Categorie: Franța

Calea regală

Cosenza, Paola, 2018, Tours, 2017

La treizeci și trei de kilometri de Cosenza unde am înnoptat, patronul Calabriei, prăznuit pe 2 aprilie, își întâmpină pelerinii în ținutul său natal.

San Francesco din Paola era fiul unor oameni cu stare și credicioși, dăruit la o vârstă înaintată, după rugăciuni adresate Sfântului Francisc din Assisi. În copilărie, se îmbolnăvise grav și tot acesta l-a tămăduit, în urma rugăciunilor părinților care au făcut legământ ca, după vindecare, să-l trimită pe copil într-o mănăstire franciscană.

La doar treisprezece ani, își îndeplinește năzuința de a lua calea protectorului său ca să poată, la rându-i, vindeca semeni. În adolescență, săvârșește un pelerinaj la Assisi și, pe drum, îi compară pe călugării jerpeliți cu episcopul local, atrăgându-i acestuia atenția, fără prea multă diplomație, ca Iisus nu avea așa haine de soi ca el.

După ce se întoarce de la studii, iată-l retras într-o peșteră de pe proprietatea părinților săi unde, într-o bună zi, adăpostește o căprioară hăituită de vânători. O îmblânzește. Când urmăritorii ajung la fața locului, se convertesc numaidecât și-i devin primii frați întru credință ai ordinului.

Treptat, alți credincioși li se alătură, atrași de renumele său de sfințenie. Cu primii doisprezece confrați, construiește o capelă și trei adăposturi pe locul unde se înalță acum sanctuarul, pe aceleași stravechi pământuri moștenite de la părinții lui. Micul grup se dedică actelor caritabile în rugăciune și austeritate.

San Francesco cel mai tânăr întemeietor de ordin religios, nu avea decât nouăsprezece ani când și-a înfăptuit aspirația. Reputația sfințeniei sale ajunge la urechile papalității, care-și trimite periodic emisarii la San Francesco să se intereseze de faptele lui.

În 1467, cardinalii care-l vizitează iscălesc un decret prin care se confirmă iertarea de păcate a celor care au contribuit la zidirea mănăstirii și a pelerinilor. Mulți veneau să-i ceară îndrumare spirituală sau povețe pentru viața materială. Ca taumaturg, a înfăptuit numeroase miracole printre care preziceri de fapte istorice care s-au adeverit, resuscitarea a șapte persoane, vindecări de boli fără speranță, a căror istorie a dăinuit și atrage azi o mulțime de pelerini. Atunci când căpitanul unei ambarcațiuni a refuzat să-l traverseze gratuit strâmtoarea Messina, el a trecut-o pe propria-i mantie, întâmplare care i-a inspirat lui Franz Liszt o compoziție pentru pian.

Cinci secole mai târziu, în 1943, a fost proclamat protectorul marinarilor italieni. I s-a dus vestea și, cum era firesc, mai-marii timpului au încercat să-l acapareze ca să-i ferească, să-i vindece, să-i consoleze, să le ridice moralul, cam ce face un coach sau un guru în lumea de azi.

Prin negustorii napolitani, i se duce vestea la curtea regală a Franței, unde, grav bolnav, Ludovic 11 îl solicită grabnic la căpătâiul său. Regele era convins că-și putea prelungi zilele înconjurându-se de moaște, dar starea i se înrăutățise, așa că-l rugă pe Papă să i-l trimită pe călugărul vindecător.

Atât Sixtus 4, cât și regele de Napoli, au interese diplomatice la Ludovic 11, așa că-l smulg pe bietul Francisc din câmpiile pauline, de la nevoiașii lui, de la traiul lui sărăcăcios, și-l expediază la curtea Franței. Pe tot traseul de la Ostia la Tours, i se confirmă puterea înfăptuirii de minuni, în împrejurări consemnate ca periculoase.

Ajuns prea târziu la curte, nu-l mai poate ajuta pe rege însă, după dispariția sa, rămâne încă douăzeci și cinci de ani în Franței, unde alți călugări i se alătură, astfel că mai multe mănăstiri se dedică plenar congragației sale. Se stinge din viață în Vinerea mare din 1507, iar relicvele sale sunt păstrate la biserica Notre-Dame-la-Riche din Tours. În primele unsprezece zile, corpul lui s-a păstrat intact și a răspândit un miros de ambră sau mosc.

San Francesco a întemeiat ordinul Minimilor, al eremiților, al celor neînsemnați, preluat de la specificul stilului său de viață de o austeritate extremă, permisivă doar nevoile cele mai mici cu putință, o congregație a pustnicilor cerșetori în 1435. El bătea drumurile îmbrăcat într-o tunică din pânză aspră, desculț, se culca direct pe pământ, era vegetarian, iar în timpul posturilor nu mânca deloc.

La trecerea sa în neființă, în Franța i se consacraseră treisprezece mănăstiri, în 1600 se atestau treizeci și opt, iar la sfârșitul secolului 17 se înregistrau o sută cincizeci, după care, odată cu iluminismul și raționalismul, lumea nu i-a mai dat atenție.

Rămâne cine poate

Paris, 2021, 2022, 2024

La 1190, Filip Augustus a înălțat pe malul drept al Senei un donjon de treizeci de metri, ca să înfățișeze lumii întregi puterea regatului.

Din citadela ce urma să protejeze Palais de la Cité și să apere Parisul de invadatori au mai rămas azi doar monumentale ziduri în subsolul muzeului.

Incinta augustului suveran a constituit nucleul Luvrului, iar numele devenit faimos a derivat dintr-o veche terminologie saxonă conform căreia lower desemna o locuință fortificată, mai concret capătul meterezelor.

După fondator, mulți dintre urmașii săi și locatari ai Luvrului de-a lungul vremii au marcat în felul lor construcția. La scurt timp, Sf.Ludovic a construit Sainte Chapelle și o încăpere adiacentă, acoperită acum de sala cariatidelor.

În secolul 14, Carol 5 a integrat în incinta Parisului și Luvrul, care a încetat astfel să fie doar un punct strategic de apărare.

Spre 1360, îl transformă într-o reședință locuibilă, prin amenajarea de noi încăperi în toate sectoarele fortăreței.

Pentru rege, devenise doar o locuință de odihnă și destindere nu departe de domiciliul principal, Hotel de Saint-Pol. Următorii o sută cincizeci de ani, Luvrul a fost delăsat, pentru că suveranii preferau castelele de pe Loara.

Următorul locatar a fost Francisc I. La întoarcerea din captivitate, a restaurat majoritatea încăperilor și a modernizat palatul care, de acum înainte, își pierde total statutul defensiv.

Edificarea unui edificiu în stil renascentist a fost întreprinsă de Henri II care s-a căsătorit cu Maria Stuart în 1559 în sala cariatidelor. Tot aici viitorul Henri 4 s-a căsătorit cu regina Margot. Mai mult, din 1594 Henri 4, a ales luvrul ca locuință permanentă.

Ludovic 13 a continuat amenajarea și l-a mărit de patru ori dându-i aspectul de azi. În 1652, cuplul regal Ludovic 14 și Ana de Austria se mută la palat, unde se simțeau mai în siguranță.

Ca să tragă sfori, imediat se înființează și cardinalul Mazarin și să nu credeți ca vine cu mâna goală, își aduce tot clanul, stiți cum sunt italienii, sora, cumnatul și toate nepoatele de rostuit.

În anii următori, palatul s-a extins și mai mult, acum te puteai rătăci în el. Principala deficiență a amenajării care persistă până în prezent, insuficiența toaletelor, pare că e o reminiscență a acelor vremuri când chiar și doamnele nobile de cel mai înalt rang își făceau trebuințele pitite în unghere pe sub scări, pentru că numai apartamentele regale beneficiau de serviciul asigurat de majordomi al oalei de noapte.

Ca să mai remedieze din neajunsuri, s-a apelat la Bernini, cel mai în vogă arhitect, sculptor și decorator. Începe o perioadă fastuoasă, când Molière și-a prezentat în persoană piesele în sala de spectacole.

În 1678, Ludovic 14 s-a plictisit de Luvru, a lăsat baltă toate proiectele antamate și s-a mutat la Versailles cu cățel și cu purcel.

Vreme de o sută douăzeci și cinci de ani, Luvrul urma să fie cotropit de tot felul de lume pestriță. Pe de o parte, cele cinci academii, cu secretarii și serviciile lor, s-au instalat în apartamentele reginei-mamă și ale regelui.

În confuzia creată, au profitat de situație mulți descurcăreți, parveniți, intriganți, și au pus stăpânire pe încăperile nefolosite. Așa că locuința regală ajunsese un fel de azil pentru datornici și interlopi dați în urmărire.

Ca toată această faună să fie hrănită, s-au instalat pe culoare tot soiul de chioșcari, plăcintari, berari. Vinul era adus cu butoaiele și curgea la robinet.

Cabarete doldora de curtezane cu acoliții lor n-au întârziat să apară tot în aceste încăperi unde azi pășim cu smerenie.

Marile săli au fost departajate cu pereți de placaj, s-au improvizat locuințe de serviciu până la subsol. Țevile de sobe ieșeau prin pereții găuriți, iar în cotloane erau așternute paie și amenajate hangare pentru animale.

Voltaire a dat semnalul de alarmă, încercând să trezească la realitate opinia publică. În 1756, indezirabilii au fost evacuați în curtea patrată și indentenții lui Ludovic 15 abia au putut să scape de ei.

Astfel s-a dat startul la o renovare temeinică întreruptă de răzmerițe și războaie, așa că lucrările încă nu se terminaseră în 1774, când artiști din domenii diverse au început din nou să ocupe, sub diverse pretexte, câte un apartament sau o sală.

Câțiva ani mai târziu, revoluționarii au făcut una cu pământul ce mai rămăsese, iar Luvrul a intrat în posesia clasei muncitoare.

Cei doi Napoleoni, 1 și 3, au constituit, prin unificarea impozantelor reședințe, Luvru și Tuileries înainte ca aceasta din urmă să ardă, cel mai vast palat din Europa. După 1871, când comunarzii i-au dat foc, istoria avea să se rescrie.

Pofta vine privind

Paris, 2023

Ce înseamnă istoria traiului bun în stil occidental am desprins din muzee și expoziții dintre care cea mai complexă și instructivă a fost Les Choses de la Luvru.

Dincolo de provocarea gurmandă, m-a preocupat comparația între mentalitățile trecute și actuale pe care am aprofundat-o privind și, mai târziu, citind.

Toate acele reprezentări le-am receptat ca pe o istorie a comunicării gustului personal, intimă sau publicitară, care descrie evoluția artei alimentare de-a lungul timpului.

Tablourile au fost selecționate doar din pictura apuseană influențată de religiile catolică și protestantă, fapt care mi-a trezit întrebarea cum ar arăta, în spiritualitatea ortodoxismului, reprezentările unor asemenea răsfățuri.

Cea mai veche reprezentare a mâncării am văzut-o pe o tăbliță din antichitatea egipteană. În vremurile de idolatrie, toate plăcerile se întruchipau în niște zeități mai mici, sub jurisdicția zeilor mari, iar imaginile constituiau ofrandele aduse în vederea belșugului.

Era un obicei, în trecut, în mediul aristocratic, care chiar și azi încă se practică la casele mari, ca gazdele să ofere invitaților câte un cadou la plecare, iar un tablou era, pe timpuri, considerat darul cel mai potrivit.

Multe dintre pânze se comandau artiștilor în acest scop, iar imaginile serveau și ca sursă de inspirație pentru că, în toate clasele societății, gazdele se străduiau să pună pe masă ceea ce vedeau îndeosebi la cei mai bine situați decât ei, adaptând savant felurile de mâncare la toate aspectele sociabilității, iubire, prietenie, afaceri, speculații, putere, cereri de servicii, protecție, ambiție, uneltire.

Restaurantele au apărut abia în jurul anilor 1770, până atunci familiile înstărite angajau bucătari (nobilii) și bucătărese (burghezia), iar celor mai destoinici li se ducea vestea și erau vânați, pentru că tot obrazul subțire trebuia să se laude cu maestrul său.

Gurmanderia, despărțită de lăcomie și ghiftuială, devine ,,art de vivre’’, ocolită sau ponegrită de abstinenții de la mâncare, avarii și pustnicii.

În căutarea spiritualității, postul era ținut, pe de o parte, în formă individuală, de călugării retrași din lume și, pe de altă parte, la nivel colectiv, ocazional, în cazul nenorocirilor colective, secetă, potop, războaie crâncene, boli, când se isca vreun prăpad în fața căruia nici forța, nici dibăcia nu aveau putere.

Oamenii se lăsau în voia durerii și puneau totul pe seama mâniei zeilor, se plecau umili în fața lor și le aduceau prinosul nemâncării.

Nenorocirile încetau și toți erau încredințati că mulțumită postului. Însă, multă vreme, până prin secolul 19, postul nu era, la catolicii occidentali, ce credem noi, ortodocșii orientali.

M-am distrat de felul cum era spanacul de vinerea servit fețelor bisericești, gătit încă de duminica dinainte și pus din nou pe foc în fiecare zi cu un mic adaos de unt proaspăt.

Tot ca mâncare de post erau socotite scoicile și stridiile care, în opinia lor, nu erau sursă de substanță nutritivă. În trecut, oamenii serveau până la douăsprezece duzini de stridii ca antreu, adică o sută patruzeci și patru de bucăți.

După o asemenea cantitate de mâncare de post, mă întreb cine și cât timp ar putea supraviețui azi în contextul în care, la restaurantele de profil, o porție standard este compusă din șase bucăți.

Suntem sfătuiți de nutriționiști să ne ridicăm nesătui de la masă, însă istoria consemnează că, în Franța secolului 19, dintre cei cu viață-mbelșugată, moare într-un an unul din cincizeci. Dintre săraci, unul din patru. Majoritatea regilor erau corpolenți, nobilimea la fel.

Se afirmă că un anumit tip de hrană determină comportamentul și stilul de viață, mai precis înmoaie fibrele, dacă nu și curajul. Ca dovadă, sunt citați indienii care trăiesc aproape numai din orez și s-au plecat ușor în fața englezilor.

Călătorind în sud-estul asiatic, trăsătura dominantă pe care am remarcat-o a fost acea moliciune zen și blândețe care, pe noi, agitații mai apuseni, ne cucerește prin liniștire.

Trăsături distinctive au și locuitorii de pe conturul Mediteranei, variațiuni ale aceluiași Odiseu care-l intimidează pe călător prin iscusința și prezența de spirit.

Știința gastronomiei a progresat la începuturi datorită călătoriilor, prin rețetele aduse de cruciați din Orientul Mijlociu în secolele 12-13, sau din vecini, așa cum din Italia s-a adus pătrunjelul la mijlocul secolului 18.

Olandezii au adus cafeaua, primii dintre europeni care, cercetând în Arabia arborele de cafea, au smuls câteva tulpini și le-au luat acasă, deși, cu mult timp înainte, ambasadorul turc la Paris oferise deja primele ceșcuțe în 1660.

Mă întreb cât de multe i-au mai rămas omului încă de descoperit din natură, câte enigme sau provocări ascund plantele, esențele, sevele.

Tratatele gastronomice evidențiau în trecut alimentele care provoacă vise, printre care cărnurile roșii, porumbeii, rațele, vânatul, iepurele, trufele, sparanghelul, țelina, dulciurile cu vanilie, dar mie, tot ce văd îmi provoacă visuri revelatoare întru noi plecări și descoperiri. Un An Nou delicios tuturor !

De voie, de nevoie

Paris, 2024

În fața zidurilor masive ale închisorii Sănătății, al cărei nume provoacă glume parizienilor, stingher în marginea trotuarului, un vestigiu al vremurilor apuse stârnește curiozitatea trecătorului prin arondismentul 14.

Mă opresc în fața acestui chioșculeț cu utilitate îndoielnică, despre care, citesc în ghid, s-a vorbit mult la instalare, în jurul anilor 1850. Ultima vespasiană din Paris, aflu.

Amplasarea pe drumul public al unei astfel de comodități a iscat desene satirice în ziarele din Second Empire, cu personaje înțepenite caraghios, întocmai unor cariatide. Să-și facă nevoia într-o construcție special amenajată în acest scop pe bulevard, în văzul lumii, era considerat ridicol pentru bărbații din secolul 19, din vreme ce strada, oricum insalubră, urât mirositoare, noroioasă, oferea spațiu pe-alese.

Originea obiectului e foarte veche, de când împăratul Vespasian a avut, în premieră, ideea de a instala pe străzile Romei antice niște rotocoale decupate din butoaie pentru a asigura acest serviciu, cu tot confortul, supușilor săi. La Paris, încă de la începutul secolului 19, edicule rare, cu plată, au fost puse în serviciu în grădini publice.

În 1841 a apărut coloana de la Rambuteau cu un singur loc, protejată de o calotă sferică, model sortit succesului, de vreme ce, doi ani mai târziu, existau deja 468 de exemplare. În 1877, două loje de două locuri separate de o tăblie au înlocuit coloanele, apoi și alte modele.

Acoperite de publicitate, vespasienele deveniseră eficiente ca sursă de venituri, dar inscripțiile indecente au declanșat proteste, iar campaniile moralizatoare reclamând desființarea lor le-au fost fatale. De la 1.200 de exemplare în 1930, efectivul s-a împuținat la 329 în 1966.

Amenajările stradale feminine au fost minoritare dintotdeauna și a fost nevoie să se înființeze toalete cu plată ca să elimine discriminarea. Micul chioșc dăinuie, așadar, abandonat pe trotuarul cel mai pustiu și nefrecventat al bulevardului Arago, care îmi place în mod deosebit pentru plimbări meditative, cu băncile, arborii, trotuarele largi în decorul acestui segment liniștit și pustiu, mărginit pe o parte de zidul închisorii și, pe cealaltă, de zidul unei mănăstiri.

Cartierul e foarte puțin locuit, deși imobiliarul este cotat la prețuri scăzute, pentru că lumea nu rezistă la zgomotul sirenelor continue ocazionate de transportul deținuților la diverse instituții din branșă.

Ultima vespasiană din Paris e cunoscută doar de șoferii de taxi care se plâng de dispariția celorlalte. Până de curând, și pe Rive Droite era o astfel de comoditate, în place de Barcelone din arondismentul 16, dar, jenați de miros, locuitorii cartierului au obținut demolarea. Însă, pe traseele mele pariziene, am observat că astfel de instalații, chiar și moderne, și-au pierdut complet folosința pentru că cei surprinși de nevoi se adaptează cum pot, unde pot, la decorul natural.

Spovedanie pentru neînvinși

Candes-Saint-Martin, 2021

Îmi plac rătăcirile prin locșoare pierdute, îndepărtate de mondialismul totalizant al marilor orașe occidentale, ca să pot respira istoria și legendele împletite genuin în neprihănirea naturii.

Pe acest mal al Loarei, la confluența cu râul Vienne, sfântul Martin, episcop la Tours, a înființat în secolul 4 un schit preschimbat apoi într-o biserică închinată sfântului Maurice, în jurul căreia s-au adunat încet credincioșii.

Stilul micului sat e unitar, cu arhitectura caselor construite în piatră albă. Unele au temelia atestată chiar din secolul 1, altele au decorațiuni inspirate de castelele din jur, cu detalii și ornamente neașteptate care m-au atras mai mult decât locuințele troglodite săpate sus în faleză.

Pe strada care mărginește râul, locuiau marinarii de pe vapoarele care circulau odinioară pe Loara, când satul era un port de pescuit activ, sediu al flotei din regiune.

În 848, călugării din Candes sunt secularizați și formează o catedră cu doisprezece canonici în scopul de a transforma instituția religioasă într-o colegială, adică o scoală sub egida bisericii.

În Evul Mediu, învățământul era asigurat de către călugări și, în aceste așezări care au avut la bază o instituție legată de învățătură, resimt întotdeauna dorința de a ști mai mult.

Fațada dinspre stradă pare un amestec de arhitectură militară și castelană, cu bolta care se sprijină pe o coloană centrală, element definitoriu care-i conferă aspectul de palmier, simbolul martiriului.

În 1225, edificiul a fost reconstruit în forma de astăzi și trecut sub hramul Sfântului Martin, sărbătorit la 11 noiembrie.

Ca soldat din Imperiul Roman, originar din Sabaria, azi Szombathely în Ungaria, Martin trecea odată prin Amiens, în nordul Galiei.

La porțile orașului, întâlnește un sărac căruia îi dăruiește jumătate de mantie. De ce nu i-a dat-o pe toată ?, m-am întrebat. Pentru că doar jumătate îi aparținea lui, cealaltă îi aparținea armatei, care subvenționa pe jumătate îmbrăcămintea soldaților. Devenit episcop la Tours, Martin parcurge drumurile Galiei ca să predice evanghelia și nu numai.

Într-o epocă în care creștinismul e răspândit mai mult la orașe, el înființează numeroase parohii rurale, printre care Candes, și înfăptuiește miracole.

În istoria religioasă, Martin a rămas cunoscut drept primul sfânt exorcist a cărui viață a fost descrisă cu amănunte în Evul Mediu, fără îndoială în scop educativ, ca oamenii să știe că există soluții ca să scape de târcoalele Necuratului.

Deși era deja în vârstă, bolnav și obosit, venise aici pentru că fusese chemat în disperare de cauză să gonească vreun demon sau mai mulți.

Simțind că-l părăseau putererile, și-a chemat discipolii, însă la apelul său au răspuns și călugării din orașul rival.

Sfântul îi reconciliase pe călugării din Tours cu cei din Poitiers, dar noaptea, cei din Tours au reusit să fure corpul sfântului pe fereastră sustrăgându-l celor din Poitiers care-l păzeau, și l-au transportat într-o barcă pe Loara înapoi la Tours. Bătălia pentru relicve miraculoase și aducătoare de prosperitate era acerbă.

Capela din interior se află chiar pe locul unde a fost martirizat Sf.Martin în 397, eveniment care a transformat satul într-un loc de pelerinaj.

Sainte Geneviève, Sainte Clotilde s-au recules și s-au rugat pe acest loc.

Regii Franței, ai Angliei, alte mari personaje ale regatului au făcut popas aici ca să-i viziteze pe arhiepiscopii de Tours în palatul lor din secolul 15.

Să ne uitam și primprejur, la ce a dăinuit. În secolul 13, localnicii au fortificat biserica, adăugând metereze și creneluri din ansamblul cărora vedem câteva vestigii printre care un pod.

Niște poteci urcă dealul de unde se poate admira priveliștea cât mai de sus, printre ziduri de piatră medievală și flori care, în august, simțeau întrucâtva apropierea toamnei.

Little Italy

Amboise, 2018

Cea mai frumoasă vedere a văii Loarei, care i-a încântat pe mulți dintre principii Franței, se spune că ar fi la castelul de la Amboise aflat, alături de alte castele de pe Loara, în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Aflu de la bun început că a fost construit, premonitoriu, pe ruinele unor fortificații romane. Poate că tocmai de aceea, istoria lui avea să rămână strâns legată de cea a urmașilor Romei.

În secolul 15, la apogeul faimei sale, trei regi francezi l-au marcat cu personalitatea lor și l-au înfrumusețat pe măsura armoniei peisajului.

Prima intevenție de proporții a realizat-o Carol 8 care s-a născut și a copilărit aici, iar după ce a vizitat Italia, în 1489, a luat decizia să renoveze castelul cu tot ce era mai de preț în peninsulă.

Opere de artă, mobile, țesături, tapiserii, stofe și, odată cu aceste comori, și meșteșugari italieni, sculptori, decoratori, arhitecți, croitori și alți erudiți, teoreticieni, grădinari care au plăsmuit peisaje italienești.

Inițiativa sa de italienizare a culminat cu invitația chiar și a unui crescător de găini, inventatorul clocitoarei artificiale. Așa s-a inaugurat influența stilului de viață italian asupra celui franțuzesc, perpetuat și culminat sub următorii regi.

Din păcate, suveranul nu s-a bucurat prea mult de înfăptuirile maeștrilor, pentru că a murit într-un accident domestic stupid. Grăbindu-se să ajungă în apartamentele reginei ca să o aducă afară, în curtea castelului, unde jocurile erau în toi, a dat cu capul de pragul de sus al unei uși care traversa o galerie.

Pe moment n-a acuzat decât un șoc puternic, însă, în timp ce asista la partidele de jocuri, un fel meciuri de tenis specific epocii, a cerut să se întindă. Servitorii l-au dus într-un grajd apropiat și l-au culcat într-o iesle rău mirositoare, unde a și decedat.

Castelul era ca un mic orășel pe atunci, cu diverse imobile despărțite prin curți și grădini interioare, însă ceea ce a rămas azi poate fi văzut în doar jumătate de oră.

Fastul a continuat la castel și după ce s-a instalat aici următorul rege, Ludovic 12, și a culminat cu Francisc I, care a și finalizat construcția.

Serbările și sindrofiile se țin lanț, cu baluri, turniruri, mascarade, spectacole, concerte, lupte între animale sălbatice.

Într-un sector al castelului era amenajat chiar și un bordel cu dame de consumație aduse pe cheltuiala regelui.

Ca să consființească tradiția italienizantă, Francisc l-a invitat aici pe artistul cel mai în vogă, Leonardo da Vinci și i-a oferit casă și masă, la conacul Clos Lucé, în vecinătatea castelului unde prințul locuise cu mama lui în copilărie.

Perioada de glorie a durat până în 1519, la moartea lui Leonardo, ale cărui rămășițe odihnesc în capela St.Hubert din grădină.

După această dată, regele n-a mai venit aici. O etapă se închiase. Mai târziu, istoria îl va supune, nepotolit, unor încercări tumultuoase.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Ascanio

Jos pălăria !

Caudebec-en-Caux, 2019

Monarhiile trec, dar pălăriile rămân după un tipar sau altul, confecționate de secole în această comună de pe malul Senei frecventată de pasionații de istorie.

În regiunea traversată de Sena, în nordul Franței, de la est spre vest, peisajele liniștite, poetice, mă invită la o încetinire a freneziei descoperitoare.

Construită în amfiteatru, menționată documentar încă din secolul 11, reputația comunei s-a creat mai cu seamă datorită modei,

printr-un accesoriu indispensabil, o pălărie meșteșugită de modiștii locali, devenită simbol al cochetăriei la curtea regală în secolul 16, care s-a bucurat de continuitate multe dinastii pe capul măriilor-lor și al supușilor.

Însă monumentul principal pentru care am venit este catedrala Notre-Dame, considerată de Henric 4 cea mai frumoasă biserică din regatul său.

Și, întocmai ca Flaubert, care mărturisește că a găsit aici inspirație pentru Legenda Sfântului Julien rugându-se în fața statuetei, aspir cu smerenie la un semn însuflețitor.

Ridicată pe vechea amplasare a bisericii care deservea abația merovingiană pentru femei numită ,,a Lojei’’, a fost construită în trei mari etape, din secolul 11 în 1426.

Vedem azi o biserică de stil gotic flamboaiant fără transept, fără partea transversală care-i dă aparența unei simple capele supradimensionate cu bolta și nervurile servind ca element arhitectural, ingineresc și decorativ simultan.

În timpul conflictelor religioase din secolul 16 și la revoluția franceză a suferit multe pagube, însă, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a înregistrat un fapt special

atunci când enoriașii au refuzat să evacueze biserica într-o duminică, au ținut în continuare serviciul religios și, în ciuda bombardamentului, au scăpat teferi.

Impresia de grandoare, din orice parte privesc, se datorează clopotniței, înaltă de cincizeci și patru de metri, amplasată lateral, și săgeții de mare finețe, copiată ulterior de catedralele din satele vecine.

Însă-mi atrage privirea un element decorativ deosebit căruia i s-a dus vestea, cele trei coroane reprezentând floarea de crin, simbolul regal francez.

Porticul original era decorat cu scene religioase și din activitățile zilnice ale comunității din Evul Mediu, cu un total de 333 personaje care s-au mai șters la intemperii și la intervenția calviniștilor.

Dintre vitraliile din secolul 15, să le notăm pe cele patru de factură englezească, cele mai vechi, oferite de căpitanul unei garnizoane engleze în timpul războiului de o sută de ani.

Celelalte vitralii reprezintă sfinți care patronau diverse branșe profesionale comandate de corporațiile meșteșugărești din urbe.

Vitraliile din secolul 16 sunt și mai prețioase, cu scene din Vechiul Testament.

Tot pentru prima oară am văzut și un baptisteriu din lemn sculptat, cele mai multe le știam din piatră.

Orga datează din 1542, este socotită printre cele mai valoroase instalații renascentiste din Franța și a servit recent la înregistrarea unor piese muzicale rare.

Amenajarea estuarului rivalizează în frumusețe cu vechile monumente. 

Ca peste tot pe malurile fluviului, o ușoară pâclă se ridica ușor, un abur ca de Dunăre, cât să ofere privirii inspirația de a percepe priveliștea în plenitudinea ei.

De fațadă

Paris, 2024

Am făcut multe plimbări pariziene în căutarea scriitorilor, ca să detectez urme ale inspirației lor, și de multe ori am nimerit peste atrăgătoare surprize de cu totul altă natură.

Pe rue Cassini, în arondismentul 14, am descoperit că au locuit personaje ilustre dacă stăm să ne gândim numai la dinastia de astronomi care i-au dat numele.

Balzac închiriase și el pe acestă stradă o casă azi disparută, unde a elaborat proiectul epopeii pe care avea să o scrie mai târziu, Comedia Umană.

Nu întâmplător, prima sa apariție editorială l-a găsit la această adresă. În fundul grădinii, se spune că se afla o portiță pe unde marele scriitor ieșea direct când avea chef să se plimbe în grădinile Observatorului.

Arago, vecinul lui, evoca această perioada în memoriile sale spunând că amândoi își petreceau nopțile la lumina lămpii, unul cu privirea ridicată spre aștri, celălat aplecat pe foaia de hârtie și întrebându-se care dintre ei urma să ajungă mai departe ?

Pe strada consemnată în istorie a fi fost locuită de ei, vedem azi trei vile lipite una de alta, edificate între 1903-1906. Prima, la numarul 3 bis, din cărămidă aparentă aplicată pe o structură de beton armat, epurată și elegantă, a fost construită de pictorul Lucien Simon, a cărui mare operă reprezintă o parte din tavanul de la Senatul Franței.

A doua, la numărul 5, o austeră clădire de cărămidă de influență medievală, a fost edificată pentru pictorul Jean-Paul Laurens, ale cărui pânze le putem vedea în sălile Primăriei Parisului,

iar la numărul 7, o casă neo-clasică de inspirație liberă, a fost destinată pictorului Czernikowski.

Cele trei imobile de stil atât de diferit îl au în comun pe creatorul lor, Louis Sue, pictor și arhitect ale cărui alte înfăptuiri urma să le admir mai târziu în același cartier, dar într-un alt registru.

Însă, dincolo de orice evocare istorică sau literară, e remarcabil că la Paris pot găsi oricând ceva nou de aflat și, în același timp, fascinant.

Dintr-o sorbire

Bordeaux, 2019

Vinul a profilat destinul comercial al orașului încă din anul 43 î.Hr., când romanii au început să cultive vița-de-vie pentru consumul soldaților încartiruiți aici în număr mare, care-l beau ca pe apă, tradiție cinstită până spre zilele noastre.

Până în anii 70, când prin Bordeaux trecea Turul Franței, erau organizate puncte de realimentare unde cicliștii făceau etape să se hidrateze în timpul cursei, vinul fiind un produs reglementar, alături de bere și apă, care putea fi consumat în competiție, unde producătorii își instalau tonetele cu butoaie ca să-și facă reclamă, iar vinul curgea la robinet.

În vremurile de azi, avem de ales între șaizeci și cinci de soiuri diferite de vin local de degustat cu masură în peste cele o mie șase sute de restaurante din oraș. Cele mai costisitoare vinuri roșii din lume se produc lângă Bordeaux, fiecare specific solului, iar vinul e motivul principal al turismului girondin.

Și, pentru că inspirația nu survine la voia întâmplării, inventatorul etichetei de vin a fost, în 1777, un litograf și caligraf din Bordeaux, care a lipit pe sticle primele bucățele de hârtie imprimate de el însuși, sub denumirea de vinietă.

Dar nu de-asta am descins două zile pe malul Garonei. M-au interesat muzeele deosebit de bogate, în concordanță cu orașul, înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în calitatea sa de cel mai vast ansamblu urban din lume, care se bucură de o calitate a vieții remarcabilă, printre cele mai înalte din Europa, datorită gastronomiei, culturii, amenajărilor peisagistice, istoriei.

Am identificat cel mai vechi vestigiu, dar nu chiar atât de vechi ca viile, Palatul Gallien, care adăpostește ruinele unei arene romane din secolul 2 cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri.

Din Evul Mediu, se păstrează impecabil Poarta Cailhau, teminată în 1496, intrarea principală a cetății vreme de două secole, în principal cu rol defensiv. Atestată ca primul monument din Bordeaux construit pentru a slăvi un rege, Charles VIII, la Revoluție i-au fost ciobite ornamentele, considerat un simbol al regalității.

Din fericire, pagubele n-au fost mari și, când vremurile s-au liniștit, în interiorul porții s-au improvizat trei apartamente, închiriate ulterior unui cantaragiu de sare, unui cizmar și unui scriitor public, pâna în 1882, când a intrat în renovare și atestat ca monument. Tot din epoca medievală a supraviețuit Turnul Vrajitoarelor, vestigiu dintr-o fortăreață de apărare împotriva englezilor după ce s-a stricat prietenia, timp îndelungat închisoare în ale cărei cotloane prizonierii erau supuși chinurilor.

Pe malul Garonei, englezii debarcau din cețurile pre-medievale, de pe corăbiile lor, ca să-și facă plinul cu licoarea dionisiacă în schimbul altor marfuri.

În anii 1200, după căsătoria ducesei Aliénor cu Henri II Plantagenet, orașul a dobândit statul de offshore, prin scutirea de taxe în comerțul cu Anglia, iar averile negocianților de vin au atins cote de neînchipuit.

Atunci a fost construită catedrala St.André, palate și instituții impunătoare.

Însă nivelul de bunăstare nu s-a oprit aici, a continuat să crescă în virtutea negoțului cu Africa.

În calitate de cel mai mare port al Frantei între secolele 16 și 19, comerțul cu sclavi aduși de pe coasta de vest a Africii a consolidat și mai mai mult patrimoniul marilor familii care, în vremurile progresiste care au urmat, au fost nevoite să se eclipseze, cum se întâmplă la schimbările de rânduieli, dar, cu toate acestea, Bordeaux a continuat să fie un oraș înstărit, pentru că averile lor nu s-au evaporat, ci s-au redirecționat.

Pâna în 1832, centrul era complet separat de continent prin Garona cu estuarul său și a avut deschidere doar spre ocean.

Oamenii se uitau într-o singură direcție, cea din care venea bunăstarea, iar în interiorul pamânturilor, vinurile se dirijau spre palatele regale, saloanele burgheziei și instituțiile religioase. Mai târziu, spre toată planeta, iar azi beneficiază de reputația de a fi vinul cel mai contrafăcut din lume.

De trei ori capitală a Franței, nu mă surprinde grandoarea arhitecturală de calibrul Parisului și observ cum, adaptată la specificul activității, arhitectura imobilelor a fost astfel concepută pentru a înlesni transportul butoaielor. Marea burghezie s-a dizolvat in mici comerțuri determinate de mutațiile produse prin deschiderea orașului spre est. Treptat, toți industriașii de frunte ai Franței și-au cumpărat podgorii lângă Bordeaux ca un titlu de glorie și, în ultimii ani, veniți dinspre soare-răsare, un mare număr de investitori chinezi.

Ca și la Paris, lărgimea fluviului configurează culorile cerului. Pe malul Garonei, hangare și silozuri reabilitate în stil contemporan culminează cu sclipitoarea Cité du vin, unde, ca peste tot în oraș, sunt organizate degustări. Și, pentru ca experiența să fie judicioasă, cărțile lui Robert Parker pot fi o convingătoare sursă de informație.

Vești din paradis

Moissac, 2024

Contează mult felul în care sunt întâmpinată într-un loc cu desăvârșire nou și, poposind pe traseul UNESCO al rutei de Compostela, la abația benedictină Saint-Pierre de la Moissac, călătorul e primit cu drag, călduros și amical, cu grija și preocuparea de a-i asigura condiții de vizită ireproșabile. Dar, aflând că pelerinii se opreau aici încă din secolul 7, de la prima atestare a așezământului, nu mă mir deloc de calitatea dobândită, vreme de secole, în arta ospeției. Cea mai recentă statistică anuală atestă că, în 2019, aici au poposit 4.258 de pelerini.

Întemeierea bisericii a fost hotărâtă de Clovis după o victorie asupra vizigoților, și, pe parcurs, lăcașul a beneficiat de protecții regale, princiare și celeste.

Vastei abații i-am dedicat o după-amiază și următoarea dimineață, ca să pot privi după placul inimii monumentele celor două secțiuni, una gratuită, biserica și complexul pe dinafară, și una cu plată, cea în care pătrundem acum.

Ruinată de cruciada albigensiană, de războiul de o sută de ani, de alte mărunte încăierări religioase și de epidemii, revoluția i-a dat lovitura de grație, însă, din fericire, claustrul a scăpat nevătămat și a fost vândut ca bun național, tranzacție care îi asigură azi statutul de cel mai vechi claustru în stil romanic datat cu precizie, cel mai frumos păstrat, atestat în secolul 8, o sută de ani mai târziu ca biserica.

Lejeritatea grațioasă a arcadelor și a coloanelor, alternativ simple sau îngemănate, armonia tonurilor de marmură roz, alb, verde, gri, adăpostite la umbra unul falnic cedru, îmi oferă, pentru o clipă suspendată pe durata a două ore, raiul pe pământ.

Încep să cercetez, unul câte unul, pe toate coloanele, cele patru laturi ale fiecărui capitel, decorate de basoreliefuri diverse cu animale, motive florale, geometrice, scene istorice din Noul și Vechiul Testament, din viața sfinților și din traiul zilnic al comunității între secolele 11 și 16.

După afilierea la abația de la Cluny, a fost numit abate un călugăr reformator adus de acolo care, prin conexiunile cu nobilii locali, i-a convins să facă donații. În spiritul secolelor 11-12, oamenii cu stare erau receptivi la metode de răscumpărare a păcatelor pentru că amenințarea cu sfârșitul lumii era fatală,

așa că fiecare contribuia la cutia milei după gravitatea faptelor comise și putem fi convinși că nu erau mizilicuri.

Moissac era considerat și un avanpost strategic pe drumul de Spania, etapă a pelerinilor spre Sf.Iacob și, de aici, importanța sa comercială, astfel că abația cumpără terenuri și își deschide sucursale din Auvergne până în Catalonia.

A urmat o perioadă prosperă și, ca urmare a daniilor substanțiale din partea nobililor locali, s-au inaugurat primele șantiere de anvergură, claustrul și porticul, cele două elemente cărora li se datorează astăzi includerea în patrimoniul mondial UNESCO.

Multe sculpturi trimit spre cărți, ocupația principală a călugărilor, pentru că așezarea a devenit, pe parcurs, un mare centru intelectual, dar monahii nu s-au mărginit, ca în alte mănăstiri, doar la copierea și ilustrarea manuscriselor, ci au contribuit la transmiterea globală a cunoștințelor abordând, pe coloanele din claustru, teme din toata istoria omenirii,

de la Adam și Eva până la magii de la răsărit

accesând intermitent viața pilduitoare a sfinților.

Am urmărit cât de insistent revenea metafora apei, fie că e vorba de botezul în apa Iordanului,

de samariteanca la puț

sau de călătoriile apostolilor pe mare.

Anahoreții au reprodus pe capiteluri propria lor exegeză la scrierile sfinte. Fiecare dintre imagini e un comentariu în piatră înțeles ca o dezvăluire a sensului spiritual conținut în spatele cuvintelor omenești din mesajul divin al bibliei și al textelor sacre.

Vedem cum l-au anunțat profeții pe Iisus, cum sfinții i-au imitat miracolele și cum oamenii îi imită pe sfinți înfăptuind, după puterile lor mărunte, miracole, luându-se diferite pasaje din lucrările bibliotecii, dorindu-se conexiuni între Vechiul și Noul Testament,

cu pasaje sau detalii veterotestamentare care transpun cuvinte ori scene noutestamentare, ca și cum autorii acestora ar stabili un dialog peste timpuri.

Pe stâlpii din unghiuri, nouă plăci de marmură sculptată înfățișează apostoli și episcopi însemnați care stau smirnă. Pe unul dintre pilaștri, efigia abatelui Durant de Bredon de la Toulouse, din 1071, pe un altul, Abatele Ansquitil cu inscripția sa despre ale cărei ultime patru rânduri, până acum neelucitate, s-au formulat numeroase teorii.

Cineaștii vor recunoaște decorul unor scene din filmul Edmond, de Alexis Michalik, filmat aici în 2018.

Din claustru se intră în capelă și în sala capitulară, în sălița unde se afla încălzitorul apreciat iarna de scribi și artizanii de anluminuri, în alte dependințe.

Dintr-un colț al claustrului, urc pe o scară abruptă în turnulețul de unde văd, în toată amplitudinea, interiorul bisericii.

Despre comorile adăpostite aici vor fi multe de povestit.