Lună: mai 2025

La mâna îngerilor

Paris, 2024

Tezaurul de la Notre-Dame a fost expus parțial la Luvru pe durata lucrărilor la catedrală într-o expoziție care a reunit excelența celor două obiective UNESCO simbolice pentru capitala Franței.

Tezaurul este celebru datorită celor două obiecte pe care le cuprinde, relicva Coroanei de spini și a lemnului Crucii lui Iisus, aflate în depozitul statului până la redeschiderea sacristiei și reprezentate în expoziție doar prin relicvariile care le adăpostesc.

Acumularea de ornamente liturgice și orfevrărie dovedesc puterea religiei, a înalților prelați și a preoților, respectul de care beneficiau din partea puterii politice și a nobilimii. Vizitatorii de seamă, printre care împăratul Austriei, regele Belgiei și Țarul Rusiei, s-au întrecut în a oferi catedralei Notre-Dame daruri inestimabile.

Cele o sută douăzeci de opere de artă provin din arhiva națională, biblioteci, alte fonduri muzeale și le găsim împărțite pe secțiuni, de la obiecte aurite și veșminte sacerdotale țesute cu fir de aur, ce servesc la celebrarea cultului,

cărți vechi, manuscrise, la daruri prețioase oferite în semn de recunoștință și relicvarii bătute cu nestemate.

Asupra donațiilor, arhivele au păstrat documente în original, începând cu mărturii despre istoria tezaurului din epoca merovingiană dintre secolele cinci-opt și liste de inventar detaliate revelatoare pentru valoarea obiectelor dispărute la revoluția franceză din 1789.

Reconstituirea tezaurului din resturile distrugerilor revoluționare i se datorează împăratului Napoleon. Majoritatea obiectelor liturgice aflate azi în serviciu datează din secolele 18-19.

Din biblioteca originală, s-au mai păstrat doar câteva cărți editate între 1400 și 1500 care, la vremea lor, erau expuse zilnic în catedrală, semn al oricărei sărbători religioase, până în 1789, când au fost furate sau distruse.

Imediat după 1790, când s-a emis decretul naționalizării tuturor bunurilor aparținând bisericii și clerului, unii credincioși le-au subtilizat și le-au predat instituțiilor religioase după ce s-au mai liniștit spiritele.

Una dintre cele salvate îl înfățișează pe regele David într-o pictură realizată pe pergament în 1669 ca decorațiune pe o pagină din cele șapte volume de cânturi care acompaniază liturghia occidentală.

Regele muzician are privirea îndreptată spe cer în căutarea inspirației divine, subliniind funcțiunea manuscrisului care amintește importanța muzicii în Iudaism și rolul regelui David căruia i se atribuie copyrightul psalmilor și al laudelor.

Volumul din care face parte era sprijinit de un pupitru din pricina greutății, ca toate cărtile din timpuri vechi. Din fericire, la revoluție a fost preluat de biblioteca națională a Franței, care l-a păstrat în condițiile cuvenite și l-a înapoiat bisericii după ce a trecut prăpădul.

Cântul însoțea fiecare ceremonie religioasă, conform Sfântului Augustin care afirma că un cântec valorează cât două rugăciuni. De aici și prezența orgilor, prețioase și profesionale, în toate bisericile din occident.

Abația a fost întemeiată de St. Denis în secolul 3, la Paris, pe locul unde se află azi, iar în anul 775, un act semnat de Charlemagne certifica închinăciunea abației la Maica Domnului.

Din secolul 6, încep să se strângă timid primele elemente ale tezaurului, materializate prin relicve de sfinți remarcabili în istoria Parisului.

La începutul secolului 12, preotul bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim trimite la Paris o bucățică din lemnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, un cui și o rămășiță din Coroana de spini.

Ne putem închipui amploarea sărbătorească a întâmpinării celor mai prețioase relicve pe care le primea Franța la catedrala Notre-Dame, cel mai important eveniment din istoria tezaurului.

Prin grija de care a beneficiat de-a lungul vremurilor vitrege, a răzbit, chiar dacă numai fragmentar, până la noi. Frântura de lemn din Cruce a fost depusă de la început într-un relicvar tot în formă de cruce ornat cu flori de crin, simbolul regalității franceze.

În săptămâna mare, toate relicvele legate de patimile Mântuitorului erau expuse pelerinilor. Relicvarul din expoziție a fost finalizat în 1862 și îl reproduce cu precizie pe cel din secolul 13. Coroana din flori de crin din partea superioară e împodobită cu patru sute de pietre prețioase și semiprețioase.

Cele patru personaje așezate cu rol sprijinitor sunt împărăteasa Elena, împăratul Constantin, fiul ei, regele Baudoin al Constantinopolului și Ludovic cel Sfânt care, în 1239, a cumpărat rămășițele din coroana de spini și le-a conferit primul relicvar monumental.

Cel mai sfânt rege al Frantei, Ludovic al nouălea, beneficiază și el de un relicvar, a cărui versiune originală a fost făurită în 1306.

Din Evul Mediu până azi, moaștele sfântului rege au fost împărțite în Franța între lăcașuri de cult sau vândute de moștenitori.

Rămășițele identificate astăzi aparțin statului, ca și întreg tezaurul catedralei, ca, de altfel, tot patrimoniul mobiliar al catedralelor franceze, considerate bunuri culturale.

De aceea, spre deosebire de alte țări apusene, în Franța intrarea în toate aceste sălașuri valoroase este gratuită, rareori se plătește pentru accesul la comori.

Din 1120, datează o scrisoare în care se menționează trimiterea unei alte relicve de la Ierusalim, și anume o bucățică de piatră din sfântul mormânt, fapt determinant pentru sacralitatea catedralei Notre-Dame și recunoașterea autorității sale religioase incontestabile.

Înfăptuirea dorințelor exprimate de pelerini au sporit faima acestor relicve întru cinstire.

Însănătoșiri miraculoase, pentru că doctori nu existau, recolte mănoase, în lipsa insecticidelor, împăcări și concesii în lipsa mediatorilor, toate acestea au contribuit la o adorație necondiționată și la ofrande care au permis acumulări materiale considerabile care, mai târziu, au declanșat invidii.

Entuziasmul pentru rămășițele oamenilor sfinți, fizice și materiale, au provocat specula pe piața neagră și a proliferat industria traficanților și a măsluitorilor.

Nu știu prin ce mijloace specialiștii de acum o mie de ani aveau abilitatea de a deosebi adevăratele moaște de cele false, trebuie să recitesc Baudolino, poate doar prin certificarea miracolelor, însă cele adevărate erau porționate ca să fie cât mai larg distribuite și astfel a luat un mare avânt și meșteșugul orfevrăriei, întrucât sfintele rămășițe trebuiau depozitate într-o casetă pe măsură.

Cu cât relicvele erau mai importante, relicvarul era mai impunător și mai prețios. Cele ale Mântuitorului erau cele mai prestigioase, iar Ierusalimul și Constantinopolul erau socotite capitalele moaștelor.

Orientul a beneficiat dintotdeauna de o mai mare credibilitate în materie de sfinți, acolo miracolele se săvârșeau mai lesne, beneficiau de o mediatizare serioasă și constituiau principala piață de aprovizionare pentru occident.

Situată în inima capitalei, catedralei, încărcată de cele mai prețioase relicve, îi revenea rolul de a ocroti regatul. Însă poporul n-a fost de aceeași părere, iar azi, ce să mai spunem ?

Call Me by Your Name

Safranbolu, 2022

Pe calea de legătură dintre centrul Anatoliei și țărmul Mării Negre, cetatea safranului se găsea totodată și în drumul cuceritorilor de profesie perși, romani, bizantini care au ocupat-o pe rând.

Abia în 1392 devine otomană, intrând într-o eră de mare prosperitate datorită aromei sale vestite.

Considerat drept condimentul cel mai vechi din lume, dar și cel mai scump, cu un preț ce poate atinge patruzeci de mii de euro pentru un kilogram, safranul se bucură de un veritabil cult în regiune.

Prețul se explică prin migala recoltei, spun negustorii, pentru un gram de safran, e nevoie de două sute de flori culese manual, dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui.

Din belșugul revărsat, s-a înfiripat numele orașului.

Vracii au semnalat și promovat produsul prima dată în Mesopotamia, în secolul 7 î.Hr., în calitate de leac pentru aproape nouăzeci de afecțiuni. Mai târziu, chinezii îi vor descoperi și mai multe virtuți.

Dar și grecii își dispută întâietatea de a fi luat știință de plăntuța miraculoasă care, cel mai probabil, exista deja pe mai multe arii din zona mediteraneană și din semiluna fertilă.

Comerțul cu safran atinge apogeul în secolul 18, când se înregistra un intens pelerinaj comercial dinspre Europa și Asia.

Și azi, safranul se folosește în industria farmaceutică, a produselor cosmetice și în artizanatul coloristic.

Orientalii au fost dintotdeauna invidiați pentru secretele păzite cu strășnicie privind elixirele pe bază de plante, folosite în magie și în derivatele ei spirituale.

Modalitățile străvechi de prelucrare a unor plante specifice au atras expediții nesfârșite de apuseni sub pretextul cruciadelor și al altor inițiative politic corecte. Reputația lor se clădise pe speculațiile în jurul efectelor obținute din aceste plante rare.

Dintotdeauna fuseseră recunoscute virtuțile medicinale ale safranului, printre care se evidențiază efectul benefic asupra digestiei, echilibrarea colesterolului, sănătatea ochilor, efectul antioxidant făuritor de legende asupra menținerii tinereții. Încă și azi este considerat cel mai puternic antidepresiv natural.

Însă acțiunile asupra echilibrului moral sunt la fel de importante, prin conotația mistică, purtătoare a iluminării divine, temă importantă în Islam, astfel că safranului i s-a atribuit un rol național de apărare a națiunii turce și protector al identității culturale.

Dintre țările care împărtășesc religia musulmană, toate sunt cultivatoare de safran, pe o fâșie geografică întinsă din Maroc până în India și China.

Cel mai mare producător este Iranul, iar turcii, cum e și firesc, îl consideră pe al lor de calitate superioară.

Nu doar musulmanii îi revendică sacralitatea, ci și buddhiștii și hindușii, care, datorită culorii sale înflacărate îl asimilează focului. În Upanișade am citit de curând că safranul era socotit purificator.

Tot ca o extinsă conotație mistică, mi-am reamintit de robele de o culoare vișiniu-cărămizie pe care le-am remarcat în Thailanda la călugării buddhiști și m-am întrebat atunci de ce nu purtau portocaliu, cum știam că era tradiția standard.

Până acum, nu acordasem importanță safranului și nu-l considerasem indispensabil la bucătărie, singurul domeniu unde m-aș pricepe să-l folosesc.

Însă am cumpărat un flacon și uneori adaug câteva firișoare în ceai verde sau cafea, deși localnicii îl recomandă în special în prepararea de sosuri.

Romanii îl puneau în vin, dar, la popoarele musulmane, opțiunea aceasta nu a existat. Romanii și mai bogați, cărora le veneau din partea asiatică a imperiului cantități industriale de safran, îl puneau în apă când se îmbăiau.

Capitala turcă a safranului s-a întâmplat să fie și primul oraș vizitat într-o călătorie de o lună, iar influența pe care a avut-o, ca impresie inițiatoare, a fost decisivă în aprecierea calităților păstrătoare de tradiții.

Pe măsură ce am parcurs Turcia, mi-am dat seama că modernizarea sau europenizarea parcă nu-i stă bine, nu-i stă-n fire. Nouă, călătorilor, ne place Turcia așa cum o știm din cărti și istorie, iar aici am găsit-o după cum îmi doream.

Așa că am explorat cu nesaț Safranbolu, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO datorită conservării excepționale a peisajului arhitectural.

Timpul s-a oprit în secolul 18 pentru conacele otomane care, semețe, rezistă sprijinindu-se parcă unele pe altele pe versantul dealului, sau în varianta mai gospodărească, înghesuite pe străduțe pietruite.

Nu mai văzusem o atât de mare concentrație de case vechi tradiționale, cu arhitectură rafinată, bine întreținute, desăvârșit renovate.

Cele mai frumoase erau convertite în hoteluri, pensiuni, restaurante și muzee.

Am identificat în plimbare trei cartiere: centrul nou, cu instituții și principala stație de autobuze,

mahalaua și zona istorică, diferite, cu un farmec particular.

Sfindând atât de multe răsturnări de situatii politice, un vast program de renovare însuflețește orașul începând din 1975, datorită căruia azi putem admira o sută douăzeci și cinci de conace reabilitate.

În zona comercială a centrului istoric, se înșiruie prăvălii, bazarul, podulețe de piatră peste subțiratice pârâuri, cișmele la toate colțurile.

Multe conace au rămas încă părăsite pentru că, după primul război mondial, din cauza schimbului de populații din 1923, un sfert din populația sa, cea de origine greacă, a părăsit pentru totdeauna orașul ducând cu ea o parte din obiceiuri, iar azi, cei care nu-și găsesc de lucru în turism migrează spre Istanbul.

Tihna provincială ne-a rămas nouă, călătorilor și, în deplin acord cu specificul condimentului al cărui nume îl poartă, m-am lăsat vrăjită de rafinamentul rar, prețios, al oamenilor și al savorilor.

Din fire

Maglie, 2019

În sudul Italiei, caut influențele bizantine care-mi dăruiesc acel sentiment de familiaritate inconfundabil de înrudit cu spațiul oriental. Mă simt acasă, iar privirea mea recunoaște ca un răsfăț tot ce-mi creează confortul sufletesc necesar unei mici evadări.

În partea locului, s-au găsit urmele arheologice din cea de-a doua colonizare bizantină din secolele 9-10, dar, mult mai târziu, orașul a devenit faimos în opinia publică fiind locul de baștină al lui Aldo Moro, prim-ministrul Italiei răpit și asasinat de brigăzile roșii în 1978.

Biserici și palate nobiliare reflectă influențele artistice ale regiunii dominate de curentul baroc.

Ca omagiu al credincioșilor, în piața principală admir coloana Madonnei delle Grazie, în fața bisericii cu același nume din 1624, semn că orașul a fost binecuvântat cu alese virtuți.

Intru prin elegantul portic baroc, nu înainte de a admira coloanele grațios răsucite după moda lansată de artizanii din Lecce, însă, aici, altarul și monumentele interioare au fost executate de artiștii locali, la fel de pricepuți.

Tot ei au lucrat și în mănăstirea franciscană din vecinătate, un complex gigantic, semn ca Sfântul Francisc se bucura, pretutindeni în Italia, de aceeași venerație, și mulți tineri din regiune își îndreptau vocația spre calea religiei.

Și, pentru că prelații și aristocrații făceau parte din aceleași cercuri, am recunoscut ușor cel mai impozant și mai onorabil edificiu al orașului, Palatul Capece,

astăzi Gimnaziul Francesca Capece, binefăcătoarea locală datorită căreia orașul beneficiază, din 1899, de un liceu monumental, cel mai însemnat din regiune. Centrul orașului a aparținut odinioară în întregime acestei familii nobiliare.

În istoria citadină, bunul gust ocupă rolul principal, că e vorba despre arhitectură, gastronomie sau obiecte decorative.

Din fire s-a întrupat reputația solidă a Magliei, cunoscută drept capitala firelor meșteșugit croșetate. Arta mileului din macrame s-a dezvoltat în mica așezare mai ales în secolul 18, iar acum e practicată la nivel restrâns doar de doamne în vârstă și aplicată mai puțin ca decorațiuni casnice și mai mult în modă.

Sofisticatul macrameu, admirabilă inutilitate, s-a însăilat și s-a insinuat în societate ca un fel de replică feminină a barocului arhitectural.

Ceea ce bărbații făureau cu măreție și exuberanță în afară, femeile pregăteau cu migală în interiorul răcoros al cămăruțelor, la adăpost de soarele arzător al sudului italian.

În vremurile de glorie ale macrameului, atelierele locale rivalizau între ele, acum mașinăriile de tricotat rezolvă orice comandă chiar și în câteva minute. Nu la fel se întâmplă și cu deliciile culinare, între care ciocolata ocupă un rol important, pentru că oricine-și dă seama cu ușurință, testându-le, că specialitățile din toate cofetăriile din centru sunt de casă. Mare.

Toată lumea recunoască-i

Merida, 2020

Imperiul n-a căzut, e mai vrednic de laudă ca oricând, așa cum îl percep, fărâmițat în cele trei mii de obiecte expuse, din cele cincizeci de mii aflate în depozitele muzeului de arheologie din Merida, foarte multe introduse recent în colecții.

Cantitatea impresionantă de lucrări de calitate amenajate cu pricepere a contribuit, alături de întreaga moștenire romană din centrul vechi, la intrarea orașului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Spre deosebire de alte zone arheologice din lume, specificul Meridei constă în diferența mică de nivel între solul antic și cel actual, de mai puțin de cinci metri, comparativ cu Roma, de zece metri și, prin urmare, în ultimii ani, odată cu modernizarea orașului și introducerea fibrei optice, muncitorii dădeau la tot pasul peste vestigii.

La apogeul său, în secolul 2, capitala Lusitaniei, asigura traiul a patruzeci de mii de cetățeni, printre care mulți migranți din Asia Mică.

Bogăția metropolei ne copleșește prin toate reprezentările naturii, cu frunzișul de plante mediteraneene, laurii, opulentele ghirlande din care vegetația se răvarsă, imagine a puterii nestăvilite a Imperiului.

Un simbol al cărui înțeles m-a pus pe gânduri se leagă de un ornament des întâlnit în patrimoniul antichității, răspândit la greci și romani. Pentru lumea de azi, svastica este o reprezentare nefericită, însă romanii preluaseră din sanscrită sensul ei, în traducere stare de bine și noroc, dar n-am aflat cum s-a ajuns la o atât de radicală transformare a semnificației.

Augustus se bucură de o considerație specială în Spania, dovadă numele explicit al localității unde am poposit, Augusta Emerita, emeriții fiind soldații care urmau să intre în civilie în noua urbe începând cu anul 25 î.Hr.

Restaurator al religiei naționale și al sacerdoțiilor, preot el însuși, învingător al dușmanilor Romei, promotor al păcii, apărea ca un salvator aproape divin, calitate deloc originală și nici surprinzătoare.

Toate personajele de epopei, povestiri mitice, întemeietori și căpetenii de cetăți, binefăcători și legislatori, soldați distinși prin vitejie, filosofi, trec obligatoriu printr-un proces de eroificare și divinizare.

În Orient, Augustus interzisese inscripțiile onorifice consacrate guvernatorilor, nu e greu să ghicim motivul, și autoriza doar edificarea templelor dedicate Romei.

În consecință, în depărtările morganatice, figura lui era socotită divină și onorată în dedicații, decrete, temple, în metropole și orașe noi.

Augustus nu a acceptat, în timpul vieții, la Roma, decât foarte puține fieste închinate cultului personal, doar celebrarea consacrării ca împărat, sărbătoarea în cinstea Fortunei sale, Augustalia, sărbătorirea lunii august și sacrificiul pentru Geniusul său. Strictul necesar.

Roma devenise suprasaturată de statui, ale celor dispăruți și ale celor în viață. Toți cei care ocupaseră o funcție publică, înaltă sau modestă, vor să dobândească sub ochii lor mărturia materială și durabilă a mandatului, cu atât mai bine dacă și le pot plăti, ca să ia notă de efectul produs asupra contemporanilor.

Citisem în lucrări de specialitate despre marea deosebire, deloc surprinzătoare, între creațiile artiștilor oficiali și ale celor din afara sistemului.

Observ monotonia, imobilitatea, ghicesc plictiseala din tehnica oficială, presupus cenzurată.

Spiritul se depărtează de suflet și nu urmărește decât glorificarea postumă, abstractă, a personajelor, generată de prejudecata sau cultul momentului.

Personaje blocate în atitudini oratorice sau marțiale după un tipar instituționalizat, accesorizate uneori de papirusuri înfășurate, toge desfășurate, tridente, cornuri ale abundenței, ocupau toate locurile publice disponibile, forumuri, răscruci, sanctuare.

Ținuta vestimentară se supune standardelor, generalul în cuirasă, oratorul în togă, tribunul, chestorul, consulul, senatorul drapați în pânzeturi care odinioară se deosebeau prin desene și culori.

Corpurile lor sunt identice, mulți și-au pierdut capul, iar cei care-l au încă pe umeri nu ne pot garanta că este ar lor. Pentru a recunoaște un personaj, e nevoie să-i scrutăm trăsăturile, fiindcă numai fața răspunde exigențelor autenticității, executată la comandă pentru cel care plătește.

Bogat sau sărac, funcționar sau nobil, erau marcate cu aceeași acuratețe. Cioplitorul e sârguincios și onest, aspirația lui e ca portretul să semene, știind că grija pentru exactitate va fi răsplătită și, spre meritul lor, nu detectez nici o tentativă de lingușire ori de ironie.

Documentele sculptate în marmură depun mărturie de conducătorii Romei în aceeași măsură ca și de aventurierii din provinciile îndepărtate, conturând conștiincios caractere greoaie, fine, pătrățoase, ascuțite, visătoare, disprețuitoare, dar fidele modelului.

Doar atunci artistul se achită în mod loial, în condițiile în care toți artiștii dețineau în atelierele lor un fond bogat de statui executate dinainte. În portretele romane, nu e loc de fantezie, aproape credem că sculptorii erau banali industriași guvernând o armată de ucenici. Îmi atrage atenția statuia unei femei puternice, grave, masivă ca o cetate, care inspiră garanția protecției căminului său.

Lipsită de sentiment și de orice slăbiciune, întrezăresc, în atitudinea ei impozantă, imaginea Romei însăsi, dominația sa asupra universului. Deși lipsite de drepturi legale, unele femei, mai cu seamă soțiile sau aparținătoarele cuiva sus-pus, își exercitau pe cât posibil influența în viața politică.

Cele din mediul modest, se zbăteau și ele cum puteau pentru bruma de drepturi cuvenite. În 195 î.Hr., la Roma, gospodinele au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva Lex Oppia, care condiționa veșmintele și bijuteriile purtate în public.

Doar zeițele beneficiau de drepturi depline, de bunăvoința lor depindeau uneori puterea și inspirația imperială. Să le aducem ofranda unui gând recunoscător pentru această plimbare estetică, înnobilată de lectura semnificațiilor și rodnicia comparațiilor.