Categorie: Italia

Labirintul pierdut

Pavia, 2024

Cu hramul Sfântului Mihail, cea mai misterioasă biserică dedicată lui mi s-a părut San Michele Maggiore din Pavia, la doi pași de faimoasa universitate și cunoscută drept capodoperă a artei romanice lombarde, înălțată începând cu anul 1118 pe temelia unei alte biserici din secolul 7. Spre deosebire de alte edificii din oraș, piatra din care e construită absoarbe lumina zilei, și, la fiecare nuanță a cerului, fațada își schimbă culoarea. Frontispiciul tripartit are în centru statuia arhanghelului războinic venerat de longobarzi, Sf.Mihail.

Să nu ne mirăm că suveranii lombarzi și-au ales cel mai vechi lăcaș drept biserică palatină, legată direct de palatul lor, unde erau încoronați în cadrul unor festivități sacre. Dintre aceștia, în 1155, Federico Barbarossa a primit aici coroana regală, despre el ne istorisește Umberto Eco în Baudolino.

Interiorul e amplu, pilaștrii și-au păstrat capiteluri cu teme biblice, iată-i pe Adam și Eva având între ei pomul cunoașterii binelui și răului,

un înger și un diavol care se ceartă pe sufletul unui defunct, Samson în luptă cu leul.

Dar nu asta caut. În fața altarului știu că s-a păstrat parțial un mozaic pavimental din secolul 12, descoperit în 1972, cu două teme predilecte în arta romanică, activitățile laborioase specifice lunilor anului și reprezentarea Labirintului.

Se cunoaște faptul că Labirintul era o temă des întâlnită în bisericile de pe traseele de pelerinaj, în calitatea sa de imagine înlesnitoare de meditație, reflecție și încercare de a-i accesa centrul, adică revelația mistică, vederea divinității, o provocare pe care nu oricine o acceptă.

Acum nu avem timp să reflectăm prea mult, și, spre completarea imaginației, un carton pe care o binevoitoare doamnă de la primire ni-l pune la dispoziție, indică reconstrucția structurii inițiale a mozaicului.

Partea centrală, azi dispărută, reproduce lupta dintre Theseu și Minotaur. O inserție neobișnuită în această reprezentare o constituie prezența lui David și Goliath, vizibili pe partea stângă.

Goliath e simbolul Minotaurului și al lui Satan. Inscripția de pe scutul lui amenință, ,,eu sunt puternic și vreau să te distrug’’. David îi reprezintă pe Theseu, alternativa christică. În replică, el declară că ,,arogantul va fi nimicit, iar pacea se va restabili’’. Modelul secțiunilor care lipsesc a fost gravat pe sol în fața altarului și ne oferă o idee asupra dimensiunii de origine.

Același model, ușor schimbat, a fost instalat un secol mai târziu pe pavimentul catedralei din Chartres, o etapă la fel de importantă în pribegia pelerinajelor. În absidă, o frescă din 1491 de Montebello înfățișează încoronarea Maicii Domnului

și, de o parte și de alta a criptei, vechi fresce și-au păstrat expresivitatea chipului, încurajatoare pentru orice pelerin.

Un crucifix de argint din secolul 10

încununează această rătăcire și regăsire prin labirintul artei sacre, întotdeauna însuflețitoare.

Vârful plaiului

Bologna, 2019

Madonna di San Luca, un sanctuar de pelerinaj la cinci kilometri de centru, e mai puțin cunoscut, dacă mă iau după numărul trecătorilor întâlniți pe traseu.

Biserica din secolul 18 nu e atât de specială cât se dovedește drumul până la ea, fiind legată de oraș printr-o galerie neîntreruptă pe o lungime de patru kilometri din cei șaizeci și doi de kilometri de galerii ce brăzdează  metropola, datorită cărora se bucură de privilegiul includerii în patrimoniul mondial UNESCO. Stăbătând doar acest mic segment compus din 666 de arcade, întreprind nu doar un pelerinaj religios, ci și unul arhitectural.

Numărul arcadelor poate părea incompatibil cu un traseu de pelerinaj, însă, conform explicației, Madonna aflată la capatul drumului deține puterea de a distruge capul șarpelui pentru totdeauna, pentru fiecare pelerin care înfăptuiește acest pelerinaj confruntându-se cu toate cele 666 de arcade. La capătul drumului, suntem încredințați că vom învinge demonii.

Bolognezii manifestă un devotament special față de acest sanctuar, datorită activităților patronate de San Luca, în domeniul picturii, sculpturii, chirurgiei, și îl prăznuiesc cum se cuvine la fiecare 18 octombrie.

Lăcașul se ridică pe una din colinele care înconjoară orașul. Pe parcurs, mai scot capul dintre arcade să admir cartierele străbătute. Umbra galeriilor e providențială în amiaza de iulie și nici nu-mi dau seama cât de repede am ajuns.

Porticul de la intrarea în sanctuar a fost ridicat în secolele 17-18 doar din ofrande, pentru a adăposti pelerinii, pe atunci mai numeroși, însă istoria templului e mai veche decât cea a porticului și a lăcașului actual. La începutul secolului 12, un pelerin, Teocle, a venit din Orient ca să ofere Senatului bolognez o icoană a Maicii Domnului de la Sf.Sofia, din Constantinopol. Se spunea că fusese pictată de însuși Sf.Luca. În jurul ei, o mână de credincioși au edificat o capeluță, căreia i s-a dus vestea.

Așa s-au scurs sute de ani, schitul a fost dezvoltat, iar din secolul 18 datează edificiul pe care-l vedem azi.

Între timp, arhitectul Dotti începuse deja construcția galeriei cu elegantele sale arcade și tot el a plăsmuit cu măiestrie edificiul după modelul crucii grecești, surmontat de o cupolă vizibilă din toate părțile.

Ca o completare, arcadele ce străbat orașul până sus la biserică retrasează etape pline de înțelesuri ale misterelor biblice.

La Bologna, tradiția acestui eveniment religioas se respectă cu fervoare începând din secolul 15, și putem asista în fiecare an la spectacolul stradal ca să privim imaginea Maicii Domnului coborând dealul până în centru, la catedrala metropolitană San Pietro, unde rămâne expusă opt zile, până la Înălțare, ca să primească închinăciunea credincioșilor.

Deși biserica e închisă, călătorul e răsplătit la atingerea punctului culminant cu o vedere panoramică asupra orașului și a munților Apenini.

Se zăresc foarte bine mănăstirile din jur, dintre care binecunoscuta San Michele in Bosco, și atâtea alte comori de descoperit.

Din fire

Maglie, 2019

În sudul Italiei, caut influențele bizantine care-mi dăruiesc acel sentiment de familiaritate inconfundabil de înrudit cu spațiul oriental. Mă simt acasă, iar privirea mea recunoaște ca un răsfăț tot ce-mi creează confortul sufletesc necesar unei mici evadări.

În partea locului, s-au găsit urmele arheologice din cea de-a doua colonizare bizantină din secolele 9-10, dar, mult mai târziu, orașul a devenit faimos în opinia publică fiind locul de baștină al lui Aldo Moro, prim-ministrul Italiei răpit și asasinat de brigăzile roșii în 1978.

Biserici și palate nobiliare reflectă influențele artistice ale regiunii dominate de curentul baroc.

Ca omagiu al credincioșilor, în piața principală admir coloana Madonnei delle Grazie, în fața bisericii cu același nume din 1624, semn că orașul a fost binecuvântat cu alese virtuți.

Intru prin elegantul portic baroc, nu înainte de a admira coloanele grațios răsucite după moda lansată de artizanii din Lecce, însă, aici, altarul și monumentele interioare au fost executate de artiștii locali, la fel de pricepuți.

Tot ei au lucrat și în mănăstirea franciscană din vecinătate, un complex gigantic, semn ca Sfântul Francisc se bucura, pretutindeni în Italia, de aceeași venerație, și mulți tineri din regiune își îndreptau vocația spre calea religiei.

Și, pentru că prelații și aristocrații făceau parte din aceleași cercuri, am recunoscut ușor cel mai impozant și mai onorabil edificiu al orașului, Palatul Capece,

astăzi Gimnaziul Francesca Capece, binefăcătoarea locală datorită căreia orașul beneficiază, din 1899, de un liceu monumental, cel mai însemnat din regiune. Centrul orașului a aparținut odinioară în întregime acestei familii nobiliare.

În istoria citadină, bunul gust ocupă rolul principal, că e vorba despre arhitectură, gastronomie sau obiecte decorative.

Din fire s-a întrupat reputația solidă a Magliei, cunoscută drept capitala firelor meșteșugit croșetate. Arta mileului din macrame s-a dezvoltat în mica așezare mai ales în secolul 18, iar acum e practicată la nivel restrâns doar de doamne în vârstă și aplicată mai puțin ca decorațiuni casnice și mai mult în modă.

Sofisticatul macrameu, admirabilă inutilitate, s-a însăilat și s-a insinuat în societate ca un fel de replică feminină a barocului arhitectural.

Ceea ce bărbații făureau cu măreție și exuberanță în afară, femeile pregăteau cu migală în interiorul răcoros al cămăruțelor, la adăpost de soarele arzător al sudului italian.

În vremurile de glorie ale macrameului, atelierele locale rivalizau între ele, acum mașinăriile de tricotat rezolvă orice comandă chiar și în câteva minute. Nu la fel se întâmplă și cu deliciile culinare, între care ciocolata ocupă un rol important, pentru că oricine-și dă seama cu ușurință, testându-le, că specialitățile din toate cofetăriile din centru sunt de casă. Mare.

Calea regală

Cosenza, Paola, 2018, Tours, 2017

La treizeci și trei de kilometri de Cosenza unde am înnoptat, patronul Calabriei, prăznuit pe 2 aprilie, își întâmpină pelerinii în ținutul său natal.

San Francesco din Paola era fiul unor oameni cu stare și credicioși, dăruit la o vârstă înaintată, după rugăciuni adresate Sfântului Francisc din Assisi. În copilărie, se îmbolnăvise grav și tot acesta l-a tămăduit, în urma rugăciunilor părinților care au făcut legământ ca, după vindecare, să-l trimită pe copil într-o mănăstire franciscană.

La doar treisprezece ani, își îndeplinește năzuința de a lua calea protectorului său ca să poată, la rându-i, vindeca semeni. În adolescență, săvârșește un pelerinaj la Assisi și, pe drum, îi compară pe călugării jerpeliți cu episcopul local, atrăgându-i acestuia atenția, fără prea multă diplomație, ca Iisus nu avea așa haine de soi ca el.

După ce se întoarce de la studii, iată-l retras într-o peșteră de pe proprietatea părinților săi unde, într-o bună zi, adăpostește o căprioară hăituită de vânători. O îmblânzește. Când urmăritorii ajung la fața locului, se convertesc numaidecât și-i devin primii frați întru credință ai ordinului.

Treptat, alți credincioși li se alătură, atrași de renumele său de sfințenie. Cu primii doisprezece confrați, construiește o capelă și trei adăposturi pe locul unde se înalță acum sanctuarul, pe aceleași stravechi pământuri moștenite de la părinții lui. Micul grup se dedică actelor caritabile în rugăciune și austeritate.

San Francesco cel mai tânăr întemeietor de ordin religios, nu avea decât nouăsprezece ani când și-a înfăptuit aspirația. Reputația sfințeniei sale ajunge la urechile papalității, care-și trimite periodic emisarii la San Francesco să se intereseze de faptele lui.

În 1467, cardinalii care-l vizitează iscălesc un decret prin care se confirmă iertarea de păcate a celor care au contribuit la zidirea mănăstirii și a pelerinilor. Mulți veneau să-i ceară îndrumare spirituală sau povețe pentru viața materială. Ca taumaturg, a înfăptuit numeroase miracole printre care preziceri de fapte istorice care s-au adeverit, resuscitarea a șapte persoane, vindecări de boli fără speranță, a căror istorie a dăinuit și atrage azi o mulțime de pelerini. Atunci când căpitanul unei ambarcațiuni a refuzat să-l traverseze gratuit strâmtoarea Messina, el a trecut-o pe propria-i mantie, întâmplare care i-a inspirat lui Franz Liszt o compoziție pentru pian.

Cinci secole mai târziu, în 1943, a fost proclamat protectorul marinarilor italieni. I s-a dus vestea și, cum era firesc, mai-marii timpului au încercat să-l acapareze ca să-i ferească, să-i vindece, să-i consoleze, să le ridice moralul, cam ce face un coach sau un guru în lumea de azi.

Prin negustorii napolitani, i se duce vestea la curtea regală a Franței, unde, grav bolnav, Ludovic 11 îl solicită grabnic la căpătâiul său. Regele era convins că-și putea prelungi zilele înconjurându-se de moaște, dar starea i se înrăutățise, așa că-l rugă pe Papă să i-l trimită pe călugărul vindecător.

Atât Sixtus 4, cât și regele de Napoli, au interese diplomatice la Ludovic 11, așa că-l smulg pe bietul Francisc din câmpiile pauline, de la nevoiașii lui, de la traiul lui sărăcăcios, și-l expediază la curtea Franței. Pe tot traseul de la Ostia la Tours, i se confirmă puterea înfăptuirii de minuni, în împrejurări consemnate ca periculoase.

Ajuns prea târziu la curte, nu-l mai poate ajuta pe rege însă, după dispariția sa, rămâne încă douăzeci și cinci de ani în Franței, unde alți călugări i se alătură, astfel că mai multe mănăstiri se dedică plenar congragației sale. Se stinge din viață în Vinerea mare din 1507, iar relicvele sale sunt păstrate la biserica Notre-Dame-la-Riche din Tours. În primele unsprezece zile, corpul lui s-a păstrat intact și a răspândit un miros de ambră sau mosc.

San Francesco a întemeiat ordinul Minimilor, al eremiților, al celor neînsemnați, preluat de la specificul stilului său de viață de o austeritate extremă, permisivă doar nevoile cele mai mici cu putință, o congregație a pustnicilor cerșetori în 1435. El bătea drumurile îmbrăcat într-o tunică din pânză aspră, desculț, se culca direct pe pământ, era vegetarian, iar în timpul posturilor nu mânca deloc.

La trecerea sa în neființă, în Franța i se consacraseră treisprezece mănăstiri, în 1600 se atestau treizeci și opt, iar la sfârșitul secolului 17 se înregistrau o sută cincizeci, după care, odată cu iluminismul și raționalismul, lumea nu i-a mai dat atenție.

L’air du temps

Martina Franca, 2019

Ca un moț de frișcă pe o prăjitură se ivesc în zare orașele puglieze înălbind vârful colinelor, printre care și acest târguleț elegant, faimos printr-o planturoasă artă barocă, irezistibilă atracție din regiunea Trulli vestită pentru acoperișurile țuguiate.

Când s-a pus piatra de temelie, împrejurimile nu erau golașe, ca acum.

Cătunul medieval fusese ridicat într-o zonă pe atunci împădurită, defrișată cu timpul, înglobată apoi în ducatul unei familii feudale înstărite, din care ne-a rămas palatul orășenesc.

Nu e de mirare că locul de baștină al barocului e chiar în această parte de lume, fruct al temperamentului pasional, spontan, creativ al italienilor din sud.

Și acum, privindu-i pe localnici, spectacolul străzii e inegalabil, tendința la exteriorizările spectaculoase corespund perfect figurilor împietrite într-o eternă veselie pe frontispiciile clădirilor.

Orgoliul le dicta celor avuți să aspire la cât mai multă măreție, uneori dusă la exagerare în ghidușiile arhitecturale pe plan local.

Niciodată nu e prea puțin când e vorba de ornamente, declară artizanii care au creat, în jurul anilor 1700, tot ce vedem azi, și, din competiția aspră între bogătași, călătorul se alege cu desfătarea privirii.

La fiecare colț de stradă mă uimește câte un palat, fațada unei biserici, porticuri de case nobiliare, ferestre sculptate, blazoane.

Prin exuberanța dezlantuita a podoabelor, definitorie pentru nivelul social al citadinilor, arhitectura va deveni arta dominantă care va influența secolul 18 european.

Din fericire, deși era o perioadă zbuciumată, impulsurile artistice se exprimau neabătut.

Arcul Santo Stefano marchează începutul traseului

și, imediat după ce-l trec, plonjez într-o ambianță de medina, însă prezența atâtor biserici nu-mi dă voie să mă rătăcesc în fantasma unui oraș arab.

Pe dinăuntru, amănunțit, am văzut două monumente:

1.Palazzo Ducale, sediul primăriei și al bibliotecii, datează din 1668 și a aparținut familiei Caracciolo care conducea orașul.

Un palat atât de mare pentru un oraș asa de mic ?

Pe două etaje, fațada e decorată cu un lung balcon de fier forjat. M-a intrigat amploarea clădirii și, în interior, aflu mai multe.

Realizat de un arhitect lombard, a beneficiat de prestigiul de a fi deschis stagiunea arhitecturală de aur a urbei, dar a rămas neterminat.

Tavanele diferă de la o încăpere la alta și toți pereții sunt pictați de sus până jos, dintr-o spaimă de spații goale tipică artei influențată de Orient.

La etajul 1, înșiruirea de încăperi fără mobilier dar și fără alți vizitatori, pare un decor de film.

Pe pereți și bolți, privirea se pierde în densitatea de fresce, unele în trompe l’œil, cu subiecte religioase și istorice.

2.Catedrala San Martino, operă de artă barocă din 1750, mă uimește prin fațada de planuri suprapuse, înaltă de patruzeci și doi de metri, bogată în decorații. Deasupra porticului e San Martino pe cal, sculptat cu atâtea înflorituri că abia îl deslușesc.

Spațiul altarului, ca și clopotnița, se afla pe locul edificiului sacru precedent.

Interiorul cu un singur naos e încununat cu altare din marmură policromă, dintre care cel principal se impune, flancat de două statui de femei în marmură, Speranța și Mila.  

Două personaje de care avem azi mare nevoie.

Toate-s vechi și nouă toate

Bologna, 2019

Sediul Primăriei bologneze sau Palazzo d’Accursio găzduiește, așa cum e obiceiul în Italia, biblioteca publică și colecțiile de artă ale muzeului orășenesc, iar într-un oraș ca Bologna bănuim la ce să ne așteptăm.

Construcția a început în secolul 13 pentru juristul Accursio, profesor universitar, respectat comentator de drept roman rămas în istoria dreptului european pentru conceperea gloselor,

o sumedenie de note și comentarii aduse la Codul lui Iustinian. Cât timp a predat la universitatea din Bologna, a elaborat și reunit într-o singură lucrare zeci de mii de observații la venerabilul Cod, ansamblu isprăvit în 1230.

Opera lui s-a bucurat numaidecât de un succes răsunător astfel că era invocată ca punct de referință în orice discuție de drept, iar în unele jurisdicții dobândise putere legislativă.

Comentariul său exhaustiv asupra legii civile se extindea chiar și la punerea în discuție a soluțiilor găsite de predecesorii săi, acolo unde el oferea o dezlegare mai bună.

Concurența în domeniul juridic era acerbă în prestigioasa universitate, iar el n-a fost singurul care s-a înverșunat să abordeze temeinica întreprindere.

Ajungându-i la urechi zvonul că un confrate se înhămase la același proiect, Accursio al nostru s-a prefăcut bolnav și a stat acasă o lungă perioadă ca să termine glosele înaintea colegului.

Studiile atestă că Accursio a redactat peste o sută de mii de glose ce urmau să fie publicate complet pentru prima dată la Lyon, în șase volume, în 1589.

În paralel cu activitatea de glosator, Accursio se afirmase și ca un eficient consultat juridic.

Deși se bucura de o largă apreciere în mediul său, a avut totuși un celebru denigrator venit din mediul literaturii franceze.

Rabelais, eternul student ambulant care audiase, printre altele, și oarece prelegeri de drept, afirma despre elegantele cărți din domeniul juridic că, așa pline de aurituri, nu valorează mai nimic întinate de infamele și infectele glose accursiene.

Drept pentru care și mai multă lume a vrut să știe ce e cu glosele de vreme ce i-au adus notorietate internațională autorului lor, căruia, odată cu faima, îi creșteau și veniturile, iar locul ales pentru edificarea unei reședințe pe măsură a fost Piazza Maggiore. Să aruncăm o privire.

Modificări ale construcției, după necesități, au fost aduse în epoci diferite, trei secole la rând,13-15-16, așa încât a rezultat un palat gigantic construit în stiluri diferite, configurat ca o fortăreață, dar unde totul a fost îmbinat armonios.

Accesul în muzeu se află la etaj și până acolo urcăm pe o scară spectaculoasă desenată de Bramante, arhitectul care a conceput planul basilicii Sf.Petru de la Vatican, o rampă de acces pe care, în Evul Mediu, se urca pe cai până la etajele superioare. Fiecare treaptă fusese prevăzută cu o bordură de piele, acum uzată.

Colecțiile municipale de artă cuprind tablouri mitologice și mitice, pe unele le recunosc din albume vechi de pictură.

Cele mai frecvente sunt subiectele din viața zeilor și a sfinților, trecerea de la unii la alții s-a făcut odată cu instalarea creștinismului ca în orice banală schimbare de regim, iar artiștii le alegeau pentru că erau cunoscute de toată lumea, acum mai puțin, iar eu mă mulțumesc să le găsesc asemănări în sfera lecturilor.

Parcurg sala Rossa, sala d’Ercole, sala Farnese, capela Palatina, sala încoronării legată de învestirea lui Carol Quintul, înnobilate de prețiosul mobilier din secolele 14-19 adus din toata regiunea emiliană.

Pe tavanele din lemn, nici un spațiu liber, la fel și pereții, totul e acoperit de portrete, fresce murale și picturi, mai ales sala Consiliului Municipal, pictată majestuos cu fresce din secolul 17 animate de zeii Minerva, Marte, Bacchus, cu toții la datorie în viața cetățeanului de rând.

M-am întrebat din câte colecții provin atâtea obiecte rare și am aflat, cu mirare, că dintr-o unică sursă.

Colecțiile de artă fuseseră mai întâi destinate apartamentului legatului pontifical în timpul în care orașul a fost sub dominație papală.

Unele obiecte erau de uz cotidian, însă de mare valoare artistică și artizanală, orologii, argintărie, ceramică, cristaluri, miniaturi, mobilier.

De ce înaltele fețe bisericești nu puteau trăi decât înconjurate de obiecte prețioase de valoare inestimabilă?

După familia d’Accursio, palatul a devenit, în 1336, sediul Înaltei Curți de magistratură bologneză, apoi sediul consiliului local.

În 1920, instituția s-a transformat în scena unor confruntări nemiloase între cele două partide principale italiene, socialist și fascist.

Din păcate, acest masacru este evenimentul despre care s-a scris cel mai mult din toată lunga istorie a palatului.

Și acum, ca de fiecare dată în Italia, mă surprinde să aud că, deși înconjurați de atâta frumusețe, oamenii s-au lăsat mânați de nefastele patimi politice.

Nu-ți feri privirea

Urbino, 2024

Prin muzee îmi place să mă plimb încet, să mă uit la tablouri și oameni, să deslușesc umbre, destine, vibrații, să mă las hipnotizată de intensitatea privirii unor personaje sau de insistența altora asupra cărora să-mi pun întrebari.

M-a reținut, într-unul dintre muzeele acestei veri, Piero della Francesca și întruchipările din tabloul Madonna di Senigallia, icoană pictată în jurul anului 1478 care a declanșat un șir lung de ipoteze asupra temelor anunțate de pictura sa. Înainte să ajungă aici, la Galleria Nazionale delle Marche, icoana a aparținut bisericii Santa Maria delle Grazie construită în 1491 la Senigallia, unde a fost redescoperită în 1822.

În lunga ei istorie, a trecut prin multe peripeții, unele grave, printre care și un furt, în 1975. Din fericire, a fost regăsită după numai un an și reașezată la locul cuvenit în Palatul Ducal din Urbino. Creația se presupune a fi un tablou de familie conceput ca dar de nuntă pentru nepotul Papei Sixtus IV, însă, la prima impresie, acest instantaneu pare desprins dintr-o reprezentare contemporană a unei reuniuni la nivel înalt.

Scenografia savant gândită direcționează misterios privirile protagoniștilor, pe de-o parte mamă-fiu, pe de alta un cuplu de îngeri, un băiat și o fată. Să ne uităm în ochii celor patru personaje poziționate într-un decor casnic, încremenite, pentru o clipă, de prezența spectatorului. Între cele două planuri, unul spiritualizat, divin, altul pământesc, intuim o complicitate pefectă.

Doar Madonna nu ne privește direct, e dedicată întru totul făpturii din brațele sale, care, în schimb, se uită la noi și dincolo de noi cu gravitatea izvorâtă din atotștiința evenimentelor viitoare.

Încadrându-i, cei doi presupuși logodnici privesc cu seriozitate și chiar cu un fel de resemnare în direcții diferite, poate așteptând un ajutor nesperat, iar fiecare dintre ei pare să cunoască detalii complementare ale unei istorii.

Decorul minimal, direcționat pe verticală, o axis mundi asigurând comunicarea cu cerul, este tulburat numai de prezența unui obiect a cărui noimă mi-a rămas de elucidat, acel platou sau coșuleț încărcat cu o pânză albă, așezat la o înălțime de la care nu poate trece neobservat și nu i se poate ignora mesajul.

În grupul celor patru personaje, doar Madonna nu poartă podoabe, în vreme ce toți ceilalți trei au bijuterii în jurul gâtului, îngerul în bleu o perlă, cel în roz un șirag de perle, simboluri ale luminii cerești ai căror mesageri sunt.

Cât despre Iisus, el poartă o bogată amuletă de coral, obiect preluat din cultul păgân care, în concepția medievală, era menit să-l apere pe purtător de duhurile rele.

Să ne împărtășim din acest amestec de credințe, în care orice detaliu ocrotitor are importanță. Mai ține în mână, cu delicatețe, și o roză, trimitere la rozar, simbol al rugăciunii.

Floarea din mâna sa este un dar. Să-l primim.

De treci codrii de aramă

Domodossola, 2018

Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.

Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,

intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.

La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,

sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.

Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.

Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,

înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.

Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.

O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez

care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.

Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,

în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.

Liniștita arhitectură de munte,

cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,

privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.

Acorduri în lumea bună

Castell’Arquatto, 2019

Mica așezare cu un trecut muzical glorios și valorificat în prezent mi-a lăsat o impresie pe de-a-ntregul armonioasă.

Comuna din Emilia-Romagna e căutată și frecventată de amatorii de acorduri străvechi pentru că în zona ei s-a conservat cel mai bine patrimoniul de muzică tradițională italiană, cu instrumente arhaice din regiune.

M-a surprins încă de la primii pași amenajarea urbană, alcătuită din două puncte centrale, burgul de la poalele colinei și centrul istoric monumental, numit Solaris, pe culme, mai aproape de soare.

Temeliile i-au fost puse în epoca romană, când a funcționat aici un Castrum militar de unde i se trage și numele, dar cetatea e atestată oficial abia în secolul 7, cu trei ctitorii majore: reședința stăpânului, o curte de judecată și un centru agricol, și, din secolul 10, încă dăinuie părți din zidurile care au constituit platoul de turnaj pentru producții dintre care am văzut mai demult Ladyhawke.

Marea majoritate a caselor sunt nobiliare poate și datorită dezvoltării religioase a cetății care, în 1220, era menționat ca sediu al episcopiei, pentru că familiile de viță aleasă își alegeau compania înalților prelați.

Tot aici s-au stabilit și senioriile din vremea unor dinastii familiale cu nume sonore, dintre care Visconti, Sforza, Scotti au influențat istoria Italiei.

Și, poate că nu întâmplător, în virtutea ambianței muzicale, între ei s-au încheiat și s-au desfăcut alianțe, acorduri și căsătorii în cea mai desăvârșită concordie, iar orășelul a fost pasat de la unii la alții în mod pașnic.

Ultimul dintre ei, Sforza, a guvernat cetatea până în 1707, când a trecut la camera ducală a Parmei.

Iarna, centrul istoric nu pare locuit, casele servind pesemne ca reședințe secundare în timpul sezonului cald, iar acel pustiu amplifica și mai mult solemnitatea medievală.

Parcursul șerpuiește pe ulițe înguste și pitorești care deviază spre clădiri de o arhitectură surprinzătoare, cu turnulețe, balcoane, foișoare.

Cea mai impozantă, palatul ducal din secolul 13-15, are bază o fântână din 1292 iar, de jur-împrejur, decorul este completat de biserica Sf.Petru din secolul 15, Castelul Stradivari, neogotic, vechiul spital Santo Spirito.

În Piazza Alta se află Palazzo Pretorio, edificiu masiv cu scară exterioară, azi Primaria, perpendicular pe absida bisericii cu o clopotniță din secolul 13, cu intrare laterală în muzeul episcopal.

Castelul, numit Rocca, acum muzeu, e o fortificație din 1343 reconstruită parțial de ducii de Visconti în 1347, cu deschideri spre piața civică a orașului și spre parcul care oferă o panoramă cuprinzătoare a regiunii.

Familia nobiliară Visconti, care a marcat timp de generații întregi istoria Italiei, guvernatori ai Lombardiei, susțineau că descind din Desiderius, ultimul rege longobard.

Ne vom mai intersecta cu ei.

La Grande Belezza

Lecce, 2019

Am plonjat cutezătoare în scenografia barocă unde m-au întâmpinat îngerași rotofei, figuri cu expresii mirate, zâmbete poznașe încremenite în piatră.

Ghicesc că am nimerit într-o capitală a privirii, unde totul e la vedere și cărțile se joacă pe față.

Nu e nimic de ascuns, fapt care mă descumpănește un pic, pentru că nu am de căutat subînțelesuri și nici de dezlegat mistere.

Înconjurat de pacifice livezi de măslini din toate părțile, Lecce e animat de energii împietrite în imagini din care se hrănesc lacom turiștii.

Centrul istoric, cu toate monumentele strânse în interiorul unui zid din secolul 16 din care se văd încă rare vestigii, e ca o imensă scenă, de unde citadinii au dat bir cu fugiții ca să se refugieze în cartierele noi de la periferie.

Palatele transformate în prozaice b&b, parterele clădirilor de patrimoniu devenite butice de suveniruri și-au devoalat secretele și, pregătite să primească masele, își pun sufletul pe tavă.

Am ajuns în Lecce fără să știu dinainte prea multe detalii și fără să am vreo conexiune specială cu ținutul,

însă disponibilă din prima clipă să aflu cât mai multe despre tot ce a însemnat devenirea sa.

Cel mai mult m-au uimit, pe traseele monumentale, trimiterile la tumultul invaziilor și al schimbărilor de putere și oglindirea lor în impetuosul decor urban.

Foarte rar am întâlnit succesiuni politice atât de rapide, oarecum pașnice și tot atâtea împăciuitoare resemnări, ca o punere în scenă de vodevil.

Istoria e o farsă, par să-mi confime personajele încremenite pe fațade care ne scrutează de câteva secole cu aluzii viclene.

Vocația comercială ghicesc că orașul și a dobândit-o în calitate de fostă colonie grecească, iar ca urbe romană cunoaște înflorirea sub Hadrian, care, conform obiceiului împărătesc și gustului artistic, o dotează numaidecât cu un teatru și o conexiune cu portul.

Ar fi greu să ghicesc semnificațiile vreunui chip fără să-i cunosc istoria și influențele, pentru că, observ, aici tot timpul s-a nimerit câte cineva care să le strice socotelile, așa că s-au obișnuit ușor și cu stăpânirea bizantină timp de cinci secole, dar au avut de suferit ca victimă a invaziei și jafurilor practicate de ostrogoți, lombarzi, slavi, huni și sarazini.

După cucerirea normandă în secolul 11, urmează o perioadă svaba și angevină, și, ca tot restul regiunii Puglia, se transformă treptat într-un nod comercial important în secolul 15 sub tutela regatului aragonez de Napoli care îi conferă privilegii.

Pitit în interiorul uscatului, e ferit de ambiția turcilor, dar se bucură totodată de rețeaua de schimburi comerciale ale Adriaticii.

În curând, va fi asaltat de floarea negustorimii genoveze, florentine, venețiene care vom vedea în detaliu cum s-a manifestat.

A mai rămas cineva să nu fi trecut pe aici ?

Nu putea lipsi din peisaj amenințarea otomană, care face o tentativă de cucerire în ciuda fortului și brâului de metereze din dotare.

Victoria navala de la Lepante din 1571 va stăvili o perioadă atacurile survenite din Orient și va inaugura o perioadă norocoasă pentru oraș,

care se grăbește să se împopoțoneze urbanistic cu somptuoasele palate baroce pe care le vedem azi.

Doar epidemia de ciumă din 1656 va pune capăt vârstei de aur a elanului edilitar.

La începutul anilor 1800, avântul religios se domolește din cauza suprimării ordinelor religioase prin voința lui Napoleon

și încep să fie construite la periferie noi cartiere în stil neoclasic și neogotic.

Religia nu și-a mai regăsit de atunci puterea și influența de odinioară, dar bisericile, în Lecce, sunt cele mai vizitate obiective.

Vă voi oferi un tur amănunțit cât de curând.