfinților din biserică, de a le schimba veșmintele, a le pune flori, a le administra ofrandele, un om de nădejde care să merite să pătrundă în intimitatea lor. El e numit să aibă grijă de sfinți timp de un an, ca o formă de recunoaștere socială.

Toate aceste sarcini care-i revin, nu puține, nu le poate îndeplini singur, e de la sine înțeles că îl ajută soția, mă întreb dacă ea își asumă pesemne responsabilitatea de a îngriji de sfinții minori. Dacă e cazul, își mai pot lua pe lângă ei și un mic grup de prieteni de încredere ca să-i asiste în tot acest ritual.

Emoționant sincretismul religios între creștinism și cultul Maya, pe care spaniolii nu l-au putut elimina în totalitate și, de fapt, după ce le-au luat bogățiile, nici nu s-au mai sinchisit de religie decât în măsura în care le facilita controlul populației și o modalitate în plus de a-și sigura un câștig prin donațiile pe care acei amărâți le făceau bisericii.

În San Juan nu am nimerit într-o zi festivă, însă toate femeile pe care le-am zărit purtau ținuta populară tradițională compusă dintr-o elegantă fustă neagră de lână petrecută în jurul taliei, chiar și vara e foarte frig între munți, aici în Chiapas.

Am aflat că o astfel de fustă poate fi cumparată în târgul local săptămânal la un preț care variază între cincizeci și trei sute de USD, după calitatea materialului.

Firește că nu am reușit să fac atâtea fotografii pe cât mi-aș fi dorit, pentru că, în afară de centru, nu era indicat să umbli brambura printr-un sat cu reguli stricte în căutarea a ceva de descoperit, așa cum procedez în general în locuri necunoscute. Însă, din fericire, nu demult am văzut la Paris o expoziție de fotografii realizate de Gisele Freund în 1952 și mi-am completat amintirile cu instantaneele în care autoarea surprinsese genuinitatea și expresivitatatea localnicilor, dar toate la exterior.

Așa că am rămas numai cu puternicele impresii de la fața locului păstrate, în ciuda timpului scurs, intacte.

Praf în ochi

Medina del Campo, 2022 – Paris, 2024

În scenografia provocată de norul de praf saharian care a plutit peste Apusul Europei în preajma Idelor acelui martie, colorând în galben norii, fețele oamenilor,

mașinile albe și nopțile, descifez, în marginea unui oraș de provincie castilian, masivitatea înfumurată a unui edificiu legendar.

Spaniolii vin la Castel de la Mota să aprofundeze tragica istorie a locului care a primit-o în surghiun, în 1506, pe Ioana, fiica Isabelei Catolica, regina care, tot aici, în 1504, s-a săvârșit din viață.

Castelul, în structura de azi, ocupă exact perimetrul fostei cetăți construită în 1440 pe o veche fortăreață arabă.

Într-o pustietate desăvârșită, traversăm mai întâi incinta exterioară formată din barbacane, apoi o a doua împrejmuire încadrând piața armelor.

Donjonul de patruzeci de metri este cel mai înalt din Castilla.

Între zidurile sale groase, o pasiune mistuitoare provocată de gelozie și-a căutat, zadarnic, alinare.

Ioana de Castilla, poreclită ,,cea nebună’’, încă din copilărie manifestase un caracter nonconformist,

refuzând să se supună, ca toată lumea, ritualurilor religioase la care mama ei Isabella Catolica și tătăl ei, Ferdinand de Aragon, o obligau să participe cu de-a sila.

Abandonată de soțul ei adorat, Filip cel Frumos, revăzut recent la Luvru,

primul Habsburg care a domnit în Spania, aflat tot timpul în campanii militare, fata noastră s-a întors pe capul părinților și le-a dat serios de furcă,

zbătându-se în crize năvalnice de gelozie delirantă, depresie, nevroze, iscate de convingerea că soțul o înșela.

Pentru mama ei, religia și rațiunea de stat erau singurele sentimente care contau, în vreme ce pentru Ioana, sclavă a iubirii, în afară de pasiune nu mai exista nimic, principiu incompatibil cu statutul de regină.

Între ele două, certurile de o violență nemaivăzută îi oripilau pe curteni, astfel încât s-a impus soluția retragerii din lume, așa că au trimis-o aici, la Castel de la Mota, lângă Tordesillas, un oraș cu profil religios,

pentru că era un loc retras și greu accesibil unde putea să spere că va fi lăsată în pace, departe de intrigile urzite la curțile regale.

Nici chiar fiul ei, Carol Quintul, viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, n-a reușit, în rarele lor întâlniri, să-i aducă împăcare.

După dispariția prematură a lui Filip, Ioana a refuzat să mai iasă în lume.

Iar castelul și-a păstrat vocația carcerală, găzduindu-l, din cu totul alte motive, și pe Cesare Borgia, care a evadat după doi ani.

Dar cu el e altă poveste. De dragoste și întuneric.

Din vraja nepătrunsului ascuns

Becan, 2019

Pe ruta Rio Bec, în inima junglei, să ne oprim într-o veche cetate Maya, sit explorat prima dată în 1934 de Institutul Carnegie, azi încărcat de un farmec care, sporit de o pustietate și o însingurare neîntinate, se preschimbă în magie.

Situl e împrejmuit de un șanț mai mult larg decât adânc, necesar perimetru defensiv din perioada când cetatea atinsese apogeul, între secolele șapte și nouă,

devenit inutil în 1200 când toate așezarile din regiune au început, inexplicabil, să decline brusc.

Un pasaj acoperit face legătura între piețe și structuri de forme diferite.

Turnulețe încadrează fațadele bine păstrate ale unor palate cu două-trei etaje dispuse sofisticat,

clădiri care separă piațete la nivel diferit, scuaruri închesuite între edificii de seamă.

Toate depun mărturie despre un centru politic respectabil, care controla numeroase orașe vecine.

Ca multe în regiunea Maya, mica cetate-stat era condusă de un lider cu mai mulți subalterni, fiecare cu teritoriul său.

În vârful scării sociale, domnind peste supușii împărțiți strict în clase sociale, domnea suveranul din tată-n fiu.

Însa nici chiar situația lui, ca monarhie absolută ereditară, nu era așa de sigură, pentru că, prin emergența unor state noi și prin unificarea altora care se întăresc, oricând putea să decadă la statutul de vasal.

În rândul nobilimii și al curtenilor, fiecare cu rangul său, prioritate avea familia stăpânului care, ca urmare a poligamiei, se bucura de o descendență considerabilă.

Tot nobilii compuneau clasa sacerdotală și cea războinică, însă, în aceste două domenii, ca și în cariera administrativă, se accedea după meritele războinice.

Angajații erau plătiți în terenuri și, pe măsură ce acumulau parcele, li se consolida și puterea.

Astfel că se formau noi îmbogățiți care amplificau cetățile.

Conducătorii erau inaccesibili, separați și izolați de oamenii de rând, structura socială nu le permitea să se intersecteze în vreun fel. Noi putem însă întâlni unul dintre ei, placat pe fațada uneia dintre clădiri.

Poziția cea mai înaltă o deținea vrăjitorul, cu statut și de medic sau șaman, unicul posesor al unor cunoștințe de care toată lumea avea nevoie asupra plantelor, pietrelor, rădăcinilor și arborilor.

Piramida domniei-sale e în centru, are treizeci și doi de metri înălțime, una dintre cele mai înalte și abrupte pe care am urcat vreodată, dovadă a competenței locatarului său care, în vârf, ajungea atât de aproape de cer și zei.

Știința lui acoperea o arie largă, el era singurul în conexiune cu lumea nevăzută. Terapiile împleteau cure spirituale și remedii naturiste, extrase din bogatul repertoriu al naturii meso-americane.

Recente cercetări au dovedit că, în materie de leacuri, ei erau mai avansați decât confrații europeni din acea vreme, dacă socotim eficacitatea unor substanțe din farmacopeea indigenă.

Întrucât numeroase maladii aveau fie origine naturală fie divină, terapiile trebuiau să acționeze pe aceste două planuri, cu plante și cu ritualuri adecvate. Altarul de aici mi l-a evocat pe cel construit în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia de la Costești, din secolul 1 î.Hr., mult mai veche decât a mayașilor.

Și poate, tot ca dovadă a competențelor sale, cea mai veche stuctură urbană, cu dispunere sud, era compusă din turnuri care serveau ca observatoare astronomice, confirmare a reputației astrologice a orașului.

Funcția respectivă nu putea reveni femeilor, oricât de competențe, ele ocupau în schema de personal medical doar postul de moașe. Dar, cu timpul, neoșamanismul a început să formeze și specialiste femei.

Becan s-a numărat printre cele câteva situri arheologice în care nu mai era nici un vizitator. Ba da, o vulpe solitară. Avatar al vrăjitorului ?

Muzică de drum:

Acasă printre străini

Riga, 2024

Trenul în care mă urcasem nu mai pleca nicăieri. Se întorsese de departe, gol. În vagon rămăsese doar lunga și apăsătoarea istorisire a unor destine sfărâmate.

Cel mai șocant și răscolitor moment la Riga a durat câteva ore și s-a petrecut în vastul ansamblu muzeal dedicat prezenței evreiești în capitala letonă și în Europa de Est.

Văzusem și prin alte părți muzee ale culturii și civilizației iudaice, dar acum am avut prilejul să aflu mai multe despre prezența și absența evreilor din fiecare țară în parte și am parcurs cu luare-aminte mărturia documentară despre România, cu desfășurătorul persecuției, al deportării și exterminării lor.

Mă întreb dacă evreii țin minte că România a fost singura țara aliată cu Germania care și-a executat cetățenii de confesiune iudaică de bună voie și nesilită de nimeni, în special pe cei din Basarabia și Bucovina. Am numai un singur prieten evreu, foarte drag, rămas în țară, dar botezat în rit greco-catolic prin căsătorie. În rest, toți au plecat unde-au văzut cu ochii.

În octombrie 1941, după ce Bucovina de nord și Basarabia sunt luate, cu sprijin german, de la URSS, Institutul de Statistică îi prezintă lui Antonescu situația numerică și proiectul expulzării evreilor.

Ca urmare, între 280.000 și 380.000 de evrei au fost uciși la instigarea și cu aprobarea autorităților române civile și militare.

În 1941, în Cernăuți, 58% din populație o reprezentau evreii, din care au fost torturați și uciși cu miile fără vreun ordin din partea naziștilor.

Din ghettoul din Cernăuți, unde fuseseră înghesuiți cincizeci și cinci de mii de persoane, au fost trimiși în lagăre douăzeci și opt de mii, fără întoarcere.

Tot în 1941, autoritățile române ordonă deportarea tuturor evreilor din Iași, însă nu mai apucă să plece decât cinci mii, pentru că restul de treisprezece mii sunt executați la fața locului.

Dintre cei care s-au urcat în tren, dupa șapte zile îndesați în vagoane fără apă și mâncare, doar o mie unsprezece ajung la destinație, undeva în sud și, dintre cei ajunși, jumătate își pierduseră mințile din cauza căldurii sufocante, ca să nu mai vorbim de boli.

Doar atât se mai menționează în documentul respectiv, o singură excepție notabilă. Deportaților li s-a împărțit apă și mâncare la Roman, de către o doamnă de la Crucea Roșie, Viorica Agarici.

M-a impresionat că s-a reținut numele singurei persoane, din, practic, jumătate de țară, care a manifestat compasiune, asumându-și riscul de a sfida autoritățile. Sau poate au fost și alții, dar sub protecția anonimatului.

În 1941, comunitatea evreiască din Odesa număra 180.000 de membri, adică 30% din populație. Când armata română a ocupat orașul, a avut loc un atentat la comandamentul armatei, și, în semn de represalii, românii au asasinat între 25.000 și 34.000 de evrei, împușcați, dinamitați, spânzurați, sufocați, îngropați sau arși de vii.

Alți 45.000 au fost trimiși în lagăre din vecinătate unde, din cauza unei epidemii de tifos, deportații au fost exterminați ca să nu răspândească boala. Dintre cei rămași în oraș, au mai fost uciși treptat 30.000. Doi ani mai târziu, în Odesa mai rămăseseră doar șaizeci de evrei.

Abia în 1942, România și Germania semnează un acord în privința deportării celor 272.409 evrei români rămași în țară, ca să fie expediați spre lagărele morții în Polonia, dar acum se schimbă treaba, iar evreii ajung miza unor interese.

Deoarece Hitler refuzase să încredințeze generalilor români comanda propriilor trupe lângă Stalingrad și pentru că respinsese revizuirea graniței Transilvaniei de nord, liderii români devin bănuitori, mai ales că se întețeau amenințările lui Churchill și Roosevelt cu privire la pedepsirea crimelor de război.

Trenurile erau blocate la graniță, dar Antonescu n-a mai dat, de această dată, aprobarea deportării. După dezastrul de la Stalingrad din 1943, când românii au fost învinuiți, conform explicațiilor din acest muzeu, că în sectorul lor s-au lăsat încercuiți de Armata Roșie, deportarea evreilor e din nou amânată.

La căderea lui Mussolini, în 1943, românii schițează primul pas în tatonarea unei înțelegeri de pace cu aliații, fapt care-i salvează pe evreii rămași. Însă pentru evreii din Transilvania de nord, județele Sălaj (șapte mii de oameni) și Cluj, situația a fost tragică, pentru că, după invazia Ungariei în 1944, au fost expediați la Auschwitz și gazați.

Dar s-au înregistrat și cazuri în care prizonierii au scăpat ca prin minune, cum ar fi Arnold Daghani din Suceava și soția lui Anișoara, trimiși în lagăr în Transnistria, cu o poveste impresionantă.

A scăpat numai pentru că era foarte talentat la desen, emoționantă și certă dovadă ca arta reprezintă un mijloc de supraviețuire nu doar în plan abstract.

Muzică de drum:

Jos pălăria !

Caudebec-en-Caux, 2019

Monarhiile trec, dar pălăriile rămân după un tipar sau altul, confecționate de secole în această comună de pe malul Senei frecventată de pasionații de istorie.

În regiunea traversată de Sena, în nordul Franței, de la est spre vest, peisajele liniștite, poetice, mă invită la o încetinire a freneziei descoperitoare.

Construită în amfiteatru, menționată documentar încă din secolul 11, reputația comunei s-a creat mai cu seamă datorită modei,

printr-un accesoriu indispensabil, o pălărie meșteșugită de modiștii locali, devenită simbol al cochetăriei la curtea regală în secolul 16, care s-a bucurat de continuitate multe dinastii pe capul măriilor-lor și al supușilor.

Însă monumentul principal pentru care am venit este catedrala Notre-Dame, considerată de Henric 4 cea mai frumoasă biserică din regatul său.

Și, întocmai ca Flaubert, care mărturisește că a găsit aici inspirație pentru Legenda Sfântului Julien rugându-se în fața statuetei, aspir cu smerenie la un semn însuflețitor.

Ridicată pe vechea amplasare a bisericii care deservea abația merovingiană pentru femei numită ,,a Lojei’’, a fost construită în trei mari etape, din secolul 11 în 1426.

Vedem azi o biserică de stil gotic flamboaiant fără transept, fără partea transversală care-i dă aparența unei simple capele supradimensionate cu bolta și nervurile servind ca element arhitectural, ingineresc și decorativ simultan.

În timpul conflictelor religioase din secolul 16 și la revoluția franceză a suferit multe pagube, însă, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a înregistrat un fapt special

atunci când enoriașii au refuzat să evacueze biserica într-o duminică, au ținut în continuare serviciul religios și, în ciuda bombardamentului, au scăpat teferi.

Impresia de grandoare, din orice parte privesc, se datorează clopotniței, înaltă de cincizeci și patru de metri, amplasată lateral, și săgeții de mare finețe, copiată ulterior de catedralele din satele vecine.

Însă-mi atrage privirea un element decorativ deosebit căruia i s-a dus vestea, cele trei coroane reprezentând floarea de crin, simbolul regal francez.

Porticul original era decorat cu scene religioase și din activitățile zilnice ale comunității din Evul Mediu, cu un total de 333 personaje care s-au mai șters la intemperii și la intervenția calviniștilor.

Dintre vitraliile din secolul 15, să le notăm pe cele patru de factură englezească, cele mai vechi, oferite de căpitanul unei garnizoane engleze în timpul războiului de o sută de ani.

Celelalte vitralii reprezintă sfinți care patronau diverse branșe profesionale comandate de corporațiile meșteșugărești din urbe.

Vitraliile din secolul 16 sunt și mai prețioase, cu scene din Vechiul Testament.

Tot pentru prima oară am văzut și un baptisteriu din lemn sculptat, cele mai multe le știam din piatră.

Orga datează din 1542, este socotită printre cele mai valoroase instalații renascentiste din Franța și a servit recent la înregistrarea unor piese muzicale rare.

Amenajarea estuarului rivalizează în frumusețe cu vechile monumente. 

Ca peste tot pe malurile fluviului, o ușoară pâclă se ridica ușor, un abur ca de Dunăre, cât să ofere privirii inspirația de a percepe priveliștea în plenitudinea ei.

Creanga de aur

Kiș, 2023

Toamna, în Caucaz, e diferită prin blândețea culorilor și răsfățul miresmelor.

În acel noiembrie mângâiat de soare, ajung la biserica albaneză aureolată de belșugul fructelor de kaki.

La cinci kilometri de Șeki, ne oprim într-un pitoresc cătun caucazian să vizităm lăcașul frumos restaurat, construit în stilul medieval timpuriu specific zonei.

Afară, grădinița, strada principală îngrijit pietruită, alte ulițe desfundate,

oamenii locului iesiți pe la porți, unii cu mere scoase la vânzare,

păreau un decor ireal din filme vechi și abia m-am îndurat să pătrund în interiorul bisericii, laicizat, ca un muzeu minimal cu exponate și explicații asupra misteriosului regat creștin din Albania caucaziană, fără legătură cu Albania europeană, care îngloba, pe vremuri, aproape tot nordul actualului Azerbaidjan.

Începuturile creștinismului în Caucaz au fost atestate acum două mii de ani, odată cu predicile lui Eliseus propovăduitorul care a pus aici, în secolul I, bazele primei biserici pe care, în 314, creștinismul a devenit religie de stat.

Locul pe care s-a înălțat biserica a adăpostit așezări cu mult timp înainte, după cum atestă săpăturile arheologice care au găsit vestigii din epoca de bronz.

Albania caucaziană, regiunea cu hotare clar definite încă de acum o mie de ani, cel mai vechi stat din Caucaz și cel mai bogat totodată, după cum mărturiseau călătorii și istoricii, se întinde de la râul Aras la Derbent.

Strabon îi descrie mediul natural prin belsugul de pesti în râuri, cu fructele din pomi, vânatul în păduri, cu întinderi nesfârșite de măslini, cereale, bumbac, duzi pentru mătase, muntii cu sare și zăcăminte de aur și argint.

Populația Albaniei era compusă din douăzeci și șase de triburi și, alături de creștini, coexistau mai multe religii, zoroastrism, tengrianism, iudaism, o mulțime de credințe în tot felul de zei și zeișori locali.

Odată cu răspândirea creștinismului, douăsprezece episcopii au luat ființă și au pus umărul la învățătură, prin crearea alfabetului albanez și traducerea unor scrieri din siriană și greacă în dialectul albanez.

Ca întreg Caucazul, și acest ținut a trezit, din timpuri străvechi, un interes major pe harta geopolitică a regiunii, unde toate marile puteri au descifrat oportunități. Nu poate trece neobservat faptul că romanii au ajuns până aici fără să poată cuceri mica Albanie.

Imperiile persan și bizantin s-au străduit și ele din răsputeri, iar istoria a înregistrat chiar o scurtă perioadă când albanezii au fost nevoiți să respingă simultan atacurile iraniene, bizantine și kazare.

Islamul a ajuns aici în 705 adus de arabii itineranți, care, treptat, au cucerit-o prin strategiile lor cunoscute de instalare temporară și scurte retrageri alternative după întăriri.

Localnicii din câmpie nu s-au putut opune operațiunii de reetnicizare și au adoptat cu de-a sila Islamul, însă cei de aici, de la poalele Caucazului, muntenii, n-au renunțat la creștinism și nici la tradițiile lor păstrate de când lumea și pământul.

Împuținată, sărăcită, comunitatea albaneză a rezistat în creierul munților până în 1836, când patriarhatul creștin albanez a fost abolit și subordonat episcopatului armenesc.

În 1909, arhivele bisericii albaneze au fost distruse într-un conflict local. Azi, comunitatea creștină albaneză din Azerbaidjan numara în jur de șase mii de credincioși.

Poate că nu e cel mai faimos loc de vizitat în această parte de lume, însă energiile sacre intuite în tot ce am văzut mi-au oferit regăsirea unor emoții uitate.

Un joc secund, mai pur

Pythagoreio, 2017

În secolul 11 î.Hr., emigranții din Argos s-au stabilit în insula Samos și, cinci secole mai târziu, aici se năștea Pitagora, filosof și matematician pasionat de misticism și metempsihoză, ale cărui principii și teoreme fundamentale în matematici le-am învățat cu toții.

El dat numele celei mai pitorești așezări, un sat de pescari devenit capitală a insulei, unde încerc să redescopăr vestigiile centrului urban din antichitate.

Valoarea istorică a portulețului inclus azi în Patrimoniul Mondial UNESCO provine, după cum susținea Herodot, din trei elemente: Heraionul, considerat una din cele șapte minuni ale lumii, din ingeniosul sistem de aducțiune a apei și din zona antică a portului cu solidul chei antic, azi disparut.

În secolul 6 î.Hr., două diguri formau o dană bine păzită care asigura ambarcațiunilor protecție împotriva furtunilor, toate înfăptuite pe vremea când la putere s-a aflat tiranul Polycrate.

Despot luminat, mare amator de poezie și filosofie, el a încurajat mult creația intelectuală.

Situat strategic între Orient și Occident, Samos devenise o putere comercială și navală de temut. Situarea ei geografică s-a dovedit în istorie plină de riscuri, pentru că insulița s-a trezit prinsă la mijloc în diverse conflicte, cu fiecare nou ocupant care încerca să-și impună identitatea, când atenienii, când otomanii. Abia în 1913, Samos dobândește statut grecesc.

Insula beneficia de apă potabilă datorită unui sistem riguros considerat de istoricul Herodot o minunăție a acelor timpuri, proiectat de arhitectul Eupalinos.

El a conceput în anul 530 î.Hr. un tunel săpat simultan din ambele părți ale muntelui Apelos, ca să canalizeze sursa. Astfel s-a dezvoltat sistemul și, totodată, capacitatea de a rezista asalturilor inamice.

Comandă a lui Polycrat, acest apeduct de 1350 de metri, din care nu se vizitează decât cincizeci de metri, pe care nu i-am putut parcurge integral din cauza frigului din străfunduri, asigura alimentarea orașului principal cu apă potabilă. Construcția finalizată în 524 î.Hr. a servit și ca adăpost locuitorilor când au fost atacați, fapt care survenea frecvent pentru că, la mijlocul secolului 6 î.Hr., micul stat insular devenise deja o puternică forță maritimă.

La muzeu și în curtea lui pustie, privesc, strivite de soare, vestigii ale băilor publice, fragmente de coloane, capiteluri cu motive animaliere tipice pentru băi, basorieliefuri. În interiorul familiar, mă regăsesc în complicitatea unor imagini revigorante.

Călătorul pasionat se oprește în Samos și pentru istoria care leagă această insulă de Sf.Cristofor, gigantul anatolian sortit să piară decapitat pe acest tărâm.

Concetățean al lui Pitagora, tot de aici a plecat și Epicur, fondatorul școlii care susținea filosofia conform căreia scopul vieții e să acumuleze plăcere și fericire. Faimoasa lui școală funcționa într-o grădină luxuriantă la marginea Atenei, ilustrativă pentru conceptul de ataraxie promovat de cercul său.

Centrul e compus dintr-o singură stradă, cu o piațetă unde mă opresc la biserica Metamorphosis și la castru.

Ambele se află pe o esplanadă inundată de alb, un spațiu în care, așa cum se întâmplă în Grecia, îmi primenesc gândurile.

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

De fațadă

Paris, 2024

Am făcut multe plimbări pariziene în căutarea scriitorilor, ca să detectez urme ale inspirației lor, și de multe ori am nimerit peste atrăgătoare surprize de cu totul altă natură.

Pe rue Cassini, în arondismentul 14, am descoperit că au locuit personaje ilustre dacă stăm să ne gândim numai la dinastia de astronomi care i-au dat numele.

Balzac închiriase și el pe acestă stradă o casă azi disparută, unde a elaborat proiectul epopeii pe care avea să o scrie mai târziu, Comedia Umană.

Nu întâmplător, prima sa apariție editorială l-a găsit la această adresă. În fundul grădinii, se spune că se afla o portiță pe unde marele scriitor ieșea direct când avea chef să se plimbe în grădinile Observatorului.

Arago, vecinul lui, evoca această perioada în memoriile sale spunând că amândoi își petreceau nopțile la lumina lămpii, unul cu privirea ridicată spre aștri, celălat aplecat pe foaia de hârtie și întrebându-se care dintre ei urma să ajungă mai departe ?

Pe strada consemnată în istorie a fi fost locuită de ei, vedem azi trei vile lipite una de alta, edificate între 1903-1906. Prima, la numarul 3 bis, din cărămidă aparentă aplicată pe o structură de beton armat, epurată și elegantă, a fost construită de pictorul Lucien Simon, a cărui mare operă reprezintă o parte din tavanul de la Senatul Franței.

A doua, la numărul 5, o austeră clădire de cărămidă de influență medievală, a fost edificată pentru pictorul Jean-Paul Laurens, ale cărui pânze le putem vedea în sălile Primăriei Parisului,

iar la numărul 7, o casă neo-clasică de inspirație liberă, a fost destinată pictorului Czernikowski.

Cele trei imobile de stil atât de diferit îl au în comun pe creatorul lor, Louis Sue, pictor și arhitect ale cărui alte înfăptuiri urma să le admir mai târziu în același cartier, dar într-un alt registru.

Însă, dincolo de orice evocare istorică sau literară, e remarcabil că la Paris pot găsi oricând ceva nou de aflat și, în același timp, fascinant.

Toate-s vechi și nouă toate

Bologna, 2019

Sediul Primăriei bologneze sau Palazzo d’Accursio găzduiește, așa cum e obiceiul în Italia, biblioteca publică și colecțiile de artă ale muzeului orășenesc, iar într-un oraș ca Bologna bănuim la ce să ne așteptăm.

Construcția a început în secolul 13 pentru juristul Accursio, profesor universitar, respectat comentator de drept roman rămas în istoria dreptului european pentru conceperea gloselor,

o sumedenie de note și comentarii aduse la Codul lui Iustinian. Cât timp a predat la universitatea din Bologna, a elaborat și reunit într-o singură lucrare zeci de mii de observații la venerabilul Cod, ansamblu isprăvit în 1230.

Opera lui s-a bucurat numaidecât de un succes răsunător astfel că era invocată ca punct de referință în orice discuție de drept, iar în unele jurisdicții dobândise putere legislativă.

Comentariul său exhaustiv asupra legii civile se extindea chiar și la punerea în discuție a soluțiilor găsite de predecesorii săi, acolo unde el oferea o dezlegare mai bună.

Concurența în domeniul juridic era acerbă în prestigioasa universitate, iar el n-a fost singurul care s-a înverșunat să abordeze temeinica întreprindere.

Ajungându-i la urechi zvonul că un confrate se înhămase la același proiect, Accursio al nostru s-a prefăcut bolnav și a stat acasă o lungă perioadă ca să termine glosele înaintea colegului.

Studiile atestă că Accursio a redactat peste o sută de mii de glose ce urmau să fie publicate complet pentru prima dată la Lyon, în șase volume, în 1589.

În paralel cu activitatea de glosator, Accursio se afirmase și ca un eficient consultat juridic.

Deși se bucura de o largă apreciere în mediul său, a avut totuși un celebru denigrator venit din mediul literaturii franceze.

Rabelais, eternul student ambulant care audiase, printre altele, și oarece prelegeri de drept, afirma despre elegantele cărți din domeniul juridic că, așa pline de aurituri, nu valorează mai nimic întinate de infamele și infectele glose accursiene.

Drept pentru care și mai multă lume a vrut să știe ce e cu glosele de vreme ce i-au adus notorietate internațională autorului lor, căruia, odată cu faima, îi creșteau și veniturile, iar locul ales pentru edificarea unei reședințe pe măsură a fost Piazza Maggiore. Să aruncăm o privire.

Modificări ale construcției, după necesități, au fost aduse în epoci diferite, trei secole la rând,13-15-16, așa încât a rezultat un palat gigantic construit în stiluri diferite, configurat ca o fortăreață, dar unde totul a fost îmbinat armonios.

Accesul în muzeu se află la etaj și până acolo urcăm pe o scară spectaculoasă desenată de Bramante, arhitectul care a conceput planul basilicii Sf.Petru de la Vatican, o rampă de acces pe care, în Evul Mediu, se urca pe cai până la etajele superioare. Fiecare treaptă fusese prevăzută cu o bordură de piele, acum uzată.

Colecțiile municipale de artă cuprind tablouri mitologice și mitice, pe unele le recunosc din albume vechi de pictură.

Cele mai frecvente sunt subiectele din viața zeilor și a sfinților, trecerea de la unii la alții s-a făcut odată cu instalarea creștinismului ca în orice banală schimbare de regim, iar artiștii le alegeau pentru că erau cunoscute de toată lumea, acum mai puțin, iar eu mă mulțumesc să le găsesc asemănări în sfera lecturilor.

Parcurg sala Rossa, sala d’Ercole, sala Farnese, capela Palatina, sala încoronării legată de învestirea lui Carol Quintul, înnobilate de prețiosul mobilier din secolele 14-19 adus din toata regiunea emiliană.

Pe tavanele din lemn, nici un spațiu liber, la fel și pereții, totul e acoperit de portrete, fresce murale și picturi, mai ales sala Consiliului Municipal, pictată majestuos cu fresce din secolul 17 animate de zeii Minerva, Marte, Bacchus, cu toții la datorie în viața cetățeanului de rând.

M-am întrebat din câte colecții provin atâtea obiecte rare și am aflat, cu mirare, că dintr-o unică sursă.

Colecțiile de artă fuseseră mai întâi destinate apartamentului legatului pontifical în timpul în care orașul a fost sub dominație papală.

Unele obiecte erau de uz cotidian, însă de mare valoare artistică și artizanală, orologii, argintărie, ceramică, cristaluri, miniaturi, mobilier.

De ce înaltele fețe bisericești nu puteau trăi decât înconjurate de obiecte prețioase de valoare inestimabilă?

După familia d’Accursio, palatul a devenit, în 1336, sediul Înaltei Curți de magistratură bologneză, apoi sediul consiliului local.

În 1920, instituția s-a transformat în scena unor confruntări nemiloase între cele două partide principale italiene, socialist și fascist.

Din păcate, acest masacru este evenimentul despre care s-a scris cel mai mult din toată lunga istorie a palatului.

Și acum, ca de fiecare dată în Italia, mă surprinde să aud că, deși înconjurați de atâta frumusețe, oamenii s-au lăsat mânați de nefastele patimi politice.