Fără să fi știut dinainte detalii despre cât de mult îndrăgea Petru cel Mare orașul care se contura treptat la aterizare, am descoperit, în diverse priveliști, o metropolă prietenoasă, lipsită de snobismele unei capitale, de care m-am atașat într-o clipă. Am îmbrățișat-o cu privirea din mai multe perspective și am aflat, de la înălțimi diferite, o sumedenie de noutăți.
1.Din avion
În sala de așteptare a bagajelor, un rus pe care-l remarcasem încă din avion pentru că însoțea doi central-asiatici, a intrat în vorbă cu mine și m-am distrat, dar și speriat în mod ridicol, pentru că era primul rus care mi se adresase vreodată, și, aflându-mă doar pentru a doua oară pe solul unei foste țări sovietice, prima fiind Azerbaidjanul, nu știam cum e lumea post-sovietică. Între timp, am mai vizitat încă cinci și m-am obișnuit.
În toate se vorbește predominant limba rusă, iar cetățenii sunt o amestecatură de nedeslușit rezultată după patruzeci și cinci de ani de ocupație.
Până de curând, poate și în prezent cei care primesc vize, sankt-petersburghezii erau cei mai frecvent întâlniți la Tallinn,
obișnuiau să-și petreacă aici scurte și dese sejururi gastronomice având în vedere că la restaurante prețurile sunt de cincisprezece ori mai mici decât în metropola rusă aflată la numai 320 de kilometri, o aruncătură de băț comparativ cu distanțele rusești.
2.În turnul bisericii Sf.Nicolae
Deși Imperiul Roman n-a ajuns până în Estonia, găsim o referință la Tacit despre triburile estoniene, despre cum era văzută populația de dincolo de Germania, țările baltice de azi.
Tallinn devenise o etapă strategică alternativă între apus și răsărit, fiindcă, în Rusia, Novgorod se dezvoltase ca un imens depozit de marfă de pe urma căruia estonienii aveau numai de câștigat. Estonienii exportau blănuri călduroase, miere, lemn solid de construcții și importau metale. Din aceasta perioada nu s-au păstrat mărturii scrise, doar monezi cu miile, provenite din țări arabe și bizantine.
Între negustorii estonieni și cei ruși se înregistrau încăierări frecvente pe motivul liberei circulații a mărfurilor, dar, de fiecare dată, vajnicii estonieni au avut câștig de cauză.
3.Pe terasa panoramică Patkuli
Se disting foarte multe spații verzi, doar ne aflăm în țara europeană cu cele mai numeroase zone având statut bine definit de protecție naturală, după Finlanda.
Dar, de data aceasta am intenția să explorez în primul rând istoria care, datorită admirabilei conservări, a asigurat capitalei locul binemeritat în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Vestigiile atestă că, până în anul 800, amenințarea cea mai serioasă venea din partea vikingilor, dar, ulterior, s-a estompat fiindcă vikingii erau interesați mai ales de ruta comercială de la Kiev la actualul Istanbul,
cât mai departe de Mediterana, unde tăiau și spânzurau temuții pirați sarazini.
4.La Muzeul Maritim
Pașnici cum îi știm, din partea estonienilor se înregistrează o unică incursiune piraterească, petrecută în apele teritoriale ale Danemarcei și Suediei, prin anii 1200,
cu șapte sute de ani înainte ca Estonia să dobândească din nou controlul total asupra costelor sale. În vremea sovietică, de țărmul mării nu te puteai apropia ca plimbăreț, era nevoie de o autorizație specială, fiind considerată zonă strategică.
M-am întrebat, mai târziu, de la ce înălțime a izbutit Petru cel Mare să contemple Tallinnul ca să-i placă atât de mult încât să ia hotărârea de a-și construi un palat aici. Vom afla.
Povestea povestită nu e povestea adevărată, însă eu am preferat varianta imaginară, străveche, pentru această întâlnire neașteptată cu un personaj drag din mitologia slavă, Rusalka.
Versiunea reală a subiectului acestui monument se referă la un tragic naufragiu din 1893, așa cum s-au întâmplat multe în acest mare oraș portuar, iar Memorialul a fost ridicat în amintirea celor pieriți.
Prima statuie din Estonia realizată de un sculptor local, inaugurată în 1902, a devenit simbolul celei mai populare plaje din Talinn, în ciuda indiciilor că apa nu e curată din cauza apropierii vapoarelor.
Promenada nouă, de câțiva kilometri, care leagă cele două parcuri muzeale ale capitalei, se bucură la sfârșit de mai de mireasma florilor de liliac plantat din belșug în părculețul care o înconjoară pe zâna apelor transformată într-un fel de spirit protector, în calitatea ei de ondină, nimfă, duh al apelor, câmpiilor și pădurilor, atât de potrivită cu natura Estoniei.
În jurul meu, prezența linistită a unor doamne elegante, cu pălăriuțe de soare, se asortează cu povestea din care au izvorât opera lui Dvorak din 1901, piesa de teatru din 1837 de Aleksandr Pușkin, scurt-metrajul din Rusia Imperială realizat de Vasili Goncharov în 1910.
Legenda spune că fiica unui morar, Natașa, trăită toata viața pe malul Niprului, se îndrăgostește de un cneaz care venea adeseori să se scalde în apropiere, nesocotind povețele tatălui ei care nu vede cu ochi buni mica lor aventură.
Fata nu-l ascultă și inevitabilul se produce, cneazul o anunță că trebuie să se despartă la dorința părinților lui care-l sortiseră unui mariaj aranjat. Îi lasă Natașei o diademă, un colan de nestemate, iar morarului o pungă cu galbeni.
Cneazul nu se lasă înduplecat nici măcar când fata îi mărturisește că este însărcinată, dar îi promite că va reveni să vadă copilul. Deznădăjduită, Natașa se aruncă în Nipru.
La nunta cneazului, vocea ei răzbate, fantasmatic, din străfundurile apei și va tulbura fericirea mirelui și antrenul alaiului. După doisprezece ani, cneazul revine pe malul fluviului, singur, disperat că nu are urmași, și dă peste bătrânul morar în zdrențe care-și pierduse mințile, îngrijit, după micile-i puteri, de nepoțica lui.
Prin ea, Rusalcele au purces a transmite pe pământ o vrajă de nedezlegat din împărăția apelor, iar prințul va rămâne pentru totdeauna tânjind după o iubire imposibilă.
Ascult adeseori opera lui Dvorak care se petrece nu chiar aici, la Talinn, dar pe undeva pe-aproape, în lumea noastră slavă, și are ca punct de plecare povestea lui Hans Christian Andersen, Mica sirenă.
Și ea se îndrăgostește, zâna apei, și aspiră să fie ca prințul, să devină altceva, atunci când își dă seama de marginile condiției sale. Dorință de neîmplinit, tragică, filosofică și atemporală.
Atât de aproape de Rusia nu mai ajunsesem niciodată, dar am fost întotdeauna curioasă cum e să respiri aerul în care au creat capodopere Ceaikovski, Rahmaninov, Dostoievski, Cehov, Nikita Mihalkov, Andrei Koncealovsky, Pavel Lungin, toți zeii.
Un râu atât de îngust desparte două lumi. Frontiera dintre Estonia și Rusia e trasată la jumătatea râului Narva, pe al cărei mal răsăritean se înalță reduta ce străjuiește micul oraș Ivangorod, față-n față cu donjonul teuton al estonilor.
Din 1649 până în 1845, Ivangorod figura în toate documentele administrative drept o suburbie a orașului imperial Narva și, în 1780, cu tot cu Narva, a fost integrat în guvernoratul St.Petersburg.
Într-o petiție care a circulat în 1998, populația din Ivangorod a solicitat ca orașul să fie alipit Estoniei, însă, de atunci, s-au schimbat multe.
Ivangorod e situat într-o zonă frontalieră rusă și, ca să poata fi vizitat, e nevoie, pe lângă viză, de un permis specific de intrare. Instituția care-l emite se numește Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse și aprobă, în plus, ca administrator al frontierelor, toate vizele de intrare pe suprafața întregii Federații.
Costul unei vize rusești pe doi ani cu intrări multiple e patru sute optzeci de euro, la care se adaugă asigurarea. Permisul de frontieră e gratuit, însă obligatoriu chiar și pentru cetățenii ruși care locuiesc în alte regiuni și vin aici doar în vizită.
Așa-numita zona frontalieră este o fâșie de între cinci și zece kilometri de-a lungul granițelor exterioare, dar nu și între cele douăzeci și una de republici ale Federației între care se trece liber.
Până va veni vremea să completez formularele necesare obținerii sale, încerc să scrutez Ivangorod din toate perspectivele oferite de Narva.
Fortăreața a fost fondată în 1492 sub domnia lui Ivan al III-lea cel Mare, intemeietorul statului centralizat rus, primul suveran căruia i s-a atribuit titlul de Țar. Noi avem cu dânsul o legătură de rudenie prin alianță, pentru că fiul său, Ivan cel Tânăr, a fost căsătorit cu domnița Elena, una din fiicele lui Ștefan cel Mare.
Să nu ne mirăm că avem în fața ochilor o fortăreață atât de mare pentru un oraș de numai zece mii de locuitori cum ar fi la noi Târgu Cărbunești, Băbeni sau Eforie. Printre ctitoriile lui Ivan al III-le, să amintim și Kremlinul de la Moscova, definitoriu pentru imperiul său în formare, ale cărui înfăptuiri arhitecturale se defineau prin măreție.
Ivangorod este recunoscută drept prima citadelă din Rusia proiectată în formă dreptunghiulară, cu latura de patruzeci și unu de metri, cu zidurile înalte de paisprezece metri.
În interiorul său au fost construite treptat trei biserici și patru case negustorești, iar populația din acest perimetru, prin secolul 15, număra o sută douăzeci și unu de locuitori, majoritatea boieri scutiți de taxe.
Ivan al III-le a socotit că fortăreața îi va asigura accesul la Marea Baltică și, în același timp, îl va apăra de cavalerii teutoni care-și ridicaseră un donjon chiar pe vizavi. În urma nesfârșitelor încăierări, împăcări și alianțe din aceste ape tulburi, cetatea cade în stăpânirea suedezilor care vor guverna așezarea ce îngloba Narva și Ivangorod laolaltă vreme de o sută de ani.
Timp de o decadă, când Petru cel Mare a purces la recuperarea acestui ansamblu din mâinile suedezilor, fortăreața și împrejurimile au fost în stare continuă de asediu, dărâmate, reconstruite și amplificate astfel că i se dusese vestea, în anii 1700, drept una dintre cele mai solide structuri defensive din lume. Când gloria sa a atins apogeul, deținea mai multe linii de metereze și avea reputația de a fi de neînvins.
Odată cu timpurile moderne, rolul său militar se estompează. În 1918 iat-o cucerită cu ușurință de armata germană și transformată pentru doi ani, 1920-1921, în lagăr de prizonieri pe cale să fie repatriați.
Între 1920-1940, prima perioadă de independență estonă, a trecut la estoni care au împins granița cu Rusia la opt kilometri mai spre est apoi, în 40-41, rușii o preiau din nou, după care, în 1941-1944, o cuceresc nemții și o folosesc iarăși ca tabără de prizonieri. Finalmente, în 1945, a intrat în posesia Uniunii Sovietice care o repară și o transformă în muzeu cu secțiuni de arheologie, istorie militară, istoria regiunii, etnografie, pictură cu lucrările mai multor pictori ruși printre care seducătorul Ivan Bilibin, grafică, icoane, literatură în jurul lui Dostoievski care a locuit în apropiere.
Într-o aripă separată, o vastă expoziție permanentă prezintă colecția de machete a tuturor citadelelor de apărare din nord-vestul Rusiei cu armele specifice fiecărei perioade istorice în care au fost active. Unui tur complet i-aș fi dedicat patru-cinci ore.
Ivangorod trăiește din industria textilă, alimentară, forestieră și de producție de echipamente metalice. La marginea orașului, întrezărim o centrală hidroelectrică, despre care aflu că aparține Narvei, deși pe teritoriu rusesc, rămasă acolo de când erau laolaltă.
De funcționat, se pare că merge strună din moment ce la hotel caloriferul din baie dogorea și nu se putea închide, deși afară erau 27 de grade. M-am amuzat când am semnalat la recepție, iar fata mi-a răspuns cu un gest genuin tipic rusesc de resemnare că așa e în tot hotelul, n-ai ce-i face. Nu mai pusesem mâna de câteva ierni încoace pe un calorifer atât de fierbinte.
Doar râul Narva desparte cetatea de celălalt fort vecin dar rival care aparține Estoniei. Ivangorod e singura structură defensivă a Rusiei aflată atât de aproape, la numai o sută treizeci de metri, de fortificațiile unui alt stat.
Frontiera pe care o vedem azi, trasată după obținerea independenței, în 1991, a trezit animozități până în 2021, deși, în perioada pandemiei și a recentului conflict, hotarului natural impus de râul Narva i s-a recunoscut utilitatea.
Intrarea Estoniei în UE în 2004 a creat mari probleme comunității rusofone din Narva pentru că nu mai puteau trece așa ușor granița. De ambele părți, controlul s-a înăsprit, însă, pe plan turistic, Narva era luată cu asalt de turiștii ruși foarte numeroși în ciuda dificultăților de obținere a vizei Schengen, dat fiind că mica urbe era popasul nimerit între St.Petersburg la 159 kilometri și Tallinn la 218 kilometri.
Punctul pietonal de trecere este deschis 24/24 la ruși, însă la estonieni se închide pe timpul nopții. Tot la inițiativa estonilor, s-a interzis orice alt fel de trecere a hotarului în afara celei pietonale, pe o punte pe care zăream, la interval de câteva minute, câte o persoană trăgându-și valiza într-un sens sau în celălalt. Autobuzul își lasă pasagerii în parcarea din fața barierelor la Narva, ei se înșiruie la coadă, iar după trecere sunt preluați de un alt autobuz al aceleiași companii, Lux Express care îi așteaptă pe toți în Ivangorod.
În Europa sunt două puncte de trecere pietonală la granița cu Rusia, cel din Narva și unul în Finlanda, actualmente închis, cel mai mare fiind aici, nu doar din Europa, ci de pe întreaga frontieră rusă.
Intrarea în partea rusă se face printr-un coridor acoperit unde oamenii așteapta cu orele în picioare, înghesuiți la coadă minimum două ore într-o caldură sufocantă, fără scaune, toaletă și nici apă.
Când am luat trenul înapoi spre Tallinn, toți pasagerii am așteptat închiși în sala de așteptare, conform regulamentului de frontieră, până la urcarea în tren când impiegatul a descuiat ușa spre peron, deși nu mai circulă de doi ani trenuri spre Rusia.
Deși în cărți sau pe internet nu se recomandă prea multe obiective de interes turistic de vizitat în Narva, o singură zi n-a fost suficientă ca să pot savura pe-ndelete deliciul acestei vecinătăți pentru că fiecare pas, fiecare moment avea o încărcătură emoțională deosebită,
cum ar fi cel în care turiștii urcați în turnul meterezelor rusești au început să ne facă toți cu mâna celor de pe malul eston și am stat așa câteva minute vibrând de dorința ca aceste două fortărețe care compun ansamblul medieval să fie în viitor incluse laolaltă în UNESCO și să putem traversa puntea fără opreliști în ambele sensuri după placul inimii.
ore de drum 