Categorie: Azerbaidjan

Drumul taberei

Șaki, 2023

Venind din Rusia, unde călătorise mai bine de un an, Dumas face popas lângă Șaki, prima așezare din Azerbaidjan pe drumul din Daghestan spre Baku, la vreo cincisprezece kilometri de granița de nord-est, la poalele Caucazului.

Astăzi, punctul de trecere a frontierei cu Rusia nu se mai află în creierul munților, ci pe malul mării. Însoțitorii lui erau un translator, un pictor, cazacii din mica escortă obligatorie din cauza lesghenilor care, sub conducerea șeicului Șamil, făceau adeseori incursiuni intempestive în regiunea din sudul Caucazului.

Și-au ridicat corturile într-o mică tabără alături de o caravană comercială de vreo cincizeci de cămile și au cinat în clinchetul delicat al clopoțeilor ce le împodobeau încărcătura în peregrimare pe drumul mătăsii.

Dumas, o fire pragmatică, nu prea sensibil la încărcătura romantică a unui moment, dar, chiar și-așa mi-ar fi plăcut să voiajez cu el, se lasă cuprins de vrajă.

Unul dintre tătării din caravană îi oferă pâine și sare pentru că numai atâta aveau, iar Dumas, un gurmand de notorietate, se consideră răsfățatul zeilor.

În goana mare, facând poze, înfulec din mers un coltuc de pâine subtilizat de la micul-dejun. Ca întotdeauna când călătoresc, sar peste masa de prânz în favoarea hoinărelii, după turul ghidat convențional efectuat în centrul istoric cu obiectivele sale de notorietate UNESCO, în scurta excursie la Șaki.

Căderea serii în stepele mărginite de Caspica și de Caucaz, m-am convins că este neasemuită. Poarta Asiei ! exclamă, exuberant și emoționat, celebrul scriitor. Iată-ne, alături de el, în tranziția poetică spre o diferită parte a lumii, spre capătul ei.

Aici, la granița dintre Daghestan și Azerbaidjan, Dumas se abandonează pentru prima dată, unei nețărmurite admirații care-l răsplătește pentru toate neajunsurile voiajului.

În adolescență devorasem toate cărțile lui Dumas, dar pe aceasta am descoperit-o recent, prin Eric Hoesli, și nu m-a surprins să descopăr fascinația comună pentru spațiul rusesc și caucazian. Sau poate cărțile lui m-au influențat și mi-au configurat aspirațiile ?

La origini, Șaki ocupa poziția satului Kiș, reședința unei provincii împărțită în unsprezece sectoare administrative, prima din regiune care a fost creștinată de către armeni în secolul 1.

Influența armenească s-a manifestat puternic în dezvoltarea ulterioară a regiunii, șubrezind dominația arabă care se impusese în secolul 7.

Dinastia armeană a domnit aici timp îndelungat, unsprezece secole, până când regiunea a fost preluată de georgieni.

Aceștia au rezistat abia două secole înainte de a fi dați la o parte de către persani.

Treptat, întinderea sub-caucaziană a devenit miza luptei dintre safavizi și otomani.

Ca urmare a unei inundații, așezarea a fost reconstruită în 1716 pe suprafața actuală de hanul Hagi Salabi, autoproclamat descendent musulmano-armean, combinație irezistibilă care l-a propulasat în poziția de conducător, prin proclamarea cetății, în 1740, drept hanat independent cu propria capitală.

Regiunea divizată în opt teritorii va rămâne condusă de hani până când va fi anexată de Rusia în 1805.

De atunci, Șaki a continuat să prospere grație industriei mătăsii, rămășiță a răscrucii comerciale pe drumurile spre Baku, Derbend, Tbilisi. Tot rușii au dezvoltat centre de tratament datorită calității apelor minerale, iar Șaki devenise destinația protipendadei care venea la băi.

Dincolo de meterze, cladiri istorice, prăvălii de mătăsuri, patiserii.

Președintele țării se spune că a vizitat de două ori o astfel de instituție și nici eu n-am șovăit deloc să-mi fac plinul.

Pe vremea lui Dumas, în anii 1858, era o adevărată aventură să rătăcești pe acele plaiuri, din cauza jafurilor, răpirilor și atacurilor.

Acum, urbea s-a dedicat plenar comerțului care sufocă sentimentul istoric și am preferat să văd și partea mai puțin turistică.

Aceasta, în pustietatea, singurătatea, desăvârșita curățenie, aproape puritate, m-a vrăjit mai mult.

Am privit chipuri de localnici, complet diferite de turiștii, pretutindeni la fel, care se înghesuiau în magazine. Identitatea orașului e provocatoare, marcată de influențe greu de descifrat, de un farmec tulburător, indicii ale contopirii între Europa și Asia.

Centru de cultură islamică, se spune în ghiduri, dar n-am văzut decât două biserici, moscheea doar am întrezărit-o, cred că era în renovare.

Femeile pe stradă, îmbrăcate după regulile laicității, urmau o modă inspirată de influențe, specifică orașelor de frontieră care-ți permit să faci cumpăraturi de ambele părți ale hotarului.

M-au absorbit clădirile cu banalitatea lor, cu lipsa de însemnătate, secvențele provinciale m-au trimis cu gândul în cinematografia din perioada sovietică, nu fără o voluptate la care tânjisem în secret, repetând un vers dintr-un poem rumi, love is the bridge between you and everything. Tot ceea ce iubeam găsisem aici.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Voyage au Caucase

Gaz pe foc

Baku, 2023

Peninsula Apșeron care intră în mare la nord de Baku e cunoscută din Antichitate pentru sedimentele negre, grase, vâscoase, care izvorăsc atât din pământul arid, formând băltoace la tot locul, cât și din mare, unde vezi plutind, ici-colo, o peliculă uleioasă.

Pe această mica suprafață unde, în trecut, accesul străinilor era interzis, marea și uscatul formează o simbioză specială, nemaiîntâlnită, prin intesectarea simultană, plenară, intensă, a energiilor celor patru elemente din care suntem alcătuiți și noi după modelul cosmosului, apa, pământul, aerul resimțit aici prin nepotolitul, mângâietorul vânt caspic, și focul.

Ne aflăm în punctul central al cultului lui Zarathustra, să le aducem omagiu zeităților păgâne care știau mai multe ca noi.

După înțeleptul persan, focul era începutul și sfârșitul oricărei creații. Focul zămislitor arde zi și noapte în nenumărate temple din peninsulă, torțe vizibile pe întuneric din toate direcțiile, de pe mare ca și din uscat,

alimentate de zăcămintele de gaz natural, și atrag curiozitatea tuturor călătorilor, după ce primii aventurieri le duseseră vestea.

În 915, exploratorul arab al-Massoudi, apoi Marco Polo semnalează calitatea arzătoare a acesui ulei care izvorăște din pământ.

Dumas descoperă cu entuziasm Baku doar cu câteva luni înainte de a se declanșa goana după aurul negru, când acesta avea încă o trebuință neînsemnată, cum ar fi ungerea osiilor la căruță în loc de untura de porc care îi oripilează pe musulmani sau în scopuri curative, printre care tincturi pentru stomac folosite de secole întregi.

Când au debarcat în regiune, rușii încercaseră pe pielea lor uimitoarele proprietăți ale lichidului misterios.

În 941, oamenii prințului Igor veniți din Rusia kieviană, războindu-se cu forțele bizantine, au fost înspăimântați de ploaia de foc abătută peste ei. Erau ghiulele îmbibate de uleiul Caspicei.

În secolul 18, și curiozitatea lui Petru cel Mare a fost trezită de uleiul negru.

Marele țar a dat spre analiză eșantioane extrase din Urali și din fluviile nordului, a recrutat experți străini ca să-i studieze virtuțile.

Când armata lui forțează Caucazul și ajunge la Baku, țarul preia posesia puțurilor de extracție și cere să i se aducă o mare cantitate de naft despre care declară profetic că va fi de mare folos în viitor.

Primul antreprenor din domeniul petrolier din lume a fost un rus, Fedor Priadunov, care a extras în 1745 un bulgăre gălbui, dovedit un bun combustibil.

A doua inițiativă s-a petrecut în 1820, când doi mujici ai unei contese au fost trimiși să exploateze un zăcământ și, întreprinzători, au bus bazele unei distilerii unde produceau kerosen.

După 1806, când armata rusă revine la Baku, militarilor merituoși li se distribuie parcele care, toate, musteau de petrol, dar generalii nu s-au prea sinchisit de zăcăminte.

Mai pe fază, afaceriștii armeni și azeri din anturajul lor au profitat de dezinteresul acestora și le-au cumpărat pe nimic proprietățile sau dreptul de exploatare.

Deja, în 1816, o sută de puțuri erau funcționale în Apșeron, iar Baku devenise capitala mondială a petrolului. Ingineri ruși si străini încep să migreze în regiune ca să sondeze mai în adâncuri.

Pe atunci, munca se făcea cu sapa în mână, iar muncitorii stăteau cu orele în băltoace de petrol.

Emanațiile provocate de descoperirea gazului îi va decima, adeseori cea mai mică scânteie provoca explozii nimicitoare.

Groparii din industria petrolului  vor deveni sclavii aurului negru.

Chimiști, ingineri și geologi ruși apar la Baku și, odată cu ei, primele invenții tehnologice.

Mulți străini, printre care frații Siemens, contribuie și din Georgia vecină la ameliorarea tehnicilor de foraj.

Cel mai cunoscut expert care se implică e Dimitri Mendeleev, chimistul siberian consacrat plenar noii industrii, intervenind și la nivel politic prin insistența de a desființa taxele zdrobitoare impuse de guvernul rus.

Americanii renunațaseră să mai taxeze petrolul și ajunseseră să-l vândă pe piața rusă cu același preț ca petrolul extras la Baku.

Mendeleev va câștiga, prin credibilitatea activității sale, lupta cu taxele, sistemul concesiunilor va fi abolit, iar lui i se va datora amploarea forajelor în zonă.

În 1860, Baku devenise un oraș cosmopolit cu o populație de 150.000 de locuitori, unde toate neamurile veneau să-și caute un rost.

Orient, Occident și ruși se intersectează în nădejdea de căpătuire prin bazar, hoteluri, cazinou, bordeluri, cluburi de noapte, fumoare de opium.

Pe străzi, ambuteiaje de șarete, căruțe, tramvaie, cămile, ce mai, capitala extravaganței.

Țărani azeri deveniți milionari în doar câteva luni își aduc prostituate europene și odată cu stilul lor de viață, apar primele semne ale industriei luxului.

În 1879, se deschid trei sute de noi extracții.

În această forfotă și învălmășeală de aventurieri, spioni, afaceriști, observatori, încep să se contureze marile interese ale geopoliticii actuale.

Creanga de aur

Kiș, 2023

Toamna, în Caucaz, e diferită prin blândețea culorilor și răsfățul miresmelor.

În acel noiembrie mângâiat de soare, ajung la biserica albaneză aureolată de belșugul fructelor de kaki.

La cinci kilometri de Șeki, ne oprim într-un pitoresc cătun caucazian să vizităm lăcașul frumos restaurat, construit în stilul medieval timpuriu specific zonei.

Afară, grădinița, strada principală îngrijit pietruită, alte ulițe desfundate,

oamenii locului iesiți pe la porți, unii cu mere scoase la vânzare,

păreau un decor ireal din filme vechi și abia m-am îndurat să pătrund în interiorul bisericii, laicizat, ca un muzeu minimal cu exponate și explicații asupra misteriosului regat creștin din Albania caucaziană, fără legătură cu Albania europeană, care îngloba, pe vremuri, aproape tot nordul actualului Azerbaidjan.

Începuturile creștinismului în Caucaz au fost atestate acum două mii de ani, odată cu predicile lui Eliseus propovăduitorul care a pus aici, în secolul I, bazele primei biserici pe care, în 314, creștinismul a devenit religie de stat.

Locul pe care s-a înălțat biserica a adăpostit așezări cu mult timp înainte, după cum atestă săpăturile arheologice care au găsit vestigii din epoca de bronz.

Albania caucaziană, regiunea cu hotare clar definite încă de acum o mie de ani, cel mai vechi stat din Caucaz și cel mai bogat totodată, după cum mărturiseau călătorii și istoricii, se întinde de la râul Aras la Derbent.

Strabon îi descrie mediul natural prin belsugul de pesti în râuri, cu fructele din pomi, vânatul în păduri, cu întinderi nesfârșite de măslini, cereale, bumbac, duzi pentru mătase, muntii cu sare și zăcăminte de aur și argint.

Populația Albaniei era compusă din douăzeci și șase de triburi și, alături de creștini, coexistau mai multe religii, zoroastrism, tengrianism, iudaism, o mulțime de credințe în tot felul de zei și zeișori locali.

Odată cu răspândirea creștinismului, douăsprezece episcopii au luat ființă și au pus umărul la învățătură, prin crearea alfabetului albanez și traducerea unor scrieri din siriană și greacă în dialectul albanez.

Ca întreg Caucazul, și acest ținut a trezit, din timpuri străvechi, un interes major pe harta geopolitică a regiunii, unde toate marile puteri au descifrat oportunități. Nu poate trece neobservat faptul că romanii au ajuns până aici fără să poată cuceri mica Albanie.

Imperiile persan și bizantin s-au străduit și ele din răsputeri, iar istoria a înregistrat chiar o scurtă perioadă când albanezii au fost nevoiți să respingă simultan atacurile iraniene, bizantine și kazare.

Islamul a ajuns aici în 705 adus de arabii itineranți, care, treptat, au cucerit-o prin strategiile lor cunoscute de instalare temporară și scurte retrageri alternative după întăriri.

Localnicii din câmpie nu s-au putut opune operațiunii de reetnicizare și au adoptat cu de-a sila Islamul, însă cei de aici, de la poalele Caucazului, muntenii, n-au renunțat la creștinism și nici la tradițiile lor păstrate de când lumea și pământul.

Împuținată, sărăcită, comunitatea albaneză a rezistat în creierul munților până în 1836, când patriarhatul creștin albanez a fost abolit și subordonat episcopatului armenesc.

În 1909, arhivele bisericii albaneze au fost distruse într-un conflict local. Azi, comunitatea creștină albaneză din Azerbaidjan numara în jur de șase mii de credincioși.

Poate că nu e cel mai faimos loc de vizitat în această parte de lume, însă energiile sacre intuite în tot ce am văzut mi-au oferit regăsirea unor emoții uitate.

De ars gazul

Azerbaidjan, 2023

I love you !, îmi declară franc un domn, pe țărmul Caspicei, în zorii primei dimineți la Baku, atunci când îi răspund la întrebarea din ce țară vin. De unde până unde ? mă uit eu întrebător. Și continuă, la fel de entuziast: ,,Romania, Bulgaria, Czech Republic, all together Soviet Union”. Începe bine.

Lecturile îmi inspiră simpatii sau antipatii geografice, dar, de data aceasta, a fost de-ajuns doar un capitol din cartea A la conquête du Caucase de Eric Hoesli, jurnalist și profesor elvețian, ca să pornesc întru descoperirea unui ținut cu desăvârșire nou.

Cartea mi-a sălășluit în minte luni în sir, astfel că drumul se suprapune paginilor care mă călăuzesc în scurgerea întâmplărilor.

Din 1872 încoace, înverșunarea și energiile înflăcărate din jurul exploatărilor petroliere au plăsmuit un profil special acestei părți de lume.

Baku este unul dintre cele mai poetice orașe pe care le-am văzut vreodată,

sau poate toamna îl face să pară așa, ori poate bunăstarea îi facilitează dezinvoltura de a fi oricum dorește călătorul.

Atestată în 1191, după un cutremur devastator, capitala a fost reconstruită din temelii și, ca urmare, începe să fie disputată din două direcții, Iran și Mongolia, mai târziu Rusia.

Șahul Khalil-Allah, în domnia sa dintre 1417-1465, aduce prosperitatea, însă, atunci când Petru cel Mare, în 1723, a pus stăpânire pe oraș, populația era de numai zece mii de locuitori din cauza lipsei de apă potabilă.

Situația s-a schimbat radical în 1872, când a demarat industria petrolieră.

Antreprenori și muncitori din tot impreriul rus au dat fuga să-și încerce norocul, iar populația a crescut cu 1200% în mai puțin de treizeci de ani.

Un canal s-a construit ca să aducă apă din munte în capitală. În 1905, Baku producea 50% din petrolul mondial și nu vă mirați ca din acest moment încep mari belele.

Conflicte, intrigi, jocuri de putere, legile junglei domină peisajul concurențial din branșă.

Prosperitatea atinge cote de neînchipuit și atrage o lume cosmopolită,

doar că situația politică se degradează între 1905 și 1917 când au loc o serie de conflicte soldate cu masacre între armeni și azeri.

În 1918 se declară republica independentă și democrată azeră, însă numai pentru douăzeci și trei de luni, pentru că, în 1920, rușii ocupă Baku.

Multor musulmani li s-a rusificat numele, iar majoritatea a rămas rusificată și după 1991, când au avut posibilitatea să aleagă.

Comunitatea rusă e considerabilă, dovadă cele trei sute șaizeci de școli rusești funcționale acum în teritoriu.

Pe stradă, se aud ambele limbi în proporție egală, însă, când intru la restaurant, muzeu, sau oriunde au călătorii treabă, mă întâmpină întotdeauna pe rusește.

Dar toată lumea devine mult mai prietenoasă când aude de România, fapt care, spre deosebire de occident, îți aureolează modesta calitate de turist și chiar te îndreptățește la mici răsfățuri.

Am interacționat îndeosebi cu ghizi din agențiile de turism însoțitori în excursii și cu supraveghetorii de săli din muzee și situri, comunicativi și degajați.

Custozii sălilor din muzee însoțesc pas cu pas vizitatorul, uneori chiar obligatoriu, iar discursul lor e fără cusur.

Între turismul de masă și personalul care veghează în singurătatea muzeelor goale, diferența de nivel cultural e incomensurabilă.

La primele conversații, mă lăudam cu experiențele mele turcești, însă, când vine vorba despre similitudinile dintre ei și turci, toți interlocutorii mei sar ca arși, subliniind cu vehemență că, în afară de limba alcătuită pe jumătate din cuvinte de origine turcă, n-au nimic în comun, în nici un caz religia musulmană.

În plus, ca să fie sigur ca nu fac vreo confuzie, un ghid subliniază că se înrudesc mai mult cu armenii decât cu turcii,

argumentând cu numărul mare de familii mixte azero-armenești și, într-adevăr, dacă ne uităm la atitudine și comportament, la sfârșitul sejurului m-am convins că avea dreptate.

Clădirile înalte din beton și sticlă construite în ultimii zece ani aparțin, majoritatea, marilor concerne petroliere, altele sunt hoteluri de lux printre care Ritz-Carlton, fost până recent Trump Tower, altele sunt doar banale locuințe de lux și creează un contrast armonios cu edificiile de pe timpuri.

Sub regimul comunist, toate palatele industriașilor, construite cu arhitecți veniți din Polonia, au fost confiscate și împărțite în apartamente repartizate oamenilor muncii de la orașe și sate.

Din moschei și biserici s-a ales praful.

Abia în 1991, din cenușa imperiului s-a întrupat o țară proaspătă și pusă pe fapte mari, iar după anii 2000, industria petrolieră a luat avânt.

Cea mai bogată dintre cele cincisprezece republici foste sovietice este prima dintre ele pe care o vizitez.

Până să ajung aici, n-am știut că există oameni atât de fericiți,

tot timpul zâmbitori, binevoitori și serviabili. Călătorul, oricât de îngândurat, se molipsește de seninătatea celor din jur.

În cele opt zile petrecute în Azerbaidjan n-am auzit un singur cuvânt de ecologie, de salvarea planetei sau de economisirea resurselor, ca și cum aș fi făcut o călătorie înapoi în vârsta inocenței.

Lectură de drum:

Eric Hoesli, A la conquête du Caucase