Păduri cutreieram

Mănăstirea Kvetera, 2024

În regiunea georgiană Kakheti, nu doar vinurile, evaluate de Alexandre Dumas drept cele mai bune din lume, amețesc călătorul, ci și micile descoperiri spirituale de pe drumuri izolate.

Să pornim în căutarea unui oraș-fortăreață întemeiat în secolul 8, în zorii vremurilor de înfiripare a regatului Kakheti, de câteva triburi din munte  reunite într-un cutezător elan de a lupta împotriva invaziei arabe.

O parte din edificiile de aici, cele mai falnice, dăinuie din secolele 15-17, când regatul, renăscut, își transferase capitala la Telavi, doar bisericuța a fost atestată documentar din secolul 10.

Căzute acum în ruină, vestigiile se ivesc, răzlețe, într-un luminiș din pădurile ce înconjoară orășelul Akhmeta, la poalele Caucazului, la cincizeci de kilometri de Cecenia, într-o regiune desemnată parc natural din nord-estul Georgiei.

Nici pelerini, nici turiști, dincolo de acest obiectiv se întinde doar valea râului Alazani, frecventată în sezon estival. Lăsăm mașina pe șosea și o luăm cam un kilometru pe o alee parțial pavată, apoi ne afundăm în codru.

Bisericuța se află in inima fortăreței și ilustrează arhitectura religioasă ortodoxă din secolele 9-10, diferită de măreția cumva trufașă din mănăstirile vizitate în zilele precedente.

Construită din tuf, calcar alb, acoperită în anii șaizeci cu țigle smălțuite albastru turcoaz asortate cu cerul acelei zile de octombrie,

mă surprinde să constat că e încă funcțională, în Georgia cultul e practicat pretutindeni, la nivel individual, in intimitate.

Parohia micului regat a fost proiectată pe un plan neobișnuit pentru regiunea în care ne aflăm, în formă stelară, cu patru transepturi egale, intercalate cu patru mici nișe, totul încoronat de o cupolă centrală.

Pe situl UNESCO se menționează toate detaliile care conferă originalitate compoziției micului lăcaș, calități în virtutea cărora a fost propus pentru includerea în patrimoniul mondial.

În Georgia, circuitul religios cuprinde așezăminte variate, unele grandioase, frecventate de lume multă și diferită, așa că această abatere de la traseul convențional oferă o experiență nouă. Prin suprafața redusă, intensitatea locșorului sporește.

Vizitasem în zilele precedente mănăstiri mult mai întinse, în care sentimentul de liniște se dispersează, însă aici, datorită însingurării și farmecului naturii tomnatice, domnește o atmosferă sacră.

Șoferul localnic era familiarizat cu obiceiurile, l-am urmat când a intrat fără ezitare în bisericuță și a depus o bancnotă într-o cutie ca să aprindă o lumânare. Așa cum era deschisă în pustietate, bisericuța părea ocrotită de numeroasele iconițe așezate pe măsuțe și prin unghere.

Nucul venerabil ce străjuiește rămășițele cetății l-am resimțit ca pe o prezență vie, care ne-a oferit o gustare la fața locului și o mică provizie la plecare din prea-plinul adunat la umbra sa luminoasă.